Motto: Prin diversele mijloace pe care le are la îndemână, Profesorul de Religie trebuie să reușească în demersul lui să înlăture temerile care îi frământă pe adolescenți: teama de a nu fi luat în seamă, teama de a fi neînțeles, marginalizat, minimalizat și ironizat, teama de a fi sancționat pentru neîmplinirea așteptărilor celor maturi, teama de a nu se cunoaște destul de bine sau teama de banal sau de obișnuit. Pentru a contura însă la alții o cultură spirituală solidă, Profesorul de Religie trebuie să o dețină el însuși și să o practice, devenind astfel un model pentru „ucenicii” săi…(Fragment dintr-un discurs al Patriarhului Daniel al BOR)
Știm cu toții că omul, copilul, este un univers deschis, limitele acestui univers fiind aceleași dintotdeauna: abisurile tenebroase ale căderii, ale păcatului și ale patimilor și înălțimile sau piscurile senine ale virtuților. Păcatele, patimile, ca fiind izbucnirile cele mai violente și grosiere ale ener­giilor și resurselor umane, și virtuțile, care consti­tuie adevărata vocație și lucrare a omului, au fost aceleași de la început, deși au fost numite diferit. Ceea ce s-a schimbat nu este atât modul lor de desfășurare, cât mai ales intensitatea și genera­lizarea lor – susține Părintele Ioan Cristinel Teșu, în lucrarea sa „Omul – Taină Teologică”, apărută la Editura Christiana, din București, în anul 2001.
Când vorbim despre educație, nu trebuie să uităm de latura sa religioasă. Scoaterea educației religioase din școală și din societate ar echivala cu imposibilitatea de a primi cuvintele Domnului, cele care, așa cum spune El, „sunt duh”, adică vii și, în același timp, aducătoare de viață veșnică. Mai mult, dacă cele învățate prin științe sunt temporare, cele învățate prin educație religioasă sunt veșnice, iar eliminarea acesteia înseamnă oprirea accesului la comuniunea în iubire cu Dumnezeu.
Fiecare etapă din viața unui om are importanța ei, iar un sistem educativ va fi complet numai atunci când va cuprinde toate formele de infor­mare și de formare pentru toate nivelurile de vârstă: preșcolar, școlar, adolescent, tânăr. Altfel spus, pentru reușita orei de Religie, sunt necesare o bună cunoaștere a particularităților etapelor de dezvoltare psihogenetică și adaptarea la specificul acestora, așa cum și Sf. Ap. Pavel vorbește, în Epistola sa către Evrei, despre tratarea diferențiată a oamenilor în învățare: „(…) Pentru cei tari tre­buie hrană tare, pentru cei mici, lapte. Pentru că oricine se hrănește cu lapte este nepriceput în cu­vântul dreptății, de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârșiți, care au prin obiș­nuință simțurile învățate să deosebească binele și răul”.
Etapa adolescenței este una dificilă și delicată, tinerii fiind preocupați îndeosebi de orientarea profesională și de alegerea unei cariere. De cele mai multe ori, în opțiunile lor, ei se gândesc la o meserie bănoasă, ignorând latura spirituală a vieții și importanța acesteia. O puternică influență asupra modului lor de gândire îl are societatea de astăzi, materialistă și lipsită de sentimentul onoarei, al cinstei, al dreptății. Evident, nu le putem con­testa dreptul la stabilitate materială, dar misiunea Profesorilor de Religie este să-i învețe să ceară ajutorul divin pentru dobândirea mai întâi a bunu­rilor spirituale și apoi a celor pământești. Ca argu­ment, avem versetele din Predica de pe Munte (Matei 6, 33): „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”.
Așadar, ieșit de sub „autoritatea” familiei, ado­les­centul, spre deosebire de elevul școlar, care încearcă să imite comportamentul adulților, simte nevoia să fie distinct de ceilalți, se află într-o con­tinuă și permanentă căutare, atât de ordin fizic, cât și spiritual; tânărul se află în căutarea propriei identități. Din dorința de a fi unic, de a se face re­mar­cat, el acordă o grijă mai mare propriei per­soane și încearcă să se evidențieze ori de câte ori are prilejul și ocazia. Pe plan psihologic, apar ten­siuni, conflicte, dizarmonii. Fiecare tânăr în parte evoluează într-un anumit mod, sub influența unor factori precum anturajul, mediul socio-educațional etc.
Profesorul de Religie – model pentru „ucenicii” săi și posibil mediator pentru elevii săi
Adolescentul este la vârsta la care începe să se întrebe cine este el și ce rost are în lume, cine și ce este Dumnezeu, dacă există viață veșnică. În cazul în care profesorul nu aduce argumente solide în sprijinul afirmațiilor sale și nu-l tratează pe elev cu respectul cuvenit unui partener egal de dialog, dacă îl ironizează sau îl face să se simtă vinovat, urmarea este catastrofală: pierderea spirituală a acestuia.
Ca urmare, adolescentul nu va mai fi preocupat de ora de Religie, considerând-o prea moraliza­toare, și va căuta alți profesori deschiși la dialog. Problema este că unora dintre dascălii formați în perioada „materialismului dialectic și științific” le lipsește calitatea de bază: credința.
Vorbind despre acest lucru, nu putem să nu subliniem că, pentru a contura la alții o cultură spirituală solidă, profesorul de religie trebuie să o dețină el însuși și să o practice, devenind astfel un model pentru „ucenicii” săi. Astfel, este imperios necesar să-l determinăm pe tânăr să ia atitudine față de religie, să nu rămână într-o stare de apatie și indiferență la ceea ce se întâmplă în jurul său, să-i descoperim exemple morale și un sistem de valori sănătos, pentru a nu mai fi tentat să aleagă din exemplele negative despre care citește în reviste/ ziare sau pe care le vede la televizor sau în anumite medii.
Având în vedere misiunea profesorului de religie, acesta joacă un rol de maximă importanță în formarea unei personalități armonioase a elevilor, prin atitudinile sale pozitive și benefice, luminoase, prin încrederea acordată, îngăduința, toleranța, îmbinată cu fermitatea, dialogul deschis și prin acțiunile desfășurate. El își poate pune amprenta pe cristalizarea și cizelarea personalității tânărului, pentru că este alături de acesta, ca factor educativ, din copilărie și până la sfârșitul adolescenței.
Metode pentru înlăturarea temerilor adolescentului
Împlinirea orei de Religie depinde de strategia didactică aleasă de profesor pentru a-l determina pe adolescent să-și deschidă sufletul, de tipul de relație stabilit cu elevul și cu întreaga clasă, astfel încât dascălul să aibă sentimentul împlinirii sufletești și satisfacției profesionale. În această perioadă a vieții tinerilor, profesorul de religie îi poate pierde sau câștiga, prin credința pe care le-o insuflă. Rolul său, de îndrumător de suflete, de mediator în viața sa tumultuoasă, plină de între­bări, dileme și angoase existențiale, chiar și în momente de criză și tulburări de comportament sau personalitate, este asemenea celui al preotului, iar a doua sa Biserică o constituie școala, unde încearcă să-L aducă pe Dumnezeu. Pentru aceasta, atitudinea față de elevi nu trebuie să fie una extremă: abandon și neimplicare sau, dimpotrivă, exagerare în îndrumare.
Profesorii de religie trebuie să reușească în demersul lor de a înlătura temerile care apar la adolescenți: teama de a nu fi luat în seamă – prin angajarea elevului în îndeplinirea unor sarcini cu valoare socială, responsabilizându-l în acest fel; spri­jinirea inițiativelor acestuia; teama de a fi neînțe­les, marginalizat, minimalizat și ironizat – prin înțele­gerea lui, asigurarea unor condiții prielnice de dialog, asigurarea confidențialității; teama de a fi sancționat pentru neîmplinirea așteptărilor celor maturi – prin tact, răbdare, îngăduință, intervenții delicate, de finețe, așa încât tânărul să nu se simtă lezat; teama de a nu se cunoaște destul de bine – prin oferirea modalităților de autocunoaștere și confruntarea propriei imagini despre sine cu alteritatea; teama de banal sau de obișnuit – prin stimularea creativității și a originalității.
Adevărul credinței este unul absolut și universal
Dacă părinții elevului de școală împărtășesc această înțelegere și acest mod de viață, cum ar putea dori să ofere copiilor lor altceva? Încă din primele veacuri creștine, Biserica Ortodoxă a afirmat necesitatea transmiterii credinței la gene­rațiile următoare, independent de capacitatea lor decizională, practicând botezul pruncilor. Credința părinților devine automat credința copiilor, nu pentru că părinții doresc îndoctrinarea lor, ci pentru că adevărul credinței este absolut și universal.
Educația religioasă trebuie tratată în același mod, creând un mediu propice de educație în spiritul credinței împărtășite de elev și familia sa, iar nu o variantă diluată de relativismul ateu. Pentru transmiterea corectă a credinței este însă important și modul în care aceasta este transmisă. Se vorbește mult despre programele și materialele utilizate, despre bagajul de cunoștințe al profe­sorilor, dar mai puțin despre credința profesorului, despre angajarea învățătorului însuși în credința pe care are misiunea de a o transmite elevilor săi.
Cunoașterea lui Dumnezeu nu se face doar prin citirea scrip­turilor sau cercetarea dogmelor. A cunoaște despre Dumnezeu nu este același lucru cu a-L cunoaște pe Dumnezeu. Echivalarea acestor două noțiuni este opera versiunii apusene a creștinismului, care plasează rațiunea umană drept modul principal de înțelegere a Lui Dumnezeu.
În Biserica Ortodoxă, adevărata teologie este cunoașterea nemij­locită a lui Dumnezeu prin experiența personală a vieții în Iisus Hristos. Profesorul, educatorul nu trebuie să fie savant, ci trăitor. Fără această experiență intimă a lui Dumnezeu, din care izvorăște dragostea de a o împărtăși altora, profesorul de religie devine „aramă sunătoare și chimval răsunător” (Corinteni 13, 1). Orice cuvânt sterp, lipsit de convingerea și focul credinței, va cădea ca o sămânță neroditoare în mințile și inimile copiilor și elevilor, care vor rămâne nefolosiți.
Religia – educație pentru veșnicie
Educația religioasă propune valori constante, revelate, care, odată interiorizate, au și rolul de a unifica toate valorile cuprinse de conștiința omului. Ea este importantă pentru copii și elevi atât ca sentiment, cât și ca logică de explicare a lumii. Disciplina religie le oferă copiilor perspectiva comuniunii veșnice cu Dumnezeu și cu semenii, mai ales că aceștia nu pot înțelege complet un fenomen fără finalitate. Ea le propune modele vii de bunătate și sfințenie, necesare în viața personală și comunitară.
Educația religioasă trebuie asigurată copilului din primii ani de viață: „Dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu” (Vasile Băncilă, „Inițierea religioasă a copilului”, Editura „Anastasia”, București, 1996, p. 21). Nu religia, ci lipsa acesteia este o viață artifi­cială pentru copil, deoarece sufletul copilului se înrudește structural cu realitatea religioasă: „Adevăr vă spun: Cel ce nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu 10, 15). Educația religioasă afirmă sufletul copilului și, în același timp, îl înalță prin iubire.
Sunt voci care, în numele libertății de conștiință, susțin cu vehe­mență eliminarea disciplinei religie din școală, propunând soluții „ingenioase”: scoaterea din trunchiul comun sau înlocuirea orei de religie cu alte cursuri opționale. Un astfel de demers ignoră deopo­trivă tradiția școlii românești, practica europeană, dar și impactul actual al educației religioase asupra elevilor. Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale și morale ce stau la baza culturii europene și naționale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber și care au un rol formativ deosebit, demonstrat și de studiile psiho-sociologice în domeniu.
Rolul și locul profesorului de Religie – unul indispensabil și absolut necesar
Eficiența orelor de religie din școli nu trebuie însă supraestimată. Educația religioasă sau, mai corect, creșterea copiilor în duhul credinței nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie, biserică și școală. Fără aportul și colaborarea tuturor acestora, riscul alienării copilului de la firul director al Bisericii este agravat într-o societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulți drept postcreștină.
Cei șapte ani de acasă își găsesc astfel o aplicație importantă în transmiterea credinței. Calitatea spirituală și duhovnicească a vieții în sânul familiei, încă din fragedă pruncie, influențează în mod substanțial direcția ulterioară a drumului spre Iisus Hristos. O familie care își ia în serios rolul de „biserică mică”, așa cum o numește Sfântul Ioan Gură de Aur, va facilita integrarea și creșterea copiilor, a elevilor, în Biserica mare. În mod evident ignorarea acestor îndatoriri părintești va da roade pe măsura și calitatea efortului depus.
În contextul actual, rolul profesorului de Religie este dificil, delicat, dar absolut necesar. El trebuie să fie un integrator, moderator și mediator înțelept  între copil, familie, Biserică și societate. Misiunea lui nu este ușoară, dar poate fi plină de rod dacă efortul său se va îndrepta nu către prezentarea teoretică și distantă a unei religii oarecare, ci către transmiterea unui adevăr care transcende rațiunea omenească, un adevăr capabil să transforme orice suflet de copil întru asemănarea cu Creatorul său. „Educația religioasă sau, mai corect, creșterea copiilor în duhul credinței nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie, biserică și școală. Fără aportul, implicarea și colaborarea tuturor acestora, riscul alienării copilului de la firul director al Bisericii este agravat într-o societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulți drept postcreștină” (Fragment dintr-un discurs al Patriarhului Daniel al BOR).
Profesorul de Religie – un exemplu viu pentru elevi
Pe lângă educația prin lecțiile predate, elevii au parte și de exemplul Profesorului, care trebuie să fie întruchiparea celor prezentate de acesta. „Profesorul de Religie este și trebuie să fie un model viu pentru elevi, în sensul seriozității, al religiozității, al moralității și al pregătirii sale multilaterale. În fond, modelul este unul singur, Iisus Hristos, iar noi toți ceilalți încercăm să ne modelăm și să ne lăsăm modelați după acest model unic. Religia în școală și profesorul de religie sunt factori fundamentali de polarizare, de conturare, modelare și mediere a universului și mediului uman, de copii și tineri, aflați în formare permanentă și continuă. O polarizare care nu ascultă de direcții arbitrare, impuse sau insinuate de anumite interese ale societății, ci o ordonare bazală, fundamentală, ontologică, fără de care societatea, în mic sau în mare, își pierde sensul axiologic și reperele ei, esențiale sau existențiale…”
Dr. Stelian GOMBOȘ