La fiecare început de an calendaristic se creează intervalul de oportunitate pentru reflecția asupra timpului care trece. În jurul reuniunilor de familie, a celor cu prietenii, mulți dintre noi constată că pentru unele dintre obiectivele aflate pe agenda lor de viață încă nu a venit timpul, iar pentru altele că, din păcate, timpul deja a trecut.

Ce este cu totul aparte privește modul spontan în care se pot înlănțui anumite evenimente, astfel încât succesiunea lor dă impresia că viitorul a dat năvală, luând pe nepregătite pe cei care trebuiau cumva să facă față schimbărilor. În această categorie, pentru cei care muncesc în sistemul de educație, a intrat și digitalizarea accelerată, trecerea activității didactice în online. A fost de-a dreptul un Șoc al viitorului, dacă e să folosim expresia care dă titlul unei cărți celebre. Părea că viitorul s-a instaurat brusc și a dat prezentul obișnuit la o parte.

Unii dintre colegii profesori au părăsit școala, fie că au ales să se pensioneze, fie că au migrat spre alte ocupații. Și asta nu pentru că au fost reticenți în raport cu adaptarea la nou, că nu au fost dispuși să învețe cum se utilizează instrumentele digitale în cadrul lecției, ci din cauza unui fapt mult mai profund. Mai precis, pentru că au fost sceptici privind modul de a face cu adevărat educație în condi­țiile date. Iar scepticismul, ca stare de spirit, se dovedește greu de îndepărtat.

Mai mult, procesul se dovedește ireversibil, niciodată școala nu o să mai fie cea tradițională, de tip față în față, deci exclusiv cu prezență fizică, așa cum o identificăm în prezent. Ne așteptăm pentru viitor ca de fiecare dată când orele de curs nu se vor mai desfășura în mediul virtual să fie o educație de tip hibrid. Platformele educaționale, classroom-ul, resursele educaționale deschise, clasele virtuale vor constitui de acum încolo cadre obișnuite ale activității în sistemul de educație.

Mașina educațională – școala erei industriale

În lucrarea Șocul viitorului (Editura Politică, 1973, București), Alvin Toffler descria școala erei industriale ca fiind o instituție construită asemenea societății în care activa și pentru care își împlinea menirea de a forma generații de oameni a căror utilitate a muncii să le permită o integrare în economia aflată în plin proces de dezvoltare. Elevii (materia primă) erau educați în școala de masă ca într-o fabrică, erau „prelucrați“ de către profesori (muncitorii) într-o adevărată „mașină educațională“: „Viața interioară a școlii a devenit, așadar, o oglindă anticipativă, o introducere perfectă pentru societatea industrială“ (p. 279). Saltul de la o societate preponderent agrară la una a mașinilor interesată prioritar de productivitatea muncii a însemnat nu doar fabricarea pe scară largă a mărfurilor, ci și educația de masă. Dar, în timp, societatea a evoluat, iar domeniul educației a trebuit să se modernizeze, la rândul său.

Omul nou, tocmai bun pentru epoca industrială, era educat în învățământul de masă să perceapă ritmul de trecere a timpului, nu după ciclul noapte-zi, ci după ora la care sirena fabricii anunța intrarea în schimbul de muncă.

Comunicarea educațională într-o școală puternic standardizată avea rolul de a facilita atingerea obiectivelor asumate: elevul trecea clasa, lua examenul de Bacalaureat, se angaja într-un loc de muncă în care avea siguranța zilei de mâine de-a lungul multor ani din viața sa activă, dacă nu cumva chiar până la pensie.

„Tocmai trăsăturile cele mai critice ale învățământului de astăzi – înregimentarea, lipsa de individualizare, sistemul locurilor și rândurile fixe, sistemul rigid de notare, rolul autoritar al profesorului – sunt acelea care fac ca învățământul public de masă să fie un instrument de adaptare atât de eficient pentru locul și timpul său“ (p. 279).

Alvin Toffler anticipează într-un mod uimitor pentru noi, cei care avem ocazia de a constata prin propria experiență, cum au evoluat stările de fapt: „Noua revoluție a învățământului în condițiile sistemelor tehnice de mâine, mașinile se vor ocupa de fluxul materialelor fizice, iar oamenii de fluxul informațiilor și de cugetare. Mașinile vor îndeplini din ce în ce mai mult muncile cu caracter de rutină, iar oamenii – muncile intelectuale și de creație. (…) Munca oamenilor va părăsi cadrul fa­­bricii și al biroului, pătrunzând în co­munitate și în locuință. Mașinile vor fi sincronizate, după cum unele sunt deja, la o miliardime de secundă; oamenii însă vor fi desincronizați“(p. 280). Să fie oare vorba despre o profeție care se autoîmplinește?

În prezent, efortul multora dintre dascăli se circumscrie în direcția în care munca la catedră se transformă, relațiile cu oamenii au alte dimensiuni, comunicarea profesională devine altfel.

Instrumente digitale – consecințe ale școlii online

Alvin Toffler sugerează că învățământului îi va reveni rolul de a-i ajuta pe tineri să-și dezvolte capacitatea de adaptare pentru că ritmul de înnoire o să fie unul alert: „Instruindu-i pe elevi cum să învețe, cum să uite ce au învățat și cum să reînvețe, se poate adăuga o dimensiune nouă și puternică învățământului“ (p. 290).

Dacă oamenii sunt desincronizați, fiecare având interesele lui, trăind în lu­­mea lui – ca un construct cu o pondere diferită de real și virtual – atunci ne aș­teptăm ca modul acesta de viață să influențeze comunicarea interpersonală ­într-un fel demn de luat în seamă. O primă constatare privește însingurarea de care se plâng cu toții și de care nu se face nimeni vinovat. Apoi, lipsa de concordanță în conviețuirea cultural-simbolică duce la o înstrăinare a indivizilor unii de ceilalți. Tendința este de a-i considera pe ceilalți competitori în lupta pentru o viață mai bună, în achiziționarea de re­surse și în accesarea unor poziții de putere în societate, ceea ce ar permite activarea capacității de decizie la nivele din ce în ce mai înalte.

În istoria recentă a învățământului s-a marcat saltul de la educația pe care o putem numim tradițională, la un nou mod de a practica educația, unul care își caută încă făgașul de normalitate.

Ce s-a schimbat în educație în ultimii ani este de acum un fapt comun: școlii fizice i s-a adăugat școala online, cu forma învățământ hibrid sau exclusiv online.

Eforturile cadrelor didactice de a se adapta exigențelor predării și evaluării online încep să fie recunoscute. Totodată sunt remarcate demersurile organizaționale ale școlilor, cu aportul administra­țiilor comunitare, pentru a asigura logistica necesară în desfășurarea optimă a învățământului online.

Totuși, noua ipostază de a înțelege formarea și dezvoltarea tinerelor generații se confruntă cu o provocare demnă de luat în seamă: cum se realizează comunicarea educațională astfel încât să permită nu doar formarea de competențe, ci și dezvoltarea de caractere? Mulți dintre profesori își pun întrebări de tipul: În ce mod să mă fac înțeles atunci când recepto­rul este concentrat pe alt mesaj, dintr-un continuu informațional care-i monopolizează atenția? Cum să păstrez legătura cu colegii de cancelarie dacă nu mai avem la dispoziție timpul comun al pauzelor? Unde, în ce cadru este mai potrivit să vorbesc pe îndelete cu un părinte al cărui copil întâmpină dificultăți de învățare? Ce să fac pentru a atinge starea de flux pe parcursul lecției?

de Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret București

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 25-26 / ianuarie-februarie 2022