Profesorii și calitatea educației

Oricum am aborda procesul educațional – din perspectiva viziunii, a politicilor, actorilor, evoluțiilor, strategiilor, mentalității, vremurilor, austerității etc. –, tot la profesori ajungem… La profesori și la rolul lor fundamental în actul predării și învățării. Austeritatea vine și pleacă (să sperăm), viziunile (atunci când există!) se redefinesc și înnoiesc, accentele se schimbă… Vorbim azi de „învățământ centrat pe elev”, de „interesul elevului”, de „cultura calității”, de „stare de bine” și multe altele. Chiar dacă apar noi concepte și sintagme, fondul rămâne același. Este evident că elevul este în centrul educației, că rolul școlii este să-i educe pe elevi, să-i formeze intelectual, moral și social, să-i susțină în procesul complex al dezvoltării. Este incontestabil că educația trebuie să fie de calitate, altfel școala riscă să devină simulare (nu ne referim la simularea examenelor, absolut necesară), iar procesul de învățământ, simulacru. Dar, la fel de clar este sau trebuie să fie că rolul profesorului rămâne primordial. Nu există educație de calitate, eficiență și performanță în învățământ fără profesori de calitate, dedicați, cu vocație și dăruire.

Astăzi, se vorbește din ce în ce mai mult despre criza profesiei didactice. Nu știm dacă avem de-a face chiar cu o criză. De altfel, la atâtea crize, n-ar fi de mirare… Dar, cu siguranță, se poate constata cu ochiul liber că meseria de profesor nu se află chiar într-o fază strălucită a existenței ei. Dar când a fost?… Nici pe vremea Domnului Trandafir, nici în regimul de tristă amintire, nici în regimul de nesfârșită și în van așteptare al ultimelor decenii… Dacă nu de criză, măcar de un impas prelungit tot putem vorbi… În primul rând, nu mai avem suficienți profesori. La țară și la oraș, chiar în Capitală, nu mai sunt profesori calificați care să acopere disciplinele fundamentale sau alte materii curriculare (toate sunt importante). Și atunci, ce pot face decidenții? Să recurgă la suplinitori, uneori necalificați (se spune că nu mai există), sau la profesori pensionari. Le transmitem, acestora, respectul și recunoștința noastră, pentru că nu lasă catedrele și, în definitiv, copiii de izbeliște, să îngroașe rândurile abandonului școlar. Tot vorbim de învățământ centrat pe elev. Prin urmare, dacă nu e criză a profesiei didactice, e criză de profesori. Apoi, se mai întâmplă un fenomen. Nu toți cei care intră în sistem reprezintă modele de calitate și dedicare… Sunt cazuri, ne place să credem puține, pe ici-pe colo… Majoritatea celor de la catedră sunt profesori bine pregătiți, care au ales meseria didactică din pasiune și care vor să și-o exercite cu vocație, conștiință și responsabilitate. Ca în orice sistem, vorbim de o diversitate umană și profesională. Cu siguranță, avem profesori foarte buni, cu rezultate constant foarte bune, care se înscriu în polul calității și al performanței. Dar, cum spuneam, mai sunt și excepții, la celălalt pol… Cauzele sunt diverse: pregătirea insuficientă, lipsa de chemare, apelul tranzitoriu la profesia didactică până la oportunitatea unui job mai bine plătit… Există și alte explicații, care agravează realitatea de fapt: dezamăgirea, nemulțumirea în fața condițiilor profesiei, în special a salariilor mici, scăderea dramatică a interesului, blazarea, rutina, depunerea armelor, activitatea în virtutea inerției…

Dacă suntem de acord că educația de calitate depinde în primul rând de profesori, atunci trebuie să acceptăm că situația trebuie remediată de urgență. Este vorba de o acceptare, în primul rând, la nivel politic și de acțiune concertată. Dacă vrem să avem calitate în educație, trebuie să avem profesori de calitate. Iar în formula valorii și a calității didactice intră și elemente care nu țin neapărat de pregătire, talent și vocație, ci și de motivație, satisfacție, stare de bine… E important ca starea de bine să fie experimentată și de cadrele didactice. Iar învățământul, dincolo de teoriile actuale, trebuie centrat și pe profesor, măcar din punctul de vedere al motivației… Altfel, dăruirea, pasiunea și, în directă relație cauzală, calitatea, performanța, excelența rămân tot mai departe de catedră și de elevii aflați „în centrul” actului didactic. Aceasta este schimbarea fundamentală a educației, actul principal de la care ar trebui să înceapă orice reformă. Reforma profesiei didactice prin profesori motivați, de valoare și implicați, care să cultive calitatea și performanța. Cum se poate realiza o astfel de schimbare? Prin salarii din ce în ce mai bune până la foarte bune, de nivel occidental sau, și mai bine, nordic (tot vorbim insistent de modelul finlandez), selecție riguroasă la intrarea în sistem, stagii și module de pregătire didactică în paradigma lifelong learning, pentru upgrade și evoluție continuă, promovarea valorii și a meritocrației, salarii diferențiate în funcție de rezultate. Lucruri despre care știm, vorbim, discutăm, vorbind discuții… Dar, dacă nu se vor realiza, calitatea și eficiența educației își vor continua declinul… Desigur, astăzi, în plină austeritate, o astfel de schimbare pare o utopie. Dar austeritatea, cum spuneam la început, va pleca în cele din urmă și lucrurile vor intra, sperăm, în normalitate. Ce e normalitatea? – am putea întreba. Pentru că ne dorim o altă normalitate decât cea de până acum, una europeană, care să respecte profesorul și elevul, și, în definitiv, educația. Educația de calitate. Cine are urechi de auzit să audă!