„Sub vremi“, adică în comunism, profesorul român executa mișcări existențiale impuse, exact ca un șahist care – prins în cleștele unei poziții fără ieșire – este nevoit să execute mutări impuse și în cele din urmă va pierde partida. Cine impune? Adversarul! Cu 50 de ani în urmă, dascălul din spațiul mioritic primea o repartiție, numită pompos guvernamentală, bunăoară, în satul de centru al unei comune și dacă era flexibil și-și făcea mutație de flotant în respectiva localitate, beneficia, ca răsplată, de prima de instalare, echivalentă cu un salariu tarifar lunar. Suma trecea cu puțin de 1.000 de lei și se cuvenea, bineînțeles, numai absolvenților de facultăți, de scurtă sau de lungă durată. Pe tabla de șah a destinului odată intrat în joc, tânărul nostru nu prea avea de ales. Eventual, putea să stea o vreme șomer, până se mai limpezeau apele.

Un asemenea episod, din vremuri mai timpurii și în circumstanțe puțin diferite, există în biografia acad. Eugen Simion, evocat mereu de autor într-o tonalitate dulceag-amară. Directorul școlii, care putea fi comprehensiv, autoritar cu moderație sau un satrap sadea, stabilea norma didactică a timidului debutant și-l informa, totodată, în legătură cu activitățile conexe: dirigenție, acțiuni pionierești și voluntar-patriotice, consilii profesorale, învățământ politic, abonamente la gazetele timpului (obligație necondiționată: abonament la „Tribuna școlii“), practică agricolă, pregătire suplimentară cu elevii slabi, recensământ ș.a. Profesorul putea crâcni? Răspunsul este subînțeles. În principiu, rămânea în sat trei ani și putea pleca la finele stagiaturii, după susținerea examenului de definitivat. Dar unde să plece? La oraș era foarte problematic: nu existau catedre vacante „la vedere“, iar concursuri se organizau rarissim. Abia prin anii ’80 s-au mai înlăturat unele bariere, iar concursurile au căpătat o ritmicitate cât de cât acceptabilă. Mulți dintre tinerii profesori au rămas în satele unde au primit cândva repartiție și au fost prinși în „malaxorul“ automatismelor existențiale: familie, copii, o grădină, un lot agricol, bucurii și necazuri, rutină, „locul în care nu se întâmplă nimic“. Sigur că omul „sub vremi“ simțea presiunea socială. Să evadeze? Unde? Viața mergea înainte, sosea timpul pentru gradul didactic al II-lea și apoi pentru gradul I, mai sporea puțin salariul, creșteau și copiii, maturitatea glisa ușor, pe nesimțite, spre vârsta tâmplelor argintate, se instalau inerția, comoditatea și uneori apatia. A o lua de la capăt era doar un vis frumos.

Pe omul nostru îl încorsetau multe interdicții și-l dezarmau multe obstacole. Concediile profesorului tăcut și conformist se consumau restrictiv, câte 12 zile, la munte sau la mare, după care vacanța curgea monoton, fără evenimente mari, acasă și, intermitent, pe la rude sau prieteni. Călătorii peste hotare? Un lux pentru câțiva norocoși, traseele fiind stabilite exclusiv în teritoriile țărilor vecine și neapărat prietene. Abaterile de la cariera didactică însemnau o promovare în presa de partid, în structurile politice locale ori în cultură, cu șansa reîntoarcerii la catedră, atunci când se făceau „rotiri de cadre“ și destui cădeau în dizgrație.

Putea „evada“ profesorul, își putea depăși condiția prin doctorat? Teoretic, da, practic, aproape imposibil. Doctoratul reprezenta o țintă inaccesibilă dascălului provincial aflat departe de marile biblioteci ale centrelor universitare. Și atunci rămânea închis în ecuația mișcărilor existențiale impuse și se resemna, luând totul ca pe o fatalitate necesară a destinului. Se consola, mângâindu-se cu ideea că putea fi mai rău. Are o familie, o casă, o meserie nobilă și chiar dacă nu trăiește în cea mai bună dintre lumile posibile, măcar nu și-a întinat demnitatea umană, n-a comis fapte reprobabile și nu a avut parte de disprețul celor din jur. Cunosc profesori în amurg care au funcționat toată viața la o singură școală. Să-i felicităm pentru fidelitate sau să-i dezaprobăm pentru inerție? Știu cadre didactice care au făcut toată viața naveta. Să le blamăm pentru această fixație socio-profesională ori să le apreciem pentru sacrificiu? Greu de răspuns! Viața este mai complicată decât ceea ce se promovează prin savantele principii teoretice. A rezista în comunism făcându-ți datoria, fără dezertări morale, însemna totuși ceva.

În postcomunism, același profesor român venit din istoria recentă ori născut cu puțin timp înainte de revoluția din decembrie 1989 află (cu satisfacție? consternat?) că nu mai există „sfânta“ repartiție guvernamentală. Tot omul, absolvent eminent ori un mediocru intratabil, primea altădată un post în învățământ. Sloganul momentului, susținut cu fervoare în primul rând de studențime, era „Fără repartiție, dar pe bază de concurs de competență!“ Era un elogiu implicit adus meritocrației. Idee frumoasă, dar rău aplicată. Câte concursuri așa-zise de competență n-au fost trucate? Nu e vorba atât de concursurile de titularizare în învățământ, girate de evaluatori serioși din mediul universitar, ci de concursuri din varii domenii, încheiate cu scandal, contestații violente și spectaculoase dezvăluiri mediatice. Nici astăzi, la 30 de ani de la borna zero a democrației românești, nu poate fi garantată de cineva acuratețea cristalină a concursurilor de competență.

Profesorul nostru, iluzionat că se află deasupra vremurilor, a fost martorul unor prefaceri complexe de ordin politico-economic și socio-cultural. A văzut cum totul se schimbă, se neagă, se amendează, se anulează, cu obositoare și chinuitoare luări de la capăt. Legislația școlară s-a dovedit fluidă și versatilă, având cel mult consistența plastilinei. Nici astăzi România nu deține o exemplară Lege a educației și mai fiecare ministru de resort anunță cu pompă că se va face lumină în acest domeniu.

Scăpat de grijile și obligațiile politico-educative pionierești, uteciste ori partinice, eliberat de balastul ideologic dogmatic, profesorul se lovește astăzi de o altă hidră, mai insidioasă: mareea hârtiilor. Un privitor obiectiv, detașat, ar fi uimit să afle câte documente trebuie să alcătuiască un profesor pe traseul unui an școlar, derivate din postura sa de diriginte, de aspirant la gradația de merit ori de coordonator de proiect european, plus obligațiile curente la catedră, ca șef de comisie metodică ori responsabil de cerc pedagogic.

Dascălul român are azi o libertate de mișcare mult mai mare în privința susținerii unui doctorat. Dacă altădată subiectul era aproape prohibit pentru profesorii preuniversitarului, astăzi, sute de cadre didactice din licee și școli au trecut această probă a excelenței. Este adevărat însă că pe „fruntea“ unor doctorate se află stigmatul plagiatului, falsului, imposturii. Nu toate doctoratele au fost mistificate, dar nimeni nu știe care sunt calpe și care autentice. Și probabil nu vom ști niciodată.

De neconceput altădată, perfect posibil acum, profesorul român are șansa de a lucra în Occident, inclusiv în sfera profesională în care este calificat. Practic, libertatea lui de mișcare este nelimitată și el se poate duce în orice punct de pe glob, fie în Anglia, fie în Canada, Australia ori Noua Zeelandă. Înaintașii lui n-au avut această ocazie formidabilă de a cunoaște lumea nemijlocit, ei fiind constrânși să trăiască și să muncească exclusiv în matca națională. Este adevărat, pe de altă parte, că oportunitățile de deplasare au generat un exod masiv al populației românești. Ultima cifră oficială (9,7 milioane de români peste hotare) a provocat uimire și emoție, deși s-a făcut precizarea că în aceste milioane se cuprind toți românii care și-au părăsit țara începând cu anul 1945. Sigur că mulți dintre „pionierii“ emigrației imediat postbelice nu mai sunt în viață; există însă urmașii lor. Nu se știe însă cât de români mai sunt aceștia, după decenii petrecute integral pe alte meridiane. Că trebuie să fim solidari cu diaspora românească nu mai încape discuție, inclusiv în sfera dreptului neîngrădit la vot. Ceea ce naște semne de întrebare este orgoliul unora de a considera, aberant, că românii de afară sunt mai buni decât românii din țară. Asemenea false judecăți de valoare incită la discriminări și la ierarhizări ce sfidează rațiunea și bunul-simț.

Profesorul de astăzi are în față o paletă de opțiuni mult mai largă decât în trecut. El poate munci aici sau aiurea, își poate da oricând doctoratul (numai să-l țină „balamalele“ intelectuale), poate alege conversia profesională, poate călători peste tot, în unele locuri cu pașaport, în altele fără; poate scrie cărți de orice gen și le poate publica relativ ușor la orice editură, fără a trece prin „furcile caudine“ ale cenzurii; poate avea o altă orientare sexuală decât aceea standard și nu-l paște riscul închisorii (cum se întâmpla în anii ’50); își poate cultiva orice pasiune, cu minima condiție de a nu-i deranja pe alții; se poate duce la mănăstire fără acordul niciunei autorități și-și poate cultiva convingerile religioase fără îngrădiri.

Iată ce înseamnă pentru un profesor actual o societate democratică, deschisă și permisivă, care garantează libertățile cetățenești și care oferă fiecăruia o șansă de împlinire profesională, morală și civică. A pune în balanță două sisteme politice este superfluu. Epoca totalitară a apus și a devenit istorie! Important este să perfecționăm societatea democratică în care trăim. Toate analizele serioase din ultimii 30 de ani, toate cercetările sociologice și toate sondajele de opinie, inclusiv referendumurile naționale, au arătat, fără putere de tăgadă, că mai e mult până la cristalizarea unei societăți exemplare. Profesorul de astăzi, ca de altfel orice român, ar merita să trăiască într-o lume exemplară, într-o lume a bunăstării și fericirii. Suntem încă departe de acest ideal.

Teodor PRACSIU