„Că nu-i dor mai greu ca dor
de frate,
Suferința în străinătate,
– Dor de frate despărțit de frate.“

(N.I. Herescu, Cântec de dor)

„Mi-adun speranțele, dorul mi-l strâng, încleștez dinții,
Și urc în spre lumina din steaua suferinții.“

(id., Plecare)

Dintotdeauna – dar nu pentru totdeauna –, lumea artiștilor, în general, a scriitorilor, în mod aparte, dar, în egală măsură, și a oamenilor de știință recunoscuți ca savanți, a profesorilor, juriștilor, a specialiștilor în finanțe-bănci, a teologilor și a sociologilor, precum și a diverselor alte categorii de făuritori și trăitori ai gândurilor, prin lucrarea febrilă a intelectului și a spiritului, a fost socotită, în mentalul colectiv generic, ca stând departe – dacă nu în întregime, în imensa majoritate, în orice caz – de lumea dezlănțuită din jur. Departe și deoparte, – totodată, de toiul luptei date fie în stradă, fie în tranșeele săpate pe front, fie în bă-tăliile politice acerbe, aprinse, dintr-un for al națiunii sau altul, ori în dezbaterile cu larg ecou public. Cunoscutele excepții, de-a lungul timpului istoric, din ultimele sute sau chiar una-două mii de ani, de la noi și de oriunde, nu fac decât să confirme, chiar să sublinieze habitudinile unui mod de a fi discret în public și combativ prin excelență la nivelul analizei teore-tice, al confruntărilor verbale. Aduși de destin și puși înaintea unor decizii de viață implicând asumarea unui mod de a trăi (modus vivendi, pentru a utiliza plastica formulare latină) radical diferit de cel cotidian de până atunci, prin confruntarea cu și înfruntarea riscurilor și a pericolelor, deseori iminente, mulți dintre cei amintiți mai sus au preferat, în mod -egoist, retragerea din luptă și expectativa prudentă, respingând luarea în piept, pe cont propriu, a situației de criză, a implicării și angajării personale într-un conflict izbucnit și inevitabil.

Cazul, simbolic desigur, al unui poet grec, precum anticul Arhiloh (gr. Arkhilokhos), care declară, într-un fragment de poem celebru, că a preferat să-și abandoneze scutul într-un tufiș, la capătul unei bătălii pierdute, decât să se întoarcă în-tins înțepenit și rece pe el, adus acasă și purtat pe umeri de camarazii supraviețuitori războiului, este contrazis, în aceeași Antichitate greacă, de luptătorul cu perșii invadatori, la Marathon și la Salamina, Eschil (gr. Aiskhylos). Tot astfel cum, în era modernă și contemporană, au fost nu chiar puțini scriitorii, artiștii în general, dar și oamenii studiului în bibliotecă și la biroul de lucru, care au acceptat să-și părăsească, fără ezitare, confortul individual, pentru a-și închina, pe front de pildă – este exemplul cel mai impresionant –, însăși existența, întru apărarea unei idei sau a unei lumi în pericol. Contrastul oferit de atari exemple de excepție (excepționale, în ambele sensuri: la propriu și la figurat) este cu atât mai mare cu cât puterea lor de înrâurire ne apare mai impresionantă, scoțând tocmai excepționalul în plină evidență.

Dar mai există și alte situații de excepție, care se abat de la constatarea generală și generalizantă. Un alt gen de luptători. Nu cu arma în mână, și nici din tranșeele expuse, la fel ca teritoriile civile, riscurilor maximal distructive ale raidurilor aeriene și ale atacurilor balistice. Este cazul luptătorilor cu destinul (gr. tykhe, lat. fatum – pentru a ne limita, în ordine culturală, doar la sursa fundamentală a modernității, care este Antichitatea clasică). Este, așadar, cazul luptătorilor nu cu oamenii sau cu zeii sau cu monștrii și fiarele, ci cu acea forță, în aparență și în realitate de nezguduit, a propriului destin, forță despre care anticii – pe care, subliniez din nou, este bine, pilduitor și înălțător sufletește să-i luăm și să-i dăm, de câte ori se poate, ca exemplu – știau că niciun om nu i se poate opune, întrucât o astfel de luptă este, practic, dinainte pierdută (destinul fiind conceput ca o pre-determinare, un pre–destin, de fapt), nu doar inegală ca tărie. O astfel de luptă a constituit, în materie de literatură, tema predilectă și esențială a tragediei grecești și latine. Extrem de puțini au fost, însă, în oricare timp, și de azi, și de ieri, și de oricând, aceia care s-au încumetat să ducă, de-a dreptul eroic, această luptă la modul personal – savanți, scriitori, artiști, oameni ai intelectului și ai spiritului, într-un cuvânt, creatori –, și nu să o evite. Prin urmare, mitul străvechi grecesc al lui Prometeu (gr. Prometheus) stă, emblematic, ca un adevărat cap de serie, pentru puținii care i-au urmat în bătălia, pe viață și pe moarte, cu destinul necruțător (ananke, „soarta neîndurătoare“, concept sinonim al neutrelor, din punct de vedere semantic, tykhe și moira, în același spațiu mitico-religios vechi grecesc).

Un astfel de mănunchi de luptători hrănesc, spiritual vorbind, și modelează profilul mai multor culturi moderne. Sunt cei care, venind în special din lumea artelor, inclusiv a literelor, oferă contemporanilor și, mai ales, posterității, exemplul, individual și de grup, al rezistenței împotriva adversității și ostilității destinului, mergând până la acceptul și asumarea sacrificiului personal, cu respingerea oricărei forme de compromis.

În spațiul cultural românesc, cartea pe care cititorii de azi o așteptau mai demult – pregătiți fiind, într-o anumită măsură, de o ediție parțială a operei protagonistului unei astfel de lupte cu și împotriva destinului – se datorează celei mai autorizate exegete a operei și biografiei lui N.I. Herescu: profesoara Mihaela Albu de la Universitatea din Craiova, di–rector fondator al revistei Antilethe, amintită mai sus. Titlului cărții domniei sale ne-am putea îngădui să-i facem o adăugire doar mentală, însă cu puternice rezonanțe etice: N.I. Herescu a fost – așa cum reia autoarea, parțial, cunoscuta sintagmă calificativă a lui Mircea Eliade –, într-adevăr, ultimul aristocrat, dar un aristocrat erou al culturii române, respectiv al culturii române aflate în exil, pe care a înnobilat-o nu doar cu simpla sa prezență – căci era, deja, o personalitate culturală, dar și politică, de notorietate internațională –, ci și prin aura sa de neșters, pentru contemporani în primul rând, de luptător acerb, niciodată dispus să-și arunce scutul și să-și salveze viața și bu-nurile prin fugă.

Paginile cărții respiră un aer curat și binefăcător prin încrederea pe care o inspiră celui care le parcurge în reușita și, în cele din urmă, chiar în biruința luptei, fără ezitări și fără pauze de odihnă, întru apărarea valorilor celor mai prețioase ale oricărui cetățean, ale intelectualului mai cu seamă: patria ca tezaur inalienabil, tradiția națională, spirituală și materială, ca zestre colectivă, libertatea gândului și a cuvântului, individuală și a tuturor, adevărul integral și neascuns și dreptatea. Valori ale oricărei națiuni din era modernității, deci universale, dar și valori afirmate într-un teritoriu etno-geografic și lingvistic specific, dezvoltând din cele primordiale o paletă de alte diverse noi valori subiacente, caracteristice spațiului și spiritului românesc. N.I. Herescu, alături de elita interbelică a vremii, a luptat pentru recunoașterea acestor valori și pentru promovarea lor, fără niciun fel de excese extremist-naționaliste, în plan cultural românesc, respectiv, după asumarea exilului (inițial forțat), pentru cunoașterea corectă, nedeformată și nemanipu-lată, și pentru integrarea valorilor naționale autentice în concertul celor europene și internaționale.

Toată viața profesorului și savantului, a scriitorului și a omului politic N.I. He–rescu a fost o luptă. Angajată cu deplina conștiință a libertății de cunoaștere, manifestare și exprimare, dar și a limitelor istorice ale acestei libertăți. O luptă nu atât contra, nu o luptă negativă, dacă-i putem spune așa, dusă împotriva unor prejudecăți sau deficiențe săpate, mai mult sau mai puțin adânc, în mentalul și în comportamentul colectiv, ci o luptă, în mod evident pozitivă, pentru apărarea în fața asaltului ignoranței agresive și pentru promovarea justițiară a binelui și adevărului în materie de cultură și dincolo de ea. N.I. Herescu nu a fost, nici pe departe, singur în această ofensivă a culturii române împotriva neadevărului, a obscurantismului fanatic și a intoleranței: căci, așa cum excelent notează Mihaela Albu în chiar titlul primului capitol, „a fost odată un timp, au fost niște oameni“ (s.n.) în această generație interbelică, iar profesorul Herescu – adăugăm – a fost, împreună cu bunul său prieten Mircea Eliade, dar și cu numeroși alți intelectuali de elită, vârful de lance al acestei „generații de aur“.

Însoțiți de autoare, pătrundem în deloc idealizata lume a revistelor și saloanelor literare de acum aproape un secol, din Turnu-Severinul natal și Craiova formației școlare, preuniversitare, până la Bucureștiul coagulant al forțelor intelectuale ale Țării unite între fruntariile ei cele mai mari. Cunoaștem și recunoaștem, astfel, visurile și idealurile tinerei generații afirmate imediat după Primul Război, avântul general al unei noi societăți, în care adolescenții și tinerii își căutau locul și se căutau unii pe alții, pentru a începe o nouă zidire. Alături de nenumărați alți tineri ca și el, iubind cu pasiune meseria de dascăl și având nesperata ocazie de a pune un umăr puternic la făurirea noului chip și noii ființe a României post-belice, tânărul Herescu, iubitor împătimit al orizonturilor clasicismului antic, îmbrățișând entuziast cariera di-dactică universitară, dar și pe cea de -scriitor al Cetății și pentru Cetate, întâlnit zilnic în agora, a devenit luptătorul îndârjit, niciodată obosit, al unei ere de renaștere națională – nu întâmplător, a devenit membru marcant al partidului cu același nume – el, nepotul ultimului ban al Craiovei, descendent al boierilor olteni de viță, profesor, pentru generații întregi, nu numai ex cathedra, ci și „de boierie“, cum magistral l-a caracterizat Virgil Ierunca, viitorul său coleg de exil.

Pe când se afla în culmea, pe deplin meritată, a sorții, și în drum spre dece-niile maximei înfloriri a puterilor minții, spiritului și, nu în ultimul rând, ale trupului (în ciuda unui fizic mai curând firav decât robust), Herescu primește prima lovitură a destinului întors împotriva sa. Dascălul de toți prețuit, atent nu doar la propriile cursuri și seminare, ci și, permanent, la mersul învățământului românesc – unul obsedat, ca și astăzi, de ideea de reformă, niciodată dusă până la capăt – , literatul încântător prin verva inspirației creatoare, în primul rând ca poet recunoscut, gazetarul politic și jurnalistul cultural întemeietor de reviste cu dublu orizont, clasicist și modernist totodată, conferențiarul și traducătorul aflat mereu în dialog cu sala, cu cititorii și cu operele vechii și noii culturi (activități derivate din condiția sa funciară de profesor și re-marcabil cercetător: a fost, în această privință, directorul Institutului de Studii Latine, înființat tot de el), nu în ultimul rând remarcabilul organizator al activității colegilor de breaslă scriitoricească (vreme de cinci ani neîntrerupți a fost ales, cu largă majoritate de voturi, președintele Societății Scriitorilor Români, doar Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu întrecându-l, de puțin, ca număr de mandate), o atare personalitate, cu adevărat proteică, plină de energie molipsitoare și dinamism constructiv, a culturii românești, se vede, începând din luna august a fatidicului an 1944, în mod brutal înlăturat și alungat din țara pe care o iubea cel puțin la fel de mult ca pe propria familie și, în mod cert, mai mult decât pe sine însuși. Acum începe, ca urmare a unei suite de decizii unilaterale, arbitrare și irevocabile, luate peste capul lui de către din ce în ce mai noile și revoluționarele autorități politice, cel de-al doilea urcuș al destinului de luptător în viața lui Herescu sau, poate mai bine spus, începe, cu adevărat, lupta cu destinul, cu loviturile lui țintit și precis executate.

Întors în mod bizar împotrivă, destinul crud – căci nu i-a mai lăsat celui aparent inexplicabil lovit din toate direcțiile nici cea mai mică bucurie a reîntoarcerii și a revederii Țării (cu majusculă, cum a scris întotdeauna numele ei) – nu va reuși, totuși, să-i aducă profesorului și scriitorului nici măcar o umbră a ideii de renunțare sau de abandon. De acum, dimpotrivă, începe cea mai îndârjită lup-tă: împotriva neputinței de a reveni la trecut, la partea cea mai recentă, și cea mai dragă, a propriei istorii. Neputință provocată de adversitatea, de ostilitatea, de intransigența lichidatorilor trecutului apropiat: cei rămași și deveniți, în Țară, dușmanii profunzi, sub înșelătoarea aparență a intențiilor benefice politic și ideologic clamate.

Sub atenta și minuțios documentata investigație a profesoarei Mihaela Albu, cititorii vor descoperi fiecare fațetă a acestei noi lupte a lui N.I. Herescu, una mult mai necruțătoare: cu tăcerea și uitarea decise, impuse, obligate, ale mediilor științifice, literare și culturale, al căror prestigiu tocmai exilatul le sporise, efervescent, în anii premergători. Exilul a fost, pentru Herescu poate mai mult decât pentru toți ceilalți români aflați în aceeași umilitoare condiție față de ceilalți din Țară, impulsul pentru a duce lupta, în alte condiții, mult mai aprige, mai de–parte. O luptă în egală măsură politică și culturală, științifică și etică. Această luptă – ale cărei dimensiuni eroice, întrezărite și prin sumarele noastre rânduri, cititorul le va descoperi singur, parcurgând admirabila monografie a Mihaelei Albu – a avut ca scop suprem și ca primă și ultimă țintă să dovedească unitatea și valoarea, aflate în afara oricăror îndoieli, în ciuda eșecurilor asumate, ale culturii românești, atât în interiorul fruntariilor ei politice, cât și dincolo de ele. Cartea aceasta, despre lupta, de-a lungul întregii vieți, a profesorului Herescu cu răul istoric și cu tragismul durității cu care acela i-a lovit pe cei ce nu se făceau vinovați decât că aveau alte opinii politice este, totodată, un mesaj vibrant pentru a înțelege că nu orientarea spre sau opțiunea pentru o anumită ideologie naște și întreține cultura, ci valoarea profund umanistă a me-sajului trimis de operele creatorilor.

Îl lăsăm, prin urmare, pe cititorul pa-ginilor dedicate de distinsa autoare vieții, strădaniilor, întreprinderilor și operei profesorului și scriitorului N.I. Herescu să-i urmărească ceea ce am numit, de mai multă vreme, destinul. Chipurile și înlănțuirile lui. Asemenea vieții înseși a celui investigat cu respect, admirație și afectuoasă prețuire, capitolele cărții se succedă într-o dezvoltare firească, unul din celălalt, și, luminându-se unul pe celălalt, dau la iveală profilul, de imperisabilă actualitate perenă, a unuia dintre puținii făuritori de cultură română care au reușit pe deplin, nu doar și-au propus ori au început fără să încheie, să-și învingă destinul. Literat până în măduva oaselor, profesorul Herescu a ținut pana cu-vântului în mână până în prezilele plecării definitive. A făcut-o ca ziarist, „fondator și redactor de reviste“ (Mihaela Albu) în presa craioveană, în cea bucureșteană, în presa națională și în „presa literară a exilului românesc“ (id.). Când nu i-a fost de ajuns condeiul, s-a așezat în fața microfonului radioului. Poet de rară sensibilitate și prozator cu o acută percepție a greu sesizabilelor dereglări sufletești și comportamentale, critic literar lucid și temeinic informat, „la zi“, cu mersul literelor române contemporane (doar a fost me–reu în conducerea breslei și s-a ocupat de organizarea ei!), istoric al culturii literare – cu predilecție, al poeziei – latine de unanim recunoscută erudiție, Herescu s-a oferit publicului larg și ca traducător cu har, dând propriul exemplu de tălmăcitor al capodoperelor poeziei latine în chip de stimul pentru viitorii specialiști, mulți foști studenți ai lui. Oratorul, parțial politic, și conferențiarul, în țară și în cele mai importante zone ale Europei culte, cu precădere occidentale, înainte de exil și mai ales odată exilat, întregesc imaginea cu atâtea unghiuri și perspective ale clasicistului – de formație – celui mai deschis experiențelor culturale și organizaționale ale erei moderne din veacul XX.

Poate mai mult decât oricare altă latură a inepuizabilei sale personalități, poezia compusă de Herescu, asemenea poetului latin silit să-și ducă amarul restului existenței pe un furtunos de aprig, funciarmente străin țărm și tărâm pontic, dă cel mai bine seama de neliniștile ființei interioare, dar și de starea de triumf lipsit de exaltare, conștient, a luptătorului, în–frânt momentan de urgia „silnicei hoarde“ care a pus stăpânire pe Țară, biruitor, însă, întru veșnicia Timpului. Câteva ilustrări ale creației poetice heresciene din vremurile amare ale exilului fie-ne îngăduit să încheie modestele noastre rânduri.

La doar un an de la instaurarea, cu ajutorul ”„silnicei hoarde“ sovietice ve–nite din „stepe“, a puterii așa-numite de–mocrat-populare, mai exact în primul număr, din anul 1948, al celei mai importante reviste literare românești din exil, simbolic purtând numele Luceafărul, poetul constată cu amar că, mai mult decât înrobirea trupului, aceea a minții, puse în lanțuri de vremelnicul ocupant al Țării, este mult mai cumplită: „Greu e și lanțul pe trupuri căzând,/ Mult mai greu este lanțul pe gând“. Poemul se încheie arghezian, în maniera celebrelor blesteme: „Spulberă-n stepe silnica hoardă:/ Arz-o pământul, cerul s-o ardă“. Ca unui ciumat din dispărutele vremi medievale, reînviate de „silnica hoardă“, celui căruia i s-a interzis reîntoarcerea nu-i mai rămâne, într-un alt poem (Cântec de dor, datat peste aproximativ un deceniu, în 1957), decât cântecul doinei de jale; pe care îl aude, rostit de un „pui de grănicer din Năsăud“, de la foarte mari depărtări, de acolo, unde se află Țara, și ajuns, purtat de vânt, până la urechea pribeagului: „Pui de grănicer, când mi te-aud/ Râde-un ochi și celălalt e ud,/ – Când în zvonul serii mi te-aud. /…/ Cu îmbrățișarea nu m-ajungi,/ Cu privirea n-ai cum să m-ajungi,/ Doar cu cântecul la mine-ajungi./ Inimă în doi-nă bate, bate,/ Pentru marea ta singură-tate,/ Pentru marea mea singurătate“. Presimțirea imposibilei reîntoarceri și a definitiv pecetluitului exil este asemenea sentimentului pe care ți-l stârnește ultimul drum: „Te duci parcă pe un alt tărâm/ De unde poate nu e-napoiere /…/“ (Ple-care, datând din același an 1957): căci, reluând în ecou celebrul vers al poetului francez Albert Samain (partir c’est mourir un peu), Herescu notează, la debutul celei de-a treia strofe: „Orice plecare seamănă cu-o moarte“. Și, întru totul asemenea, din nou, marelui relegat latin de la țărmul orb al Pontului, savantul care i-a studiat în profunzime opera și i-a dăruit un congres și un volum își va anticipa, cu ani buni înaintea dispariției, irevocabilul destin al neîntoarcerii pentru totdeauna, într-un epitaf care amintește, prin respirația sa tragică, de stanțele celebrei elegii–epitaf ovidiene din Tristia (Hic ego qui iaceo, tenerorum lusor amorum,/ ingenio perii Naso poeta meo, Tristia, III, 3, 73-76):

„Am fost ca o goană de vânt
Ce trece și-mprăștie-n aer
Un fulg, o mireasmă, un cânt
Și-adesea, din adâncuri, un vaer.“

Liviu FRANGA – profesor universitar

Articol publicat in revista Tribuna Învățământului nr. 28-29 / Aprilie-Mai 2022