La nivelul înţelegerii obişnuite, protecţia consumatorului ne duce cu gândul la precauţia pe care trebuie să ne-o luăm atunci când achiziţionăm un produs, la necesitatea de a citi cu atenţie termenele de valabilitate, la consumul nejustificat de E-uri şi altele asemenea. Dacă totuşi expresia trimite la un context cultural, atunci, cu o mare probabilitate, ne vin în minte restricţiile impuse de către Consiliul Naţional al Audiovizualului, eventual la recomandări de tipul: audienţă generală, cu acordul părinţilor etc., ocazie tocmai bună pe care o putem folosi ca să ne plângem de caracterul adesea violent al acţiunii din unele desene animate şi aşa mai departe.
În învăţământ, asociem protecţia consumatorului cu lecţiile de educaţie economică, financiară, cu educaţia pentru o viaţă sănătoasă. Dar, de fiecare dată, protecţia este gândită în raport cu ceva faţă de care se impune să luăm o anumită distanţă, să fim rezervaţi, chiar să evităm a veni în contact.
Într-un registru diferit, apare consumul de cultură, pe care îl proiectăm să fie cât mai amplu, realizat în cunoştinţă de cauză, un declanşator subtil de elevare spirituală. Cultivarea bunului gust, statornicirea unor repere valorice autentice sunt implicit prezente în scopurile educaţionale. Mai mult, în contextul armonizării la rigorile profilului de formare european, avem în atenţie dezvoltarea unor competenţe speciale prin care cei tineri să fie receptivi domeniului cultural.
Aşa se face că printre competenţele-cheie care determină profilul de formare al elevului remarcăm de fiecare dată, în concordanţă cu informaţiile din realitatea socială imediată, competenţe de sensibi­lizare şi expresie culturală. Acestea presupun cunoştinţe (de tipul înţelegerii diversităţii culturale şi conştientizării importanţei valorilor şi patrimoniului cultural românesc în ansamblul celui european), deprinderi/aptitudini (cum sunt: a evalua critic diferite opere de artă, a forma şi dezvolta aptitudini de exprimare creativă personală) şi atitudini (respect pentru diversitate, toleranţă, deschi­dere faţă de diferite forme de expresie culturală, receptivitate la nou, disponibi­litate de implicare în viaţa culturală a comunităţii).
De curând, opinia publică a luat la cunoştinţă date considerate relevante privind raportarea la cultură, furnizate, presupun, cu un dublu scop: acela de a informa despre o anume stare de fapt şi un al doilea, de atenţionare îngrijorătoare cu referire la modul în care, în societatea contemporană, oamenii sunt dispuşi să beneficieze de produsele culturale în calitate directă de consumatori ai acestora. Mă refer la Barometrul de consum cultural 2015. Preferinţe, practici, tendinţe, realizat de către Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală, cu sprijinul Centrului de Sociologie Urbană CURS (http://www.culturadata.ro/categorie-cercetari-finalizate/1_barometrul- de-consum-cultural). Analiza a vizat participarea, în ultimul an, la evenimente culturale publice cum sunt: mersul la cinema, la operă, la teatru, vizitarea unor muzee şi expoziţii de artă, implicarea în sărbători locale etc.
Din documentul citat reiese că sursa de informare şi divertisment prioritară, care trimite la consumul privat de cultură, este televiziunea, pentru că 96% dintre români urmăresc frecvent emisiunile de la televizor. Ideea este întărită şi prin faptul că o mare parte din populaţie, adică 44,6%, nu foloseşte internetul. Mai aflăm că timpul liber este petrecut în mare parte acasă, cu familia.
Cu referire la consumul public de cultură, uimitor este că 80% dintre români nu au fost niciodată la film într-un cinematograf. Aşa cum sunt prezentate lucrurile, o primă tendinţă este aceea de a verifica în experienţa personală, directă dacă există similarităţi sau dimpotrivă, altele sunt intuiţiile noastre. Apoi, probabil că, din perspectiva dascălului, fiecare dintre noi este în măsură să reflecteze dacă nu cumva modul în care se realizează educaţia în şcoală, fie ea şi altfel, poate oferi explicaţii pertinente cu referire la deschiderea tinerilor spre cultură astăzi.
O primă ipoteză poate fi aceea conform căreia nivelul de trai general al populaţiei este încă scăzut, adesea deficitar sub aspectul priorităţilor de cheltuire a resurselor financiare, în care cele dedicate timpului liber, în general, şi consumului de cultură, în special, sunt modeste. De aici, putem să admitem că nu lipsa de aspiraţie spre cultură – pusă adesea pe seama deficienţelor educaţionale – este responsabilă de modul cum se desfăşoară lucrurile, ci mai ales aspectele de ordin economico-financiar, mai direct spus, sărăcia de fiecare zi.
Apoi, între mijloacele prin care este furnizată cultura, unele sunt mai accesibile decât altele. De pildă, în timp ce spaţiile unde funcţionau cinematografele clasice se închid publicului larg din diferite motive, iar producţiile cinematografice difuzate în locaţiile găzduite de malluri iau parcă aerul superficial pe care se bucură să-l respire un tip de om care şi-a asumat să poarte haina societăţii de consum, marea producţie culturală pare să nu-şi mai găsească drumul spre publicul ei. Locuitorii din mediul rural sunt, în bună măsură, departe de cultură, în primul rând într-un sens direct, geografic.
Nu în ultimul rând, ritmul trepidant al vieţii, avalanşa de informaţii, dar şi de corvezi zilnice, din care este greu să ieşi la lumină într-un orizont de timp limitat, aduc nu numai factori de stres suplimentar, ci şi o reticenţă faţă de cultura consistentă, ca rezultat al lipsei unui timp dedicat, de calitate.
Protecţia consumatorului, din perspectiva accesului la cultură, ar însemna creşterea calităţii vieţii. Când coordonatele sociale vor fi prietenoase, ne aşteptăm ca mulţi dintre oameni să-şi manifeste disponibilitatea de consumatori avizaţi de cultură.
Dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti