În Orașul Luminilor Antichității, Atena veacului al V-lea precristic, pe culmea cetățuii de odinioară, Akropolis („cetatea din vârful colinei“, „Acropole“), o construcție impunătoare, situată pe partea de nord, cea mai sacră, a Acropolei, și anume templul numit Erekhtheion, închinat divinității eponime a Orașului, domina, prin poziția sa zveltă, întregul întins de dedesubt al câmpiei attice și, nu mai puțin, marea învecinată, întinsă până la linia orizontului. Templul se sprijinea pe umerii unor tinere fete, care însuflețeau, prin însăși prezența lor atipică, în locul unor severe coloane savant decorate, întregul edificiu, masiv și impozant. Vechii greci au numit acele unice, în arta lor arhitectonică, coloane-fecioare Cariatide (Καρυάτιδες). Asociate, uneori, mental și religios, divinității protectoare, adorate, a Orașului, Pallas Atena, fecioara înțeleaptă, dar și războinică (un Ares feminin, epurat de avataruri erotice), Cariatidele au devenit, de-a lungul istoriei vechi grecești și, rezistând miraculos oricăror cataclisme, apoi, de-a lungul evului de mijloc și al erei moderne a Greciei, simbolul universal al rezistenței și al indestructibilității plăsmuirilor sublime ale mâinilor omenești, dar și imaginea, la fel de simbolică, a ideii de temelie, de fundament pe care se sprijină orice construcție, de data aceasta și a minții, și a spiritului.

Numele și operele personalităților pe care se întemeiază orice cultură, în egală măsură materială și spirituală, sunt tot atâtea Cariatide, rezistente la orice șoc al timpului, dar, mai ales, făcând posibilă ridicarea construcției de deasupra lor, susținând-o și cucerind, totodată, înălțimile. Fără cariatide (utilizăm, în continuare, numele în conotația lui simbolică), orice cultură se prăbușește, oricât s-ar sforța să atace spațiul, mai ales înălți-mile. Sau, dimpotrivă, rămâne în stadiul eternului început tranzitoriu. Homer este cariatida culturii vechi grecești, dar și a celei moderne, până în imediata contemporaneitate; Shakespeare – cariatida culturii engleze, dintotdeauna și pentru totdeauna; Goethe – a culturii germane, în sinteza ei mirabilă dintre tradiția clasică și impetuozitatea modernă; Voltaire – pentru vasta și vechea cultură franceză; Dante – cariatida celei italiene, precum Cervantes a celei spaniole. Și așa mai departe…

Cultura română, cea literară în special, a intrat în modernitatea timpurie prin Nicolaus Olahus și, ceva mai târziu, prin Dimitrie Cantemir. Modernitatea veacului al XIX-lea i-a adus laolaltă, ridicați cariatidic (iertat să ne fie cuvântul, dar, aici, nu am găsit altul mai bun) deasupra celorlalți, pe Bogdan Petriceicu-Hasdeu și pe Titu Maiorescu, între care, în planul imaginarului poetic creator, irumpe Mihai Eminescu. Ultimul veac încheiat îi înalță în conștiința culturală colectivă românească pe Nicolae Iorga și pe Vasile Pârvan, pe G. Călinescu și pe Mircea Eliade, pentru a alege doar cariatidele secolului al XX-lea românesc, lăsând la o parte (aș spune chiar sacrificând) alte temeiuri (Blaga, Arghezi, Bacovia, Stănescu; Rebreanu, Sadoveanu, Preda).

Ne-am oprit asupra profilului cultural al lui Titu Maiorescu, tocmai în virtutea faptului că, fără prezența sa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – cel al primei plenare modernități culturale a României –, specificul, simultan european și național, al acelei modernități ar fi complet eludat. Lingvistul literat Hasdeu și contemporanul său Maiorescu, criticul, prin excelență, al culturii literar-estetice românești din epocă, ne apar, în modul cel mai evident, ca autenticele cariatide pe care s-a ridicat, ulterior, edificiul acestei culturi românești, literar-spirituale, din mirabilul veac al XX-lea.

Ceea ce impresionează, în cazul lui Titu Maiorescu, chiar mai mult decât în acela al lui Hasdeu, este că, asemenea autenticelor cariatide, adună, prin forța sa de susținere, liniile de boltă ale celor mai importante și necesare, într-o mo-dernitate avansată, domenii ale științei, culturii și spiritului. Iar acest lucru s-a întâmplat nu în condițiile unei recluziuni autoimpuse, ale unei retrageri asumate din viața cetății, ci, dimpotrivă, în paralel cu o entuziastă implicare, aș spune de-a dreptul dăruire a propriei persoane, activ orientată către necesitățile istorice ale construirii celei dintâi etape a modernizării societății românești și a instituțiilor statului, între Războiul de Independență și Primul Război Mondial.

Este exact epoca prefacerilor celor mai profunde pe care le cunoaște, în a doua jumătate a veacului supranumit, în modernitatea europeană, al titanilor romantici,  istoria românilor și a organizării lor ca societate unitară, într-un viitor stat național unic și indivizibil. Deși Maiorescu nu a mai apucat, din păcate, să trăiască actul Marii Uniri de la 1918, stingându-se cu un an și jumătate înaintea ei, profilul complex al personalității sale îl așază alături de ceilalți piloni ai culturilor naționale din Europa multi- și interculturală a secolului al XIX-lea și al primelor două decenii din cel subsecvent.

Remarcăm, în modul cel mai sintetic pe care îl putem prezuma, trei trăsături fundamentale care, definindu-i profilul personalității, îi conferă lui Titu Maiorescu rolul unei veritabile coloane de susținere a edificiului culturii și societății românești în epoca trecerii definitive a acesteia de la un trecut ancorat, încă, în reminiscențele medievale, cu totul întârziate, ale acestei societăți, către un viitor deschis, mai ales în Europa și peste Ocean, idealurilor și aspirațiilor novatoare ale secolului deplinei modernități.

În primul rând, mult mai mult decât contemporanii săi, Titu-Liviu Maiorescu (acesta este numele din acte) – fiu al unui alt intelectual și om activ politic al veacului al XIX-lea, Ioan Maiorescu – a dat exemplul cel mai edificator și cel mai demn de a fi urmat al unei autorități de prim rang în cele mai importante și semnificative zone ale cunoașterii socio-umane de la nivelul epocii sale. Încă din anii cei mai îndepărtați ai studenției până la încheierea celui de-al doilea mandat de rector, Maiorescu a studiat și a devenit un specialist de prim rang în domeniul literelor, așadar în cel al limbilor și literaturilor clasice și moderne, inclusiv al limbii și literaturii române, dar, în egală măsură ca nivel de competență – ilustrat prin diplome de licență și de doctorat –, și în domeniul filosofiei (logică și istoria filosofiei), al esteticii, al dreptului și al istoriei. Mari orașe europene l-au avut student și cercetător: Viena, Berlin, Giessen, Paris. Pasiunea pentru cunoaștere a lui Eminescu (libri sacra fames, cum am definit-o noi înșine în paginile revistei de față, în numărul imediat precedent, 13/2021), a tânărului și genialului poet pe care Maiorescu îl va propulsa decisiv în cultura literară românească, s-a transformat, la mentorul acestuia, într-o pasiune a științei (scientiae sacra fames), al cărei reprezentant de maximă autoritate a fost de-a lungul tuturor deceniilor sale de activitate. Polemicile ivite pe parcurs, într-o zonă sau alta a acestei scientia globale – cum a fost aceea, de notorietate, cu Constantin Dobrogeanu-Gherea, în spațiul literar-estetic –, nu au făcut decât să accentueze, în epocă și în posteritate, prestigiul autorității maioresciene. Căruia i-a fost aplicabil, în permanență, adagiul latin al autorității: magister dixit, „[așa] a spus profesorul“.

Titu Maiorescu în cabinetul său de lucru – 1895 – Foto: Biblioteca Națională a României

O autoritate care a resimțit, în permanență, nevoia de a comunica, și nu doar ca profesor, ansamblul cunoștințelor și propria experiență culturală an-samblului comunității contemporane, restrânse sau mai largi, cu care a intrat în contact. Dincolo de săli, de amfiteatre și de aule, Maiorescu a intrat în dialog, prin conferințe (așa-numitele, de el, „prelecțiuni populare“), prin cercuri literare și prin asociații științifice, cu întreaga comunitate intelectuală românească a vremii. „Junimea“ s-a născut, în 1864, din ciclul „prelecțiunilor“, inițiat cu un an mai înainte, pentru ca, peste trei ani, în 1867, să apară primul număr al Convorbirilor literare, organul de presă al „Junimii“. În același an 1867, devine membru-fondator al Societății Academice Române, în ale cărei structuri de conducere va fi o prezență decisivă până la sfârșitul vieții. Autoritatea științifică a lui Maiorescu se află, așadar, în indisolubilă și organică legătură cu – aș spune, dependență de – dimensiunea instituțională și organizatorică a acestei activități. Titu Maiorescu a fost mentorul epocii sale, necontestat, acel spiritus rector activ în permanență, în raport atât cu destinatarul său global – societatea românească, în profundă prefacere, de la 1859 până la 1918 –, cât și cu diferitele straturi și niveluri ale acestei societăți. A intuit că motorul progresului cultural, în paralel cu cel al societății, nu se poate afla în conservarea imuabilă și încremenită a trecutului, ci, dimpotrivă, în identificarea și cultivarea unei – în propriii lui termeni – direcții noi, adică aceea a spiritului critic și a criteriului valoric.

Cea de-a treia linie de forță a cariatidei maioresciene ține de implicarea sa necondiționată în viața publică. Omul științei, al cărții, a fost în permanență și omul cetății. Savantul, profesorul și mentorul, înmănunchiați într-o singură persoană, nu s-au cantonat, prin urmare, în spațiul exclusiv dedicat științei, culturii, spiritului liber cugetător. Acesta din urmă și-a dorit și a ales, de-a lungul deceniilor maturității, să se manifeste și să contribuie, efectiv, la edificarea instituțională și profesională a societății românești, prin propriul exemplu. Din anul 1871, Titu Maiorescu începe, simultan, o carieră de avocat (1871-1884) – exact în perioada în care este suspendat din învățământ – și o carieră de parlamentar, pe aceasta din urmă continuând-o, însă, până la sfârșitul vieții. Activitatea sa politică va atinge apogeul în anii în care Maiorescu va deveni ministru al Cultelor și al instrucțiunii publice (1874-1876, 1888-1889, 1890-1891), apoi prim-ministru și ministru de Externe (1912-1914), pentru ca, în ajunul izbucnirii primei conflagrații mondiale, același venerabil actant politic să gestioneze, ca președinte, Conferința de pace de la București, în 1913.

*

În încheiere, fie-ne îngăduit să exprimăm o convingere care, sperăm și credem, nu este una strict personală.

Nu doar secolele care au trecut au avut nevoie de un Maiorescu.

Și acest nou secol XXI, dintr-un lung mileniu imprevizibil și impredictibil, are nevoie, în egală și profundă măsură, de oameni ca Titu Maiorescu. Pentru că secolele trecute au avut nevoie de ei, și noi avem nevoie, la rândul nostru, de personalități ca acestea. Mai cu seamă astăzi, în epoca ultra-specializărilor, dar și a globalizării, ambele macro-tendințe socio-profesionale dezvăluind, înapoia lor, universuri mentale, universuri de gândire la fel de periculoase, dacă sunt practicate unilateral, în exces și în exclusivitate.

Cariatidele susțin în așa fel întregul, încât nici una nu poate lipsi. Edificiul este cu adevărat armonios și puternic, indestructibil, peren, numai dacă fiecare cariatidă și toate laolaltă există, sprijinindu-se una pe alta și împreună întregul.

de Liviu FRANGA – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 14-15.