Conținuturile activității de Instruire (CI) sunt proiectate curricular la nivel de Proces de Învățământ (PÎ) (CI/PÎ) în funcție de obiectivele generale și specifice ale Instruirii (I) în cadrul Procesului de Învățământ (PÎ) (I/PÎ), definite în termeni psihologici de: a) competențe generale („competențe-cheie“) aflate la baza construcției curriculare a planului de învățământ, în calitate de document curricular fundamental; b) competențe specifice, aflate la baza construcției curriculare a programelor și a manualelor școlare, în calitate de documente curriculare operaționale, ale profesorului și ale elevului.
Documentele curriculare operaționale ale profesorului – programele școlare analitice (anuale) sunt construite în funcție de orientările pedagogice stabilite prin:
a) planul de învățământ, care fixează aria curriculară în cadrul căreia este integrată disciplina de învățământ, distribuită spațial (pe trepte de învățământ) și temporal (număr de ore, prevăzute săptămânal), în context didactic determinat (strategii de instruire și de evaluare);
b) programele școlare sintetice implicate în conceperea designului curricular al disciplinei de învățământ pe baza obiectivelor/competențelor generale și specifice ale disciplinei de învățământ, angajate în cadrul unei trepte de învățământ;
c) metodicele de specialitate, considerate „manuale ale profesorului“, concepute ca didactici aplicate, raportate la „didactica științei“, care oferă sugestii metodologice pentru:
- operaționalizarea obiectivelor specifice (ale capitolului sau ale unității de învățare);
- fixarea conținuturilor de bază, cu deschideri spre diferite conținuturi particulare;
- construcția strategiilor de instruire și a strategiilor de evaluare, în raport de context.
Programele școlare sintetice și analitice (anuale) asigură cadrul normativ și metodologic necesar pentru construcția documentelor curriculare ale elevului, manualele școlare și auxiliarele școlare, distribuite pe ani de învățământ, în contextul specific fiecărei trepte de învățământ (primar, secundar – inferior/gimnazial și superior/liceal și profesional).
Documentele curriculare operaționale ale elevului – manualele școlare – sunt construite pedagogic special pentru învățarea/autoînvățarea eficientă în context școlar, formal (în clasa de elevi), dar mai ales nonformal, extrașcolar (acasă, în bibliotecă, prin studiu individual etc.). În context școlar, formal, manualul școlar este utilizat inclusiv ca metodă sau tehnică didactică, eficientă pe parcursul lecției (metoda/tehnica/procedeul muncii cu manualul) și în studiul individual, organizat nonformal. În context nonformal constituie „cartea elevului“ necesară pe tot parcursul școlarității, valorificată în mod direct sau indirect pe termen scurt, mediu și lung, necesară pentru:
a) susținerea saltului valoric (pedagogic, psihologic și social) de la învățarea școlară (și extrașcolară) dirijată (de profesor) la autoînvățarea școlară și extrașcolară autodirijată, autonomă, independentă, individualizată, personalizată;
b) formarea-dezvoltarea capacității superioare de autoinstruire și de autoeducație eficientă, angajată deplin în situații multiple, în plan moral și intelectual, tehnologic și estetic, profesional și psihofizic etc.;
c) alegerea adecvată a materialelor didactice auxiliare, utile pentru completarea/aprofundarea/esențializarea/diversificarea/aplicarea conținuturilor de bază asimilate și interiorizate de elevi în condiții de învățare/autoînvățare formală și nonformală eficientă.
Manualele școlare sunt concepute pe baza programelor școlare analitice (anuale) care oferă elevului cadrul normativ și metodologic necesar pentru reușita școlară (de nivel minim, mediu) posibilă în condiții de învățare/autoînvățare autonomă și de (auto)evaluare obiectivă continuă, cu funcție formativă/autoformativă.
Funcția pedagogică specifică manualelor școlare exprimată în termeni de imperative normative, constă în asigurarea premisei didactice necesară, în context deschis, pentru:
a) reușita școlară a tuturor elevilor, posibilă la nivel minim – mediu, fără utilizarea altor surse și resurse de învățare dirijată (de profesor, în școală și prin „meditații“) și de autoînvățare autonomă (documente curriculare/materiale didactice auxiliare etc.);
b) receptarea, prelucrarea, asimilarea și interiorizarea optimă a datelor/informațiilor semnificative provenite din alte surse (mass-media, internet etc.), valorificate critic, în condiții speciale de învățare/autoînvățare informală.
Îndeplinirea acestei funcții specifice asumată în plan normativ, chiar la nivel de politică a educației, demonstrează calitatea manualelor școlare în contextul oricărei forme de realizare (ca manual unic, alternativ, opțional; tipărit, digital etc.), cu deschideri ample spre materialele didactice auxiliare: ghiduri, atlase, crestomații, hărți conceptuale și mentale, antologii de texte fundamentale, culegeri de probleme de diferite tipuri, caiete de exerciții algoritmice/euristice, modele de proiecte de învățare/autoînvățare eficientă, modele de probe docimologice etc.
Materialele didactice auxiliare îndeplinesc funcția pedagogică specifică de auxiliare școlare sau de documente curriculare anexe și conexe, complementare în raport cu activitatea elevului (de învățare/autoînvățare autonomă), dar și a profesorului (de proiectare curriculară eficientă). În ambele situații, materialele didactice auxiliare, anexe și conexe sunt/trebuie construite în funcție de obiectivele specifice programelor și manualelor școlare în perspectiva extinderii/aprofundării/localizării/exemplificării/localizării/exersării etc. acestora, în contextul optimizării relației dintre resursele instruirii formale – nonformale – informale, multiplicate și amplificate tehnologic în condiții de autoinstruire/autoînvățare asistată de calculator.
Definirea și analiza programelor școlare la nivel de documente curriculare operaționale, ale profesorului, implică următoarele repere conceptuale, de ordin denotativ, normativ/prescriptiv, metodologic/pragmatic: sfera de referință; funcțiile generale (fundamentală, principale); structura de bază; caracteristicele generale (la nivel: de sferă de referință, funcțional-structural, normativ).
Programele școlare, construite pedagogic ca documente curriculare operaționale ale profesorului, au ca sferă de referință activitatea de proiectare didactică a materiei școlare, pe trepte și ani de învățământ, pe semestre (module de studiu) și pe unități de învățare.
Programele școlare sintetice, situate la limita între documentele curriculare fundamentale și documentele curriculare operaționale au o sferă de referință extinsă. La acest nivel, au în vedere activitatea de proiectare didactică a materiei școlare, concepută pe trepte și ani de învățământ, în conformitate cu obiectivele generale ale I/PÎ, exprimate în termeni de competențe generale care:
a) definesc orientările valorice, prospective, ale materiei școlare, integrată în aria curriculară reprezentată (științele naturii, științele socioumane etc.) angajate pe termen lung (treaptă și ani de învățământ);
b) determină didactic selectarea și ordonarea conținuturilor de bază ale I/PÎ, integrate la nivel de disciplină de învățământ pe fondul produsului anticipat prin combinarea optimă a cunoștințelor teoretice și aplicative, susținute axiologic (prin valorile pedagogice generale proprii domeniului: adevărul științific, frumosul din artă etc.) și psihologic (prin atitudinile angajate cognitiv și afectiv-motivațional și volitiv-caracterial).
Programele școlare analitice, construite special pentru fiecare an de învățământ, ca documente curriculare operaționale ale profesorului, au o sferă de referință concentrată, intensificată în zona care fixează activitatea de proiectare curriculară anuală a materiei școlare distribuită logic și pedagogic pe semestre (module) de instruire și pe unități de învățare (care acoperă convențional spațiul și timpul didactic al 2-5 lecții). Solicită creativitatea pedagogică a profesorului, necesară pe tot parcursul anului de învățământ, realizată la nivel superior (inventiv, inovativ, emergent), în conformitate cu obiectivele specifice ale I/PÎ, exprimate în termeni de competențe specifice care:
a) definesc orientările valorice pe termen mediu (an de învățământ, semestre/module de învățământ) și scurt (unități de învățare, lecție);
b) determină selectarea și ordonarea pedagogică, logică și epistemologică optimă a cunoștințelor de bază ale disciplinei de învățământ pe capitole și unități de instruire/învățare;
c) constituie obiectul acțiunii de operaționalizare/elaborare a obiectivelor concrete/operaționale ale lecției etc., observabile și evaluabile pe tot parcursul lecției etc.
Funcțiile generale ale programelor școlare sunt exprimate, în mod obiectiv, la două niveluri de referință: a) un nivel de maximă generalitate care marchează funcția fundamentală a programelor școlare; b) un nivel derivat care reflectă dimensiunea de maximă generalitate a funcției fundamentale în zona funcțiilor principale ale programei școlare.
Funcția fundamentală a programelor școlare vizează valorificarea pedagogică a cunoștințelor de bază proprii domeniului de referință, necesară pentru formarea-dezvoltarea optimă a elevului: a) psihologică, în raport de resursele fiecărei vârste și trepte școlare; b) socială, în raport de cerințele culturale/civice/profesionale/comunitare/naturale ale fiecărei vârste și trepte școlare.
Funcțiile principale ale programelor școlare, derivate logic și epistemologic, vizează:
1. Integrarea deplină a cunoștințelor de bază în structura de funcționare pedagogică a programei școlare, raportată la:
a) aria curriculară de referință, determinată academic (comunicare în limba română și limbi străine, matematică și informatică, științe ale naturii, științe socio-umane etc.);
b) construcția curriculară adoptată la nivel de design curricular – dezvoltare curriculară: monodisciplinară/intradisciplinară/interdisciplinară/pluridisciplinară/transdisciplinară.
2. Corelarea pedagogică optimă între conținuturile de bază, integrate în programa școlară la nivel de cunoștințe de bază:
a) teoretice (concepte, modele, axiome, legi, principii, reguli, formule, date/informații esențiale – date de bază construite algoritmic, euristic etc.);
b) aplicative (abilități; deprinderi, priceperi/strategii cognitive de sesizare/rezolvare/creare de probleme și de situații-problemă);
c) condiționale: valori pedagogice generale (binele moral, adevărul științific, utilitatea adevărului științific aplicat, frumosul din artă, natură, societate; sănătatea psihică și fizică; atitudini psihologice (cognitive; afective, motivaționale, volitive, caracteriale).
Structura de bază a programelor școlare este construită în raport de funcțiile generale reflectate în plan subiectiv în termeni de obiective/competențe generale și specifice. În plan normativ, implică optimizarea relației dintre conceperea curriculară a programei școlare (la nivel de design curricular) și implementarea/realizarea programei școlare, la nivel de dezvoltare curriculară.
Conceperea curriculară a programei școlare, la nivel de design curricular angajează următoarele componente structurale de bază:
1. Introducerea, care marchează: a) statutul pedagogic și social al disciplinei de învățământ în contextul ariei curriculare și al treptei de învățământ; b) dimensiunea axiologică argumentată la nivel de cultură: generală, de profil și de specialitate/profesională; c) dimensiunea prospectivă, angajată pe termen lung și mediu (programa școlară sintetică) și mediu și scurt (programa școlară analitică).
2. Obiectivele generale și specifice, definite în termeni de competențe generale și specifice, distribuite temporal în funcție de tipul de programă școlară: sintetică și analitică.
3. Cunoștințele de bază determinate pedagogic de obiectivele/competențele generale și specifice: a) teoretice (concepte, modele, axiome, legi, principii, reguli, formule, date esențiale); b) aplicative (abilități; deprinderi, priceperi/strategii cognitive pentru rezolvarea de probleme și de situații-problemă); c) condiționale (valori pedagogice generale și atitudini psihologice).
4. Metodologia recomandată, în acord cu obiectivele generale și specifice și cu cunoștințele de bază determinate, care stimulează/sugerează:
a) procesarea personalizată a cunoștințelor de bază, realizată prin operații de esențializare, obligatorii (70-80%) și de completare, opționale (30-20%);
b) flexibilizarea organizării prin: integrarea instruirii pe microgrupe și individuală în instruirea frontală; propunerea unor tipuri și variante de lecție etc.; deschiderea lecțiilor etc. spre instruirea nonformală;
c) selectarea unor strategii de instruire construite pe baza unor metode de bază susținute prin diferite procedee și mijloace didactice, promovate în context determinat, condiționat de anumite forme de organizare a instruirii și de stiluri manageriale și didactice ale profesorului;
d) verificarea/estimarea rezultatelor activității elevilor, realizată prin diferite mijloace, procedee, metode (clasice/alternative), forme, stiluri de evaluare, integrate în strategia de evaluare: inițială (diagnostică și predictivă); continuă (formativă/autoformativă); finală (sumativă/cumulativă).
Dezvoltarea curriculară a programei școlare presupune implementarea designului curricular în context deschis. Permite raportarea metodologiei recomandate la condițiile existente în context pedagogic deschis, dependent de formele de organizare a instruirii (necesare și posibile), de resursele pedagogice existente sau disponibile, de stilurile didactice și manageriale pe care le poate promova, adopta sau adapta profesorul.
Caracteristicile generale ale programelor școlare, construite curricular, pot fi identificate la nivel: 1) de sferă de referință; 2) funcțional-structural; 3) normativ.
1. La nivel de sferă de referință, putem identifica două caracteristici generale ale programelor școlare: globalitatea și deschiderea.
a) globalitatea programelor școlare, validată la nivel de design curricular, este probată prin raportarea cunoștințelor de bază la:
- obiectivele generale și specifice ale disciplinei de învățământ/ariei curriculare/treptei/anului de învățământ;
- valorile pedagogice generale: binele moral (educația morală); adevărul științific (logico-matematic, experimental/naturalist, socio-uman) (educația științifică, intelectuală); utilitatea adevărului științific aplicat (educația tehnologică, profesională); frumosul (din artă, natură, societate) (educația estetică), sănătatea (psihică și fizică);
- resursele culturii generale (identificate la nivelul conceptelor fundamentale denotative, normative și metodologice/pragmatice, ale fiecărui domeniu/ale fiecărei discipline de specialitate) cu efecte formative pozitive maxime, durabile, în context determinat).
b) deschiderea programelor școlare, validată la nivel de dezvoltare curriculară, este probată prin raportarea cunoștințelor de bază la toate:
- formele generale ale I/PÎ;
- resursele elevului, psihologice (cognitive, noncognitive, psiho-motorii) și sociale (culturale, comunitare); stilurile didactice și manageriale, disponibile și adaptabile în diferite situații școlare;
- resursele profesorului, psihologice (cognitive și noncognitive, care susțin creativitatea didactică superioară: inventivă, inovativă, emergentă) și sociale (statutul de specialist în educație/instruire/proiectare curriculară a educației și a instruirii prin diferite materii școlare; rolurile exercitate, multiplicate în context deschis).
2. La nivel de funcțional-structural putem identifica două caracteristici generale reflectate în procesul complex de elaborare a programelor școlare curriculare și de validare didactică a conținuturilor acestora pe baza unor criterii relevante pedagogic și social.
a) elaborarea conținuturilor programelor școlare curriculare constituie o activitate creativă complexă, realizată prin două acțiuni care vizează: selectarea pedagogică a cunoștințelor de bază în funcție de nucleul epistemic tare al domeniului; prezentarea didactică a cunoștințelor de bază în funcție de specificul fiecărei trepte și vârste școlare și psihologice;
b) validarea didactică a conținuturilor programei școlare este realizată pe baza a cinci criterii: relevanța/utilitatea epistemologică, psihologică, socială a cunoștințelor de bază; consistența didactică a cunoștințelor de bază: internă (densitate, angajare formativă pozitivă) și externă (aplicabilitate la nivel pedagogic și social); coerența didactică a cunoștințelor de bază: internă (în interiorul disciplinei de învățământ) și externă (în raporturi cu alte discipline din cadrul aceleiași arii curriculare); desfășurarea graduală a cunoștințelor de bază: liniară, concentrică, spiralată, modulară; deschiderea didactică a cunoștințelor de bază spre toate formele de organizare a instruirii: generale (formală – nonformală), particulare (frontală, microgrupală, individuală), concrete (lecția, cercul de specialitate etc.).
3. La nivel normativ putem identifica trei caracteristici generale ale programelor școlare curriculare reflectate la nivelul următoarelor principii de proiectare curriculară:
a) transformarea didactică a cunoștințelor de specialitate în cunoștințe cu valoare formativă pozitivă pentru elevi în raport de vârsta lor școlară și psihologică;
b) comunicarea didactică a cunoștințelor de bază în raport de capacitățile psihice și sociale ale tuturor elevilor, de receptare/asimilare/interiorizare/valorificare/aplicare extinsă și durabilă la standarde (minime, medii, maxime), în raport de vârsta lor școlară și psihologică;
c) deschiderea inovativă spre soluții metodologice eficiente în activitatea de predare-învățare-evaluare, adaptate/adaptabile în diferite situații pedagogice și sociale.
Definirea și analiza programelor școlare la nivel de documente curriculare operaționale, ale elevului, implică aceleași repere conceptuale, de ordin denotativ, normativ/prescriptiv, metodologic/pragmatic, utilizate și în cazul programelor școlare: sfera de referință; funcțiile generale; structura de bază; caracteristicele generale.
Manualele școlare au ca sferă de referință activitatea psihică a elevului de învățare/autoînvățare formală și nonformală în acord cu obiectivele generale ale I/PÎ, exprimate în termeni de competențe generale care: a) reflectă orientările valorice definite de programele școlare, pe termen lung (treaptă și ani de învățământ); b) determină didactic selectarea și ordonarea conținuturilor de bază ale I/PÎ ale disciplinei de învățământ, definite ca sarcini didactice ale elevilor, anticipate la nivel de an și de semestru (modul) de învățământ, distribuite pe unități de învățare/grupuri de lecții și lecție etc.
Funcțiile generale ale manualelor școlare sunt obiectivate la nivel de funcții fundamentale (de maximă de generalitate) și de funcții principale (derivate din funcțiile fundamentale).
Funcțiile fundamentale ale manualelor școlare vizează:
a) concretizarea conținuturilor de bază ale instruirii, fixate pedagogic în programele școlare, în forme didactice optime pentru asigurarea succesului școlar al tuturor elevilor clasei, la nivel minim, mediu, maxim;
b) facilitarea pedagogică a activității psiho-sociale a elevilor de învățare/autoînvățare eficientă, formală (în clasă, în școală), dar, mai ales, nonformală (acasă, în bibliotecă/mediatecă, laborator, cabinet etc.).
Funcțiile principale ale manualelor școlare vizează:
a) informarea pedagogică pozitivă a elevilor, prin modul eficient de selectare a cunoștințelor de bază (teoretice – aplicative, condiționale) și de prezentare didactică a acestora (acțională, iconică, verbală/conceptuală, computerială), raportat la specificul disciplinei și al treptei de învățământ și la vârsta școlară și psihologică a elevilor;
b) formarea psihologică pozitivă a elevilor prin modul de corelare și argumentare a cunoștințelor de bază care stimulează prioritar dezvoltarea gândirii și a motivației interne;
c) antrenarea psiho-socială pozitivă a elevilor, prin crearea condițiilor optime de învățare/autoînvățare individuală, dar și în context organizațional microgrupal, școlar și extrașcolar.
Structura de bază a manualelor școlare, construită în raport de funcțiile generale (fundamentale și principale) include următoarele componente:
1. Introducere:
a) prezentarea misiunii sociale și pedagogice a manualului școlar, în contextul anului și al treptei de învățământ, al ariei curriculare și al formei de construcție didactică adoptată (manual unic/alternativ/opțional; clasic/tipărit – digital etc.);
b) facilitarea pedagogică a activității psiho-sociale a elevilor de învățare/autoînvățare eficientă, formală (în clasă, în școală), dar, mai ales, nonformală (acasă, în bibliotecă/mediatecă, laborator, cabinet atelier – școlar etc.).
2. Fixarea pedagogică a obiectivului general anual și a obiectivelor specifice derivate pe semestre, module de studiu, capitole, unități de instruire/învățare, definite în termeni de competențe și de cunoștințe de bază.
3. Sistematizarea cunoștințelor de bază, obligatorii, pe module de studiu, capitole, teme, unități de învățare care pot fi receptate, asimilate și valorificate/aplicate în timp didactic nonformal, scurt și mediu.
4. Integrarea cunoștințelor de bază în unități de învățare (2-5 lecții), prezentate în formă acțională/iconică/verbală (conceptuală)/computerială.
5. Specificarea experiențelor de învățare propuse/sugerate elevilor pentru a putea recepta/înțelege/aplica/analiza/sintetiza/evalua (gândi) critic.
6. Organizarea unităților de învățare în diferite forme: liniară, concentrică, în spirală; verticală, orizontală, transversală; disciplinară, intradisciplinară, interdisciplinară, multidisciplinară /pluridisciplinară, transdisciplinară, care oferă elevilor diferite posibilități de învățare/autoînvățare autonomă, eficientă prin metode didactice adecvate studiului individual (sau pe microgrup).
7. Programarea unităților de învățare la nivel de secvențe didactice (liniare, concentrice modulare etc.) care anticipează performanțele concrete, evaluabile/autoevaluabile prin diferite probe docimologice.
Caracteristici generale ale manualelor școlare, construite curricular pot fi identificate la nivel: 1) didactic; 2) epistemologic; 3) social; 4) tipologic; 5) complementar; 6) istoric.
1. La nivel didactic, manualele școlare: a) reprezintă principalele instrumente de învățare/autoînvățare ale elevului; b) constituie „cărțile elevului“ care operaționalizează programele școlare la nivelul relației dintre: cerințele/posibilitățile elevului – timpul necesar pentru autoînvățare – condițiile de igiena a învățării.
2. La nivel epistemologic, manualele școlare: a) reprezintă realizări exemplare raportate la conținuturile de bază validate de paradigma afirmată istoric (în domeniul de specialitate și în pedagogie/paradigma curriculumului); b) ilustrează conceptele, problemele, principiile și „metodele legitime pentru un domeniu de cercetare“ (Th.S. Kuhn, Structura revoluțiilor științifice, trad., Editura Humanitas, 1999).
3. La nivel social, manualele școlare: a) reprezintă cărțile de bază cu valoare culturală generală care pot fi asimilate de toți membrii societății; b) constituie un reper orientativ în procesul de receptare corectă a valorilor culturii, validate istoric, transpuse didactic; c) mijloc strategic sigur și durabil de prezentare sistematică a cunoștințelor de bază în condiții de activitate psihologică de învățare autonomă, independentă.
4. La nivel tipologic, manualele școlare sunt clasificate pe baza a trei criterii: a) gradul de aplicare: = sistemul de învățământ; unele trepte sau zone ale sistemului de învățământ; b) forma de realizare în calitate de manuale: unice, alternative, opționale; c. tehnologia utilizată – manuale: clasice/moderne (în diferite variante tipografice); postmoderne (digitale).
5. La nivel complementar, manualele școlare sunt deschise spre o multitudine de materiale didactice auxiliare: a) clasice/moderne (ghiduri; crestomații, sinteze/teste literare, istorice, filozofice etc.; hărți istorice etc.; hărți conceptuale; hărți mentale; atlase/geografice, anatomice, psihologice etc.; culegeri de probleme; modele de evaluare; teste docimologice); b) postmoderne (softuri educaționale; analize digitalizate; sinteze digitalizate).
6. La nivel istoric, manualele școlare evoluează pe baza concepției pedagogice adoptate și a tehnologiei promovate la nivel de politică a educației, în contextul paradigmei curriculumului.
În concluzie, calitatea programelor școlare și a manualelor școlare, ca documente curriculare operaționale ale profesorului și ale elevului, este dependentă de calitatea planului de învățământ, ca document curricular fundamental construit în funcție de modelul de curriculum adoptat la nivel de politică a educației (academic, cu deschideri spre modelul: experiențial; centrat pe resursele psihologice ale elevului, centrat pe reconstrucția societății, tehnologic).
În plan normativ superior, calitatea activității de proiectare pedagogică a educației și a instruirii, la scara întregului sistem și proces de învățământ, este determinată axiomatic de interdependența existentă, necesară între conceperea/construcția curriculumului (ca design curricular) și implementarea curriculumului (ca dezvoltare curriculară) în context deschis.
Sorin CRISTEA – profesor universitar
Articol publicat în nr. 41-42-43 al revistei Tribuna Învățământului
