Reforma a produs și a agravat progresiv două hibe fundamentale ale învățământului de tranziție: falia dintre învățământul preuniversitar și cel universitar și ruptura plină de consecințe negative dintre instrucție și educație, mergând până la marginalizarea totală a celei de-a doua. Ca dascăl, aflat la a șasea generație de slujitori ai școlii, și ca profesor care a slujit 50 de ani, oficial, învățământul și încă 10 onorific, am resimțit, mai ales după 1990, din plin primejdia acestor două prăpăstii, semnalându-le după Revoluție în sute de articole și emisiuni radio-tv, în cele 800 de pagini ale „Dramei învățământului românesc de azi” și ale serialului „Învățământul românesc, încotro?”, din care am scos șase volume, avertismente care n-au găsit rezonanța cuvenită din cauza infatuării nejustificate și izolaționismului păgubos al acelora care, din motive știute de toată lumea, au împotmolit și temporizat inadmisibil de mult ritmul modernizării învățământului românesc, care și așa se găsea în suferință încă din ultimii ani ai vechiului regim.
În această scurtă intervenție critică, ne vom mărgini să prezentăm cauzele, formele de mani­festare și urmările nefericite ale profundei fracturi dintre cele două principale trepte de învățământ.
De mai bine de o sută de ani dăinuie incurabila ruptură între învățământul liceal (mediu) și cel universitar. Prin tradiție, formal reunite sub pulpana aceluiași minister, am cunoscut și scurte perioade de divorț, când învățământul superior s-a constituit într-un minister statu quo, soluție găsită salvatoare de unii pedagogi, dar pe care viața a infirmat-o, deoarece spărgea unitatea pe verticală a sistemului de învățământ și, cu întregul cortegiu de consecințe nefaste pe care le-ar fi antrenat, ar fi adâncit și mai mult această prăpastie.
Mi se pare semnificativ faptul că învăță­mântul primar, gimnazial, liceal a primit după 1990 denumirea generică și nepotrivită de învățământ preuniversitar. Această denumire minimalizează importanța învățământului obligatoriu și mediu în raport cu cel universitar și subliniază dependența acestuia de treapta superioară, față de care are un simplu rol de „pepinieră” și „pompă de alimentare” a viitoarei clientele, deși această treaptă – inferioară și medie, conform Legii învățământului, își are autonomia ei și asigură prin absolvire standardul minim și obligatoriu de cultură, abilități practice și comportament civic oricărui viitor cetățean dornic să intre în câmpul muncii.
Existau și câteva zone de contact, ce e drept formale, diversificate în deceniul opt al veacului trecut, prezente și azi, dar cu eficiență mult mai redusă. Învățământul preuniversitar punea la dispoziție, informativ, programele analitice pe baza cărora se formulau subiectele concursului de admitere la diverse facultăți. Învățământul superior recomanda pe șefii colectivelor pentru elaborarea manualelor și pe președinții comisiilor de bacalaureat. Profesorii din învățământul liceal erau uneori solicitați ca supraveghetori la concursurile de admitere și incluși în colectivul de corectori, unde se înscriau 8-30 de concurenți pe un loc, muncă rutinieră și nesemnificativă, atât cât se opera cu bareme și grile prestabilite, care trebuia să fie aplicate mecanic și cât mai exact. Creativității, inventivității, aplicațiilor speciale, calităților de stil dovedite de candidați la examene nu li se acordau la capacitate și bacalaureat decât un singur punct la notarea lucrărilor, iar la admiterea în învățământul superior niciun fel de bonificație.
În puține perioade faste cooperării și colaborării, facultățile difuzau în toate liceele broșuri de popularizare și programele recente ale examenelor și-și trimiteau emisari în rândul elevilor pentru a face propagandă respectivelor facultăți în cadrul unor întâlniri directe sau programe la stațiile radio ale liceelor.
Propunerile mele, în calitate de consilier onorific al ministerului, făcute în 1972 și 1978, de a se pune în corelație profilul liceului cu cel al facultății în privința orientării profesionale, pentru a se cultiva un infinit mai mare profit, prin conti­nuitate pe verticală, talentele și capacitățile, mai ales că între timp se creaseră numeroase licee de profil sau cu clase speciale (matematică, fizică, chimie, biologie, istorie, limbi străine, filologie etc.), au găsit un larg ecou favorabil, dar nu și soluții concrete.
După 1990 și mai ales în timpul ministe­riatului lui Andrei Marga, prăpastia s-a adâncit și mai mult prin hipertrofierea politică și extinderea exagerată a autonomiei universitare, care a cuprins atât latura material-financiară, cât și pe cea didactic-decizională, rectorii și decanii dispunând discreționar (și uneori abuziv) nu numai de formularea criteriilor de admitere în facultate, puternic individualizate, dar manifestând imperativ preferința pentru un anumit manual zis alternativ, deși știau foarte bine că absolvenții învățau după cinci-șase variante, care de multe ori se băteau cap în cap nu numai la interpretări, dar și la formularea esenței informației, ceea ce ar fi viciat rezultatele și ar fi dat naștere la nesfârșite contestații și scandaluri.
Acest lucru a slăbit și mai mult firava legătură între cele două departamente, compromițând caracterul național al bacalaureatului, integral luat în considerație de unele facultăți, total ignorat de altele, bulversând dispozițiile ministerului privind facilitățile ce se pot face elevilor de excepție, cu remarcabile rezultate la olimpiade și concursuri naționale și internaționale de profil, absolvenți care au avut parte între 2002 și 2012 de un tratament oscilant extremist de la o facultate la alta, ceea ce, în funcție de interesele „oculte” ale fiecărei facultăți, a fost o importantă sursă a unor grave erori de evaluare și ierarhizare valorică a candidaților.
Autonomia universitară a vizat în ultimii ani prin liberalismul ei excesiv și necontrolabil o anarhie de rău augur. Multe facultăți au primit candidați fără examen, altele, ca Facultatea de Filologie din București, manifestând o exigență extremă, iar la multe altele procentele de considerare a ponderii mediei la bacalaureat variind amețitor, de la 10% la 80%. Nu e de mirare că această babilonie modernă și originală care, după unele statistici publicate în presă, a „contabilizat” aproape 40 de modalități și criterii de a concepe și aplica un sistem diferențiat de evaluare chiar în interiorul facultăților cu același profil dintr-un oraș și din întreaga țară au tulburat profund zona de interferență dintre liceu și facultate, ceea ce a anulat aproape total rolul și autoritatea secretariatului de stat al învățământului superior al MEN, care a stat cu brațele încrucișate, invocând liberul arbitru democratic al autocrației universitare, fără să analizeze dacă în spatele acestei amețitoare și viclene entropii nu se ascund unele rațiuni și interese potrivnice deontologiei didactice și foarte greu de depistat și sancționat în lipsa unui „flagrant” fățiș, consemnat juridic. Consecința cea mai tragică a democratismului universitar abuziv de care se bucură admiterea în facultăți, sesizată de altfel cu îngrijorare de foștii rectori ai Universității din București, profesorii I. Mihăilescu și I. Pânzaru, a fost falsa ierarhizare a valorilor, în destul de multe cazuri, cei intrați cu medii foarte mari, datorită meditațiilor „bine orientate” de profesori care cunoșteau măcar ascunzișurile „strategiilor” de exigență și notare a respectivei facultăți care proclama cu „fermitate” obligativitatea concursului și-i publicau de ochii lumii regulamentul, clacau prin anul III și IV, când nu mai aveau în spate proptelele meditațiilor pe care mai bine de o jumătate de veac ministerul s-a străduit zadarnic să le stăvilească și interzică.
Prin bunăvoința constituirii la MEN a unui serviciu interdepartamental cu reprezentanți ai celor două secretariate de stat care să stabilească criterii comune clare, ferme, statornice și cinstite de structurare și evaluare a concursurilor de admitere în treapta superioară de învățământ, pentru a asigura protecția și circularea adevăratelor valori și a garanta buna noastră conexiune la cerințele europene, această gravă hibă poate fi eradicată.
Consider (chiar dacă unii decani care ascund interese obscure sub masca obiectivității și intransigenței „principiale” ar protesta vehement) că este profund uman și pedagogic să se țină seama de rezultatele valoroase și constante de-a lungul întregii școlarități, de performanțele de excepție pe care mulți maturi le-ar jindui, premii naționale și internaționale nu numai la obsesivele și mult-lăudatele olimpiade internaționale (singurele luate până în prezent cât de cât în considerație de „ultraexigentele” facultăți), să-și facă un punct de onoare în a-i primi fără a-i stresa în plus și a-i umili la admitere cu subiecte care n-ar putea să le pună în valoare aptitudinile și autentica profunzime a pregătirii.
Chiar dacă etic ar fi echitabil să generalizăm fără excepție, atât în învățământul superior de stat, cât și în cel particular, examenul de admitere, pedagogic însă ar trebui să-i diferențiem pe elevi (pentru că însăși natura îi diferențiază), înlocuind pentru cei excepționali examenul mecanic de rutină cu o scurtă discuție colocvială (interviu), după răsfoirea dosarului de performanțe, pe care nicio facultate n-ar trebui să-l refuze din principiu, în numele ipocritului principiu al „egalității de șanse” (niciodată elevii excepționali nu acceptă grilele și baremurile ticluite și nu recurg la… meditații bine plătite și garantate cu reușita). Acest privilegiu este acceptat în toată lumea civilizată. Mai întâi, cei excepționali ar trebui primiți pentru a asigura elita și plafonul valoric al facultății și, cum nu sunt prea mulți, vor rămâne destule locuri pentru cei buni și cei mediocri, cernuți de examenul clasic și față de care cadrele universitare vor avea datoria de a-i apropia de vârfuri.
Prof. dr. Tudor OPRIȘ, Consilier onorific