Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei a elaborat un document de politici educaţionale cunoscut sub titlul Profilul de formare al absolventului, prin care sunt precizate aşteptările privind finalităţile sistemului de educaţie, cu referire la formarea şi dezvoltarea competenţelor-cheie, aşa cum rezultă din Legea Educaţiei Naţionale, precum şi din documentele Comisiei Europene (www.ise.ro/
wp-content/…/Profilul-de-formare-al-absolventului_final.pdf).
Competenţele vizate ca rezultate ale învăţării sunt configurate pe niveluri de dezvoltare ale elevului. Astfel, pot fi delimitate mai multe cadre privind profilul de formare al absolventului de învăţământ preşcolar, la finalul de ciclului primar, pentru absolventul învăţământului gimnazial, referitor la absolventul învăţământului obligatoriu, privind absolventul ciclului secundar superior, dar şi sub aspectul tranziţiei către învăţământul terţiar nonuniversitar, către piaţa muncii sau către învăţământul superior.
Aşadar, problematica desprinsă din analiza profilului de formare ţine de aşteptările pe care ni le facem în legătură cu rezultatele educării şi formării copiilor şi tinerilor în raport cu dinamica socială, cu cerinţele pragmatice ale pieţei muncii.
De la catedră însă o întrebare legitimă se poate formula: Cum se realizează în mod concret trecerea de la reperele teoretice la modalităţile de realizare practice privind formarea competenţelor, cum pot fi operaţionalizate demersurile didactice astfel încât să fie posibile ca rezultate competenţele-cheie, aşa cum sunt precizate prin profilul de formare european?
Ipoteza tacită este că există o distanţă consistentă între aspectele teoretice, pedagogico-didactice preconizate astfel încât să configureze coerent profilul absolventului şi rezultatele concrete obţinute la finalizarea unui ciclu de învăţământ, ca diferenţă între intenţiile de formare şi realitatea formată.
Care este raportul dintre aspectele implicite şi cele explicite în demersul de învăţare, în efortul de a forma, consolida şi dezvolta competenţe? Care este ponderea din procesul educativ ce poate fi lăsată pe seama învăţării latente?
Într-o discuţie cu elevii clasei a XII-a, profil uman, specializarea ştiinţe sociale, la o oră de Studii sociale am aflat că cei mai mulţi dintre elevi nu identifică drept aşteptări ale profilului lor de formare mai mult decât este evaluat prin intermediul examenelor de bacalaureat. În primul rând, asociază ideea de formare cu probele care evaluează competenţele lingvistice şi cele digitale, de comunicare în limba maternă şi într-o limbă străină. Curios este însă că nu se gândesc şi la competenţele matematice, cele din ştiinţe şi tehnologii, nici la cele referitoare la a învăţa să înveţi, la competenţele sociale şi civice, la spiritul de iniţiativă şi antreprenoriat, cu atât mai puţin la cele cu trimitere la sensibilizarea şi exprimarea culturală. Am întâlnit opinii care spun că este îndreptăţit ca elevii de la profilul real să-şi dezvolte competenţe legate de matematică, ştiinţe şi tehnologii, dar acest fapt nu apare drept rezonabil printre aşteptările la adresa elevilor de la profilul uman. Ba chiar poate fi interpretat drept contradictoriu ca elevii de la real să fie orientaţi spre a-şi forma competenţe asociate intuitiv profilului umanist. Mă refer la competenţe de tipul celor sociale şi civice, a celor de expresie culturală. Desigur, admit cei mai mulţi dintre elevi, în măsura în care, oameni fiind, ne confruntăm cu toată complexitatea problematicii naturii umane, indiferent de specializările teoretice sau practice pe care le urmăm în viaţă, deschiderile de factură umanistă sunt bine-venite.
În mod analog, în măsura în care suntem cetăţeni, trebuie să învăţăm să ne comportăm avizat în calitatea respectivă nu doar cu ocazia alegerilor electorale, ci şi între timp, implicându-ne, de pildă, în activităţi în sprijinul comunităţii sub forma voluntariatului sau prin alte modalităţi.
Discuţia de la ora de Studii sociale pornise de la o temă legată de rolul societăţii civile în a proteja cetăţenii în faţa ameninţărilor reale la adresa democraţiei, cu deschidere spre identificarea problemelor din societatea contemporană, probleme care merită să intre pe agenda publică. În acest context, am făcut referiri la necesitatea de a conştientiza importanţa pentru viaţa socială cotidiană a competenţelor civice despre care vorbim în mod curent ca despre unele subînţelese într-o societate democratică, permisivă la participarea nemijlocită a oamenilor la viaţa social-politică. Mai mult, pe fondul discuţiei apare imperativă formularea unei opţiuni pentru un set de valori care să fundamenteze atitudini şi comportamente prosociale.
Elevii sunt interesaţi de problematica aferentă elaborării unui plan de dezvoltare personală, care să ţină cont de resursele proprii, precum şi de diferitele oportunităţi profesionale, dar sunt surprinşi de cerinţa de a reflecta în mod critic asupra rezultatelor învăţării, pe de-o parte, prin raportare la exigenţele proprii, iar pe de alta, la aşteptările celorlalţi.
Tot ce ţine de ocazia de a formula decizii apare ca o provocare pentru adolescenţi, de aceea sfera în care sunt invitaţi să se exprime privind adoptarea unor strategii de învăţare adecvate, menite a crea premise de a rezolva probleme în diversele contexte sociale şi profesionale, este bine apreciată.
În unele dintre manuale întâlnim precizări de tipul: după parcurgerea acestui capitol şi, respectiv, după realizarea aplicaţiilor propuse, veţi putea dobândi următoarele competenţe specifice… Cum ar fi, în mod analog, dacă, la una dintre orele de dirigenţie de la începutul anului şcolar, elevilor li s-ar explica, desigur într-un mod adecvat nivelului lor de înţelegere, ce se aşteptă să facă pentru etapa respectivă şcolară, iar la finalul acesteia ce competenţe se presupune că ar trebui să deţină?
Oare elevii ştiu (adică dacă au aflat, au receptat informaţia, conştientizează şi au disponibilitatea de a o integra în viaţa lor) despre intenţiile adulţilor – profesori şi părinţi – de a-i educa astfel încât să satisfacă exigenţele precizate prin ceea ce, printr-un limbaj de specialitate, numim profilul de formare?
Dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti