Întâmplarea face ca începutul noului an școlar să coincidă cu dezbaterea publică a celor două proiecte legislative referitoare la învățământul preuniversitar și cel superior. O ocazie pentru a reflecta cu seriozitate la reușitele și eșecurile de până acum și de a încerca să imaginăm soluții pentru funcționarea optimă a sistemului educațional care, conform afirmațiilor domnului ministru al Educației, Sorin Câmpeanu, a ajuns la nivelul calitativ cel mai de jos. Ar fi fost de așteptat ca în cele două proiecte să identificăm soluții prin care învățământul să iasă din această situație. Din păcate, răspunsurile și „soluțiile“ propuse în documentele menționate nu sunt dătătoare de mari speranțe de ieșire din această situație.

Referindu-mă în continuare doar la proiectul învățământului preuniversitar, voi încerca să subliniez câteva dintre carențele esențiale ale acestuia.

O primă constatare se referă la absența unei viziuni clare, explicite în măsură să confere coerență întregului demers legislativ. În mare măsură, viziunea unei reforme se concretizează în modul în care sunt definite finalitățile educației, valorile în spiritul cărora dorim să-l formăm pe viitorul adult. Proiectul legii conține o listă de valori (la care pot fi adăugate și altele), dar nu un sistem de valori. Finalitățile de ordin educativ (formarea caracterului, socializarea morală etc.) sunt marginalizate. Consensurile referitoare la finalitățile educației sunt de natură să structureze sistemul educațional într-un proiect armonios.

Proiectul conține un amplu program de schimbări, unele cu un grad de radicalitate ridicat. Din punct de vedere strategic, constatăm prezența unui model pă­gubos și anume cel al „priorităților orizontale“, altfel spus, „totul în același timp“ și cât mai repede. Unul dintre as­pectele dăunătoare ale oricărei reforme este „imediatismul“ asociat cu „heirupismul“. Nu identificăm o structură internă a schimbărilor propuse, a relațiilor de determinare reciprocă, o ordonare a mă­surilor centrale de care depinde și realizarea celorlalte. Sunt ignorate relațiile dintre schimbările structurilor funcționale și procesele pedagogice din cadrul sistemului educațional. Principii elementare ale oricărui proces de reformă/schimbare sunt, practic, ignorate: relația dintre continuitate și discontinuitate, dintre stabilitate și schimbare, gradul de validitate a măsurilor propuse și legitimarea acestora de către cercetarea pedagogică, anticiparea unor rezultate probabile și a unor efecte perverse ale acestor schimbări.

În plus, modelul adoptat pentru ma­joritatea schimbărilor propuse este mo­delul „centru-periferie“ de tip „top-down“ care lasă puțin loc autonomiei școlilor și cadrelor didactice (lucru accentuat și de modul în care este conceput procesul de evaluare). În multe privințe, lectura proiectului de lege lasă impresia că specialiștii și cercetătorii din domeniul științelor educației nu au fost sau au fost puțin consultați în elaborarea proiectului în cauză. De aici și constatarea că este mai mult un document politic decât științific. De altfel, periplul domnului ministru pe la TV acest lucru l-a pus în evidență.

Mă așteptam ca în proiect să aflu, explicit și clar, ce rol îi este conferit PROFESORULUI în realizarea schimbărilor propuse. Desigur, variabilele implicate în realizarea acestor schimbări sunt menționate în proiect (finanțare, resurse variate, angajarea comunităților locale etc.). De ce este important profesorul? Pentru că, în ultimă instanță, realizarea tuturor mă­surilor propuse depinde, direct sau in­­direct, de PROFESOR. Toate abordările referitoare la condițiile de reușită ale re­­formelor includ profesorul ca factor care mediază schimbările și „construiește“ re­­forma. Totdeauna, reușesc mai bine re­­formele care sunt centrate pe actorii schimbării. Factori importanți de reușită sunt, de asemenea, voința și motivația actorilor, capacitățile profesionale – individuale și colective – ale acestora, reprezentările cadrelor didactice despre reformă și despre rezultatele așteptate, compatibilitatea dintre așteptările individuale și proiectul general al reformei. Orice proiect de reformă trebuie să pună în in­terdependență logica organizațională cu cea profesională, să combine reforma de tip „top-down“ cu cea de tip „bottom-up“.

Pentru ca profesorul să nu rămână doar un executant, se impune o schimbare radicală a statutului său social, finan­ciar și profesional. Din spusele ministrului Educației și așa cum rezultă și din lectura proiectului de lege, există premise reale pentru o salarizare decentă și atractivă profesional, în viitor. Dar schimbarea de statut implică încă două componente esențiale: reinstaurarea respectului și în­crederii în profesia didactică și profesionalizarea autentică a celor care lucrează în domeniu.

O criză de încredere și de respect față de școală și profesori poate fi observată din ce în ce mai mult în societate. O culpabilizare a școlii pentru situații și evenimente cu care nu are nici o legătură. „În fiecare lună, în fiecare săptămână, cineva, undeva descoperă o nouă vină pentru școală. Absenteismul politic – școala. Foamea în lume – școala. Nerespectarea regulilor de circulație – școala. Bucătăria și călcatul rufelor – mereu școala“, afirma cu ceva ani în urmă, într-o cheie ironică, cercetătorul francez R. Hutin. La noi în țară, la aceasta se adaugă și imaginea de­­formată a școlii și profesorului, prezentat constant în mediile de informare (cu precădere în televiziunile comerciale), care invită, prea des, „experți“ de tot felul, semidocți, agramați și aculturali, care-și dau cu părerea despre educație și școală, formulând „opinii“ caricaturale și lipsite de o minimă argumentare logică. În vre­me ce specialiștii autentici, cu cercetări și lucrări publicate în domeniu, sunt ocoliți în mod deliberat. Eliminarea acestor as­pecte constituie o obligație a ministerului de resort, a comunităților locale etc.

Problema cea mai importantă căreia proiectul de lege trebuie să-i dea un răspuns clar, argumentat științific este cea referitoare la sistemul de profesionalizare pentru cariera didactică. Aceasta este o problemă vitală pentru funcționarea optimă a sistemului educațional, pentru traducerea în realitate a reformelor prevăzute. Dacă acest lucru nu va constitui o preocupare prioritară a ministerului de resort, atunci o bună parte din reformele prevăzute va eșua sau se va realiza incomplet. În sistemul educațional românesc constatăm o criză de profesori atât în plan cantitativ, cât și în plan calitativ. Profesionalizarea pentru cariera didactică este o chestiune de ordin calitativ și, de aceea, voi stărui asupra unora dintre aspectele pe care le consider esențiale.

Pentru a institui un sistem de profesionalizare autentic se impune să redefinim profesia didactică și identitatea profesională a acesteia. Dacă este o profesie, atunci ea are o specificitate proprie, definită printr-un ansamblu de competențe și caracteristici de personalitate specifice celui care va deveni profesor. Să precizăm că, prin specificul său, profesia didactică nu este standardizabilă. Redefinirea identității profesionale trebuie realizată în raport cu schimbările din societate, cu noile evoluții ale câmpului educațional, cu noile contexte de învățare (formal, nonformal și informal), cu heterogenitatea populației școlare („noii elevi“) etc. Această redefinire este cu atât mai necesară cu cât cadrele didactice resimt intens și dureros această ambiguitate privitoare la statutul lor (cercetările pun în evidență un fel de „patologie“ a identității profesionale de grup). Identitatea profesională trebuie „construită“, ea nu se conferă prin lege, dar legea trebuie să indice mo­dalitățile prin care o construim și să ofere cadrul legal pentru acest lucru. Se impune construirea unei identități profesionale reflexive, focalizată pe o cultură și pe un etos al participării, inițiativei, autonomiei. Un obiectiv esențial al profesionalizării pentru cariera didactică îl constituie dezvoltarea unei personalități profesionale care să-i permită profesorului să treacă de la postura de executant, care așteaptă să i se ceară și să i se spună ce să facă, la postura de actor implicat în decizii, cu inițiative, spirit critic și constructiv, creativitate și viziune.

Emil PĂUN – profesor universitar

Articolul integral publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 32-33