Aflăm dintr-un comunicat al Federaţiei Sindicatelor Libere din Învăţământ (FSLI) că „în unităţile de învăţământ din România, în acest an şcolar, 2017-2018, la catedră au ajuns 4.500 de cadre didactice necalificate“. Informaţia este susţinută cu două serii de date comparate între ele la distanţă un pic mai mare de un deceniu: în 2004 – 4 milioane de copii în total, 343.000 de posturi în educaţie, 19.500 de debutanţi (tot cam atunci, în 2005); în 2017 – 3 milioane de copii, 295.000 de posturi în educaţie, 16.000 de debutanţi. Chiar dacă în privinţa strict a numărului de necalificaţi comparaţia statistică lipseşte – pentru susţinerea caracterizării situaţiei actuale, în care „lipsa personalului didactic calificat în şcolile din România sporeşte un fenomen pe care nu ni-l dorim: creşterea numărului de necalificaţi care ajung să predea elevilor“, încât „România este singura ţară din Uniunea Europeană în care există titulatura de necalificat în sistemul educaţional“ – fenomenul este grav în acest moment şi periculos pentru viitorul ţării. Pe aceeaşi direcţie a comparaţiilor numerice obiective, un semn de îngrijorare deosebită este acela că totalul necalificaţilor a ajuns să echivaleze cu mai mult de un sfert din numărul celor care împrospătează sistemul educaţional. Scurt spus – şi nu cu desconsiderare, dar cu cantitatea de considerare pe măsura nivelului –, în acest an şcolar, la mai puţin de patru oameni ştiutori de carte la standarde de studii superioare, a pătruns un neştiutor de carte în legătură cu treaba pe care o are de făcut şi pe care urmează să o rezolve ad hoc, aceasta însemnând formare, conversie, „altă specialitate“, „perioadă determinată“ etc. „Gândiţi-vă ce ar însemna ca un medic necalificat să intre în sala de operaţii şi să facă o intervenţie chirurgicală? Sau un medic necalificat să prescrie medicamente unui bolnav? Ce ar însemna ca un necalificat să instrumenteze un dosar în justiţie, un necalificat să stabilească bugetul unei comunităţi sau un necalificat să conducă un avion sau o locomotivă?“, se declară uimit preşedintele FSLI, Simion Hancescu.
Educaţia este domeniul care deţine o semantică a termenului de necalificat de negăsit în alt domeniu, nu numai profesional. În alte domenii, necalificatul este cel care nu numai că nu se pricepe la ceea ce este specific muncii de acolo, ci este cel căruia nici nu e necesar să i se ceară să se priceapă, deoarece sarcina lui nu va trece niciodată de nivelul prim, general, fără particularităţi; acel necalificat nu reprezintă soluţie de moment, nu ţine locul cuiva. Or, în domeniul educaţional, necalificatul (dincolo de restricţii de încadrare) primeşte de făcut ceva ce, de fapt, nu este descris ca treabă pentru unul de nivelul lui, dar care i se dă până vine cineva în drept să lucreze aşa ceva; el este asumat ca fiind unul care nu se pricepe, însă este pus la lucru care solicită pricepere, ba pricepere de nivel superior.
Cauza proliferării diletantismului la catedră, odată cu îndepărtarea calificării, este identificată în salarizarea total necorespunzătoare, căreia i se adaugă tot mai accentuata desconsiderare socială. Devenind pe această cale instabilă, şcoala a ajuns să fie şi vulnerabilă, adică şubrezită de influenţe, cerinţe, acţiuni care speculează termeni şi conjuncturi. Şcoala – se spune – se confruntă cu o criză, în general concentrată în vorbele „nu mai corespunde“, „nu mai face faţă“, spuse încât să li se înţeleagă bine semnificaţia cum că şcoala, aşa cum e ea, e proastă.
Strict la tema de faţă, în condiţiile unei ponderi atât de mari a necalificaţilor, o soluţie promovată în spaţiul public pare a fi de-a dreptul orientată exact către creşterea numărului de necalificaţi, către lărgirea intruziunii lipsei de calificare în şcoală. Caută să-şi facă loc ideea suplinirii lipsei de profesori (din cauza condiţiilor respingătoare) cu oameni care au performat în alte zone profesionale, au acumulat experienţă personală, au atins un nivel de ascensiune socială, chiar pe undeva parcă nici nu mai au cine ştie ce aşteptări (de la viaţă?! Doamne, fereşte să fie aşa). În acelaşi spirit al completării acolo unde şcoala are lipsuri, se accentuează insistenţele pentru mutarea şcolii în afara cadrului educaţional instituţionalizat. Completarea în sine nu are cum să dăuneze învăţăturii, numai că tonul şi sugestia duc spre o înlocuire a şcolii şi a profesorilor cu astfel de forme şi de actori. Toate aceste sugestii conduc spre extinderea necalificării: calificaţi (de succes) în multe domenii, însă necalificaţi în educaţie, precum şi organizări din afara exprimării specifice educaţiei. Orientarea în acest sens este practicată printr-o preocupare similară muncii de convingere specifice propagandei din vremuri anterioare, având în prim-plan o împuţinare a rolului, rostului şi puterii profesorului. El nu mai trebuie să fie – suntem învăţaţi acum – centrul clasei, cel indispensabil, atotştiutor, iar ce spune el nu mai apare ca obligatoriu de crezut, de luat în seamă. Cumva, s-ar zice că profesorul este „ajutat“ să se îndoiască de propria calificare profesională. De fapt, profesorul cu studii atestate în ceea ce are de făcut la clasă este normal să fie absolut necesar şi de neînlocuit; iar în privinţa ştiinţei de carte, în continuare, din toată clasa, profesorul trebuie să fie cel care ştie cel mai bine lecţia.
Florin ANTONESCU