Contăm noi astăzi pe un ideal educaţional? Se spune pe bună dreptate că înainte de a intra într-o dezbatere trebuie să ne clarificăm conceptele. Sintagma ca atare are forţă de impact şi aproape că ne inhibă. Ce poate fi, aşadar, idealul educaţional? Neîndoielnic un concept elevat menit să ne indice o ţintă înaltă spre care tinde societatea la un moment dat în planul educaţiei. Altfel spus, este un reper axiologic pe care dorim să-l atingem în drumul nostru istoric, având în faţă pilda ţărilor care au izbutit să-l înfăptuiască. Dacă vom reuşi să pregătim constant tinerele generaţii în conformitate cu cele mai înalte standarde de educaţie, asigurându-le integrarea optimă în ceea ce se cheamă societatea informaţională, în circumstanţele globalizării atotcuprinzătoare, putem admite că am atins idealul educaţional. Este însă strict necesară o viziune integratoare: idealul educaţional este doar una dintre componentele esenţiale ale proiectului de ţară, căruia i se subordonează. Ne aflăm – cum lesne se poate vedea – pe un câmp minat, acela al sintagmelor solemne, grave, intimidante, care sună frumos în retorica utopiilor seducătoare.
Avem un ideal educaţional? Avem un proiect de ţară? La aceste interogaţii abrupte nu se poate răspunde, deocamdată, pozitiv. Au fost discuţii, controverse, dezbateri, lupte politicianiste, ambuscade, diversiuni, atacuri la baionetă şi nu o dată au fost rostite cuvinte mari din panoplia retoricii demagogice, convertite în promisiuni, angajamente, documente programatice, platforme de acţiune, dizolvate repede în acidul inerţiilor cotidiene. Filosofia defetistă a eşecului anunţat a fost, din păcate, extrem de fecundă în anii post-Revoluţie, o epocă deosebit de zbuciumată, haotică, socotită mereu de tranziţie, cu stagnări, reculuri şi eşecuri usturătoare în mai toate domeniile. Izbânzile plăpânde au fost covârşite de iureşul demolator.
Sigur că într-o consecuţie logică s-ar cuveni să edificăm mai întâi proiectul de ţară, o construcţie teoretică amplă, coerentă, articulată, concepută ca un ansamblu de principii şi direcţii strategice pe termen lung, la realizarea căruia este chemată să participe întreaga societate. Avem noi capacitatea să înfăptuim proiectul de ţară? Cred cu tărie că pentru a reuşi trebuie îndeplinite trei condiţii esenţiale: 1. coeziune naţională; 2. consens politic şi social; 3. resurse financiare.
Coeziune naţională? Fracturile interne se văd de la distanţă cu ochiul liber şi nu sunt speranţe în vindecarea lor prea curând. Mai întâi dihonia politicianistă, adâncă şi parcă nevindecabilă, alimentând o gâlceavă fără sfârşit pe cele două fronturi: la putere şi în opoziţie. Opţiunea sectară, filosofia găştii, promovarea intereselor de grup în defavoarea celor generale, clientelismul agresiv şi insolent, eliminarea principiilor morale în lupta oarbă pentru ciolan, pâra sistematică la înaltele porţi occidentale, minciuna diversionistă îmbrăcată în hlamida falsă a adevărului, obsesia puterii şi a profitului adiacent, toate acestea întreţin un scepticism generalizat. În 2017, proiectul de ţară nu este posibil fiindcă niciun domeniu (politic, economic, social, cultural, educaţional, juridic) nu funcţionează la parametri superiori de calitate. Sunt probleme serioase de rezolvat cu privire la infrastructura rutieră, transporturi, agricultură, securitatea frontierelor, prote­jarea mediului şi a pădurilor, calitatea produ­selor agroalimentare, în zona sănătăţii, a securităţii persoanelor şi protejării bunurilor materiale etc. Politica externă este timidă şi ezitantă. În pofida existenţei unor instituţii de forţă (DNA, SRI), corupţia n-a fost descurajată, ba chiar sunt semne că prosperă. Există mari decalaje între judeţele ţării ca potenţial economic şi investiţional, numărul persoanelor active este sensibil mai mic decât în Europa de Vest, veniturile lunare sunt încă modeste în raport cu Occidentul, mulţi tineri, inclusiv performerii diverselor domenii, părăsesc ţara şi îşi găsesc rostul pe alte meleaguri. Relaţiile instituţionale scârţâie la vârf (Preşedinţie, Guvern, Parlament), iar disfuncţiile reverberează concentric şi se propagă până la baza societăţii. Este evident că radiografia la rece, schiţată mai sus, nu poate înlesni realizarea proiectului de ţară. Dacă nu este coeziune, nimic nu e: nici consens politic şi social, nici resurse financiare, risipite pe proiecte sterile şi fără perspectivă, nici voinţă colectivă de a ieşi din impas printr-un angajament naţional fără precedent. Aşadar, rămânem în stand-by!
În logica dependenţei biunivoce, neavând un proiect de ţară nu putem aspira, deocamdată, nici la idealul educaţional, derivat dialectic din cel dintâi. Este o axiomă a determinismului obiectiv şi ca atare nici reciproca relaţiei nu funcţionează: educaţia, la rândul ei, nu poate influenţa benefic ansamblul social pentru a atinge cotele excelenţei. Nu se poate deduce de aici că şcoala românească nu funcţionează; ea există şi acţionează după puterile limitate pe care le are. Hibele mai mari sau mai mici ale sistemului educaţional au tot fost inventariate şi semnalate de către comunitatea didactică, liderii de sindicat, părinţii şi chiar oamenii politici, aceia care prin formaţie universitară au rămas ataşaţi valorilor şcolii. Este superfluu a le înşira încă o dată, fiind suficient să spunem că subfinanţarea, salarizarea încă modestă şi nestimulativă, imixtiunea politicului în „treburile interne“ ale educaţiei, sărăcia, abandonul şcolar, exodul familiilor tinere spre Occident au avut rolul lor în frânarea progresului educaţional naţional. Populaţia şcolară scade lent, dar inexorabil, iar în faţa acestei realităţi premonitorii guvernanţii s-au mulţumit să constate că fenomenul este real şi să recurgă la paliative. A creşte salariile în sistemul bugetar, a mări alocaţiile copiilor, a promova alte măsuri sociale este pozitiv, dar nu rezolvă problema în fond: prosperitate generală, standarde semnificative ale calităţii vieţii, perspective reale de afirmare profesională şi de evoluţie în carieră în România. Puşi în faţa a două deziderate majore, dorite de orice societate civilizată – proiectul de ţară şi idealul educaţional –, suntem nevoiţi să admitem că ne aflăm încă în zona aspiraţiilor utopice, a căror transparenţă ne emoţionează, dar ne lasă speranţele suspendate.
Teodor Pracsiu