S-au încheiat simulările pentru evaluarea naţională şi BAC şi, cum era de aşteptat, rezultatele slabe au declanşat campania împotriva sistemului de învăţământ catalogat ca „ineficient”. Sunt procentele de la aceste simulări slabe? Dacă se ia în considerare distribuţia normală a lui Gauss (clopotul lui Gauss), a unor fenomene aleatoare, procentele sunt aproape normale. Această situaţie, considerată dezastruoasă, este urmarea modului de selecţie defectuos, din care a fost înlăturată concurenţa şi competenţa, dintr-o greşită înţelegere a duratei învăţământului obligatoriu, continuându-se politica perioadei socialiste, fără a mai avea selecţia riguroasă de atunci. Astăzi, această politică ascunde, de fapt, lipsa alternativelor de pregătire profesională existente în acea perioadă. Din acest motiv, elevii sunt „obligaţi” să continue un învăţământ teoretic, clasele a IX-a şi a X-a, căruia mulţi dintre ei nu-i pot face faţă. Lipsa şcolilor profesionale şi a celor de ucenici, cauzată de închiderea unităţilor economice, a determinat acceptarea în liceu a tuturor absolvenţilor din gimnaziu, printr-o repartizare aleatoare, o adevărată „roată a norocului”, şi nu printr-o selecţie serioasă. Este foarte normal ca elevi admişi în liceu care nu au putut lua la ambele probe nota 5 (cinci) după o testare cu subiecte „de tot râsul” să se adapteze cu mare greutate cerinţelor din liceu şi, ca urmare, să nu reuşească la bacalaureat.
Ce văd şi ce aud aceşti elevi? Răspunsul ar putea cuprinde: o societate cu inechităţi de neconceput din punct de vedere uman, nejustificate prin calităţi native sau competenţe intelectuale şi morale dobândite; o ierarhie a valorilor impusă de cantitatea de bani şi bunuri materiale; o lipsă de apreciere a celor cu carte şi de aici lipsa motivaţiei pentru pregătire; o promovare prin pile, cunoştinţe, relaţii sau în urma aderării la un partid politic; un nepotism care îl depăşeşte pe cel din perioada partidului unic; o politizare excesivă, care frânează iniţiativa, creativitatea şi independenţa în acţiune; o libertate transformată în libertinism fără limite; o democraţie trâmbiţată, care nu are aplicabilitate practică, în care cei puternici au întotdeauna dreptate, opinia publică fiind luată doar ca paravan; o corupţie care se întinde în sferele cele mai înalte; o manipulare şi înşelare a aşteptărilor celor mulţi; multe privilegii pentru „aleşi” şi sacrificii pentru „alegători”; dărâmarea unităţilor economice şi construcţia de mall-uri în locul lor; defrişarea pădurilor pentru telecabine şi pârtii de schi; festivaluri cu „care alegorice” şi telegondole în locul unui turism pentru buzunarul tuturor cetăţenilor; o stagnare economică care nu mai dă speranţă celor tineri; o ţară aflată sub puternica influenţă a forurilor internaţionale etc.
La întrebarea unui reporter, unul dintre cei care „obligatoriu” îşi încep transmisia cu „într-adevăr” sau „ei bine” şi care vorbesc sacadat, precipitându-se de parcă ar avea în faţă extratereştri, un elev a pus punctul pe „i” răspunzând: „Dacă noi nu vrem, poate face ministerul orice!”
Cum se răspunde la o astfel de situaţie? Prin iniţiative „heirupiste” de genul „să se ia măsuri de remediere, să se anunţe părinţii, să se întocmească programe…”, care sunt paliative atâta timp cât elevii sunt dezinteresaţi să înveţe. Astfel de acţiuni mobilizatoare, care presupun efectuarea unor ore suplimentare de pregătire, ridică semne de întrebare asupra neadaptării cerinţelor programelor şcolare elaborate de MEN la numărul de ore alocat disciplinelor din planul de învăţământ sau confirmă faptul că elevii nu vor să înveţe. Faptul că a doua variantă este mai aproape de adevăr este susţinut de ceea ce se întâmpla în urmă cu două decenii şi jumătate, când la matematică, dar şi la celelalte discipline, informaţiile erau mai ample, iar cerinţele la clasă şi la examene erau mai mari şi cu toate acestea elevii învăţau, obţinând rezultate mult mai bune, deoarece şi cei care urmau o pregătire teoretică, dar şi cei care terminau o şcoală profesională aveau un loc de muncă. Astfel elevii aveau motivaţia necesară pentru a se pregăti. Paradoxal este că, într-o societate a individualismului cu pronunţat caracter întreprinzător, nu-i mai educăm pe elevi în spiritul concurenţei, nici la nivelul din perioada socialismului colectivist, prin desfiinţarea examenelor de admitere în licee şi facultăţi. Această politică a unui învăţământ obligatoriu de zece ani îi face pe elevi să considere că au dreptul să termine cele zece clase indiferent dacă învaţă sau nu. Mulţi elevi aşteaptă să fim primii din UE care vom impune obligativitatea liceului şi în perspectivă a facultăţii pentru „dezvoltarea multilaterală a societăţii… capitaliste”. Această obligativitate sună rău într-o societate democratică, părând a fi împotriva drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. De ce opt clase de învăţământ de cultură generală obligatoriu nu ar fi suficiente?
Se împlineşte un sfert de secol de când a fost înlăturat un sistem şi ni s-a impus altul şi s-au năruit toate speranţele. Schimbările care promit că vor aduce o viaţă mai bună nu-şi arată roadele. Realitatea arată că economic şi spiritual suntem sub nivelul a ceea ce era în epoca trecută. Democraţia, libertatea şi drepturile civice încă nu sunt în folosul majorităţii oamenilor. Într-o astfel de atmosferă, noianul de reforme din învăţământ a făcut mai mult rău şi a produs haos, a dus la dezinteresul şi dispreţul pentru învăţătură al elevilor, a accentuat goana după diplome şi a contribuit la înmulţirea actelor de plagiat şi corupţie. Nu cumva, prin rezultatele lor, elevii protestează faţă de o societate inechitabilă, care nu le satisface aspiraţiile?
Prof. Florea COSTACHE, Liceul Teoretic Mihail Sadoveanu, Bucureşti