Foto: dreamstime

Chiar dacă vor mai cunoaște unele schimbări în Parlament, noile legi ale educației vor face ca școala românească să beneficieze în anii următori de un nou cadru de desfășurare a actului educațional; sunt implicate, după mai bine de un deceniu, aproape toate elementele sistemului: cadrul organizatoric, restructurări de plan-cadru, programe, finalități, re­­profesionalizarea profesorului, accentuarea unor dimensiuni parteneriale profesor-elev, acomodarea școlii la valori in­tens vehiculate precum: diversitatea, toleranța, cu toate dezbaterile pro și contra ce însoțesc aceste valori și care nu se vor domoli curând. Toate acestea vor aduce cu sine și modificări substanțiale ale orizontului de așteptări atât din partea elevului, dar și din partea profesorului. De altfel, dacă viitoarele legi/Lege ale învățământului nu au fost însoțite de un preambul care să prezinte articulat starea de azi a școlii, pentru a înțelege nevoia de schimbare și strategia educațională viitoare, lucrurile pot fi privite acum ca un proces deductiv; citind proiectul Legii deducem ce nu merge în școala românească de azi. Și, deloc surprinzător, unul dintre cei doi actori principali ai școlii care creează probleme, un factor de criză, este însuși profesorul.

A rămas cumva profesorul un inadaptat în fața noilor realități sociale și noului ethos școlar și a noilor încercări de reformă? Au rămas nenumăratele cursuri (de perfecționare!) organizate în acești ani de Minister doar niște idei bune pentru orice altceva, dar nu pentru o școală reală? Dincolo de aceste întrebări mai există și alte stări de fapt care accentuează factorul de criză numit profesor. A mai avut loc, de exemplu, și o schimbare de generație; educatori formați la „școala veche“ a psihopedagogiei au părăsit catedra (chit că cei mai mulți au rămas în continuare să cumuleze, vreme de 3 ani cel puțin, pensie și salariu), înlocuiți de o nouă ge­nerație/generații. Așa se face că cei mai mulți dintre cei care ocupă azi catedre în învățământul preuniversitar sunt produse ale unor universități private. Și a mai fost încă ceva: în avalanșa de „reforme parțiale“, profesorului, aflat la sfârșit sau la început de carieră, i s-a diminuat până și bruma de autoritate morală, intelectuală, instituțională cu care era obișnuit. Dar se pare că profesorului însuși i-a fost convenabil la un moment dat să se lase prins în această ordine laxă a unei școli care-și căuta un nou chip, adesea în numele unor forme fără fond.

Nu cred că există vreo statistică la nivelul vreunui județ, la nivel național nu mai vorbesc, care să contorizeze orele din orarul școlar neefectuate într-un an școlar sau cu câte zile normale de studiu mai devreme se încheie semestrul școlar.Ca să nu mai vorbim ce conținuturi „științifice“ și „metodice“ au unele așa-zise lecții, generatoare uneori de dialoguri absurde între profesor și elev.

Lucrurile se complică și dacă privești datele profesionale care privesc selecția celor care au devenit profesori în ultimii ani. Sigur, aici intrăm pe un teren alunecos, iar viitoarele legi ale școlii încearcă să amelioreze cumva această realitate prin mentorat, printr-un traseu așadar al celui care vrea să intre în lumea școlii favorizat și responsabil.

Oricum am privi însă lucrurile, este clar că cheia ameliorării școlii românești preuniversitare se află până la urmă în mâna profesorului care în ultimii ani a beneficiat și de substanțiale măriri salariale. Dar dacă el însuși ar vrea să facă o școală de calitate, mai are el la îndemână toate instrumentele ne­cesare?! Mai poate el lucra cu aceleași motivații ale învățării, atâta vreme cât procedee oarecum formale ale eva­luării, dar având eficiența lor (limitată!) au cunoscut de-a lungul anilor, și cunosc și în Lege, un dramatic proces de eroziune?

Noile schimbări preconizate la examenul de Bacalaureat, dar și la admiterea în liceu, criticate din multe direcții, par a fi un răspuns indirect și la diluarea acestor forme de evaluare. Doar că la mijloc pare a exista un contrast între desfășurarea evaluării de-a lungul anilor de studiu și evaluările de etapă sau finale care, cele din urmă, vor cere pregătiri suplimentare, meditații, surse de inegalități și contraste, fiindcă școala, așa cum va arăta ea mâine, îi va pregăti și mai puțin pentru aceste evaluări finale. Dar este acest contrast un fenomen real sau doar o supoziție a noastră? Timpul ne va arăta adevărata față a lucrurilor.

E greu de anticipat cum va arăta școala preuniversitară de mâine, dacă procesul de pierdere a calității va continua, sau dacă obsesia „diversității“ , un punct-cheie al reformei, nu va sufoca până la urmă logica normalității. Vor exista în continuare școli/licee unde media de intrare va fi în continuare sub 5? Probabil că da, dar atâta vreme cât această stare nu s-a definit de-a lungul anilor ca având altă finalitate decât aceea de a fi normală, puțină lume se va mai arăta scandalizată.

Vor fi însă în continuare neînțelegeri în legătură cu soluția practică a legării școlii de viață, învățământului dual ­creându-i-se totuși perspective reale de dezvoltare. Acesta va amortiza contraste, nedumeriri și va alunga în parte întrebări frustrante. Așa cum vor fi însă în continuare și discuții în legătură cu admiterea la liceu – o cutie a Pandorei abia deschisă – la fel cum vor continua întrebările privind locul și soarta Religiei ca disciplină de studiu (Istoria ideilor religioase. Creștinismul ar fi fost mai puțin vulerabil la atacurile ateilor sau liber-cugetătorilor) sau unde trebuie să se regăsească și sub ce formă educația sexuală.

O reformă însă nu-și poate dovedi până la urmă nici limitele și nici afirma valoarea ei decât în confruntarea cu școala reală.

P.S.: Am fost tentat să fac aici un portret al profesorului de azi, însă îmi dau seama de dificultatea încercării. Varietatea comportamentelor didactice surprinde. Poate și fiindcă chiar și în această zonă profesională limita dintre normal și anormal tinde să fie uneori laxă. Între creșterea responsabilității individuale a profesorului pe care o presupun noile legi și capacitatea profesorului de se autoforma în spiritul unei educații moderne, drumul e presărat cu destule confuzii…

Adrian Costache – profesor

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 40