Profesorii – prioritatea zero

Dintre temele propuse pentru acest număr al revistei am ales să vorbesc despre calitatea resursei umane, o prioritate pe care o consider vitală. Așa cum arată studiile, calitatea unei școli sau a unui sistem de educație depinde de calitatea profesorilor săi. Cum definim însă un profesor bun și ce putem face pentru a îmbunătăți performanțele acestuia și, implicit, ale sistemului? Sunt întrebări la care voi încerca să răspund în cele ce urmează.

Un profesor bun este, fără îndoială, un profesor care își cunoaște foarte bine domeniul/disciplina pe care o predă și care are abilități pedagogice înalte; în același timp, este și o persoană capabilă să se adapteze în permanență la nevoile societății dinamice în care trăim, să înțeleagă felul în care disciplina sa, împreună cu celelalte discipline, poate contribui la finalitățile educației specifice mileniului 3; este un profesor care poate face punți între discipline, între școală și realitatea în care trăiesc elevii și care înțelege că pentru a lucra cu nativi digitali înseamnă a-și depăși anumite prejudecăți.

O să pornesc de la câteva constatări privind situația actuală, pentru a putea argumenta nevoia unor noi politici educaționale privind selecția și pregătirea profesorilor, dar și alte aspecte importante care pot duce la o mai bună calitate a instrucției în școlile noastre.

Deși semnalele de alarmă sunt evidente – dacă ne referim doar la rezultatele slabe privind alfabetizarea funcțională a elevilor noștri în domeniul lecturii, al matematicii sau al științelor relevate de testele PIRLS, TIMSS și PISA –, percepția profesorilor din România este, în mod paradoxal, una pozitivă, peste nivelul mediei europene, așa cum relevă un studiu TALIS din 2013. Astfel, 99,8% dintre profesorii din România se simt bine sau foarte bine pregătiți în ceea ce privește conținutul disciplinei predate și 98,5% se simt bine sau foarte bine pregătiți în ceea ce privește pedagogia disciplinei predate (https://www.parintiicerschimbare.ro/talis-2013-studiul-international-privind-procesul-de-predare-invatare/). Putem adăuga aici ceea ce a revelat perioada pandemică în care ne aflăm despre învățarea online: șansele inegale la educație oferite în mediul rural față de mediul urban, inechitatea între educația la care au acces copiii din familii cu o stare materială bună față de cei ce provin din familii sărace, precaritatea competențelor digitale ale unor profesori, dar și eforturile individuale pe care profesorii au fost nevoiți să le facă pentru a se adapta acestei situații, fără să aibă un sprijin consistent din partea școlilor sau a ministerului (în Republica Moldova, de pildă, pe site-ul Ministerului Educației, Culturii și Cercetării au fost incluse tutoriale pentru folosirea unor aplicații utile pentru învățarea online). În plus, urgența unor noi politici educaționale privind calitatea profesorilor este evidențiată și de concluziile studiului TALIS din 2018, care arată că „în următorii zece ani, România va trebui să înlocuiască aproximativ unul din patru profesori din totalul cadrelor didactice active“ (https://www.parintiicerschimbare.ro/talis-2018-studiul-international-centrat-pe-conditiile-de-lucru-asigurate-profesorilor-in-scoli/).

Percepția față de statutul profesorului s-a deteriorat în ultima vreme la noi și aș vrea să punctez doar câteva dintre elementele care au contribuit la acest declin: doar puțini dintre studenții foarte buni vor să devină profesori, majoritatea alegând domenii pe care le consideră mai „interesante“ pentru ei (indiferent ce poate însemna asta); cei care intră în sistem își dau seama că sunt prea puțin pregătiți pentru ce îi așteaptă, rar primesc ajutorul colegilor cu experiență și, dezamăgiți, dezertează, îndreptându-se spre cariere mai comode; notele mici pe care le obțin destul de mulți profesori la examenele de definitivat sau titularizare devin subiect de presă; comportamentul unor profesori față de elevi demonstrează incapacitatea de a-și înțelege rolul important pe care aceștia îl au în formarea fiecărui copil; eșecul elevilor la examenele naționale este pus, de asemenea, pe seama slabei pregătiri a profesorilor. Desigur, ar fi și altele, dar aș vrea să insist aici asupra câtorva aspecte pe care le consider importante pentru elaborarea unor noi politici educaționale în domeniul calității resursei umane, și anume: (a) îmbunătățirea selecției viitorilor profesori; (b) reconfigurarea traseului carierei didactice; (c) regândirea formării inițiale și continue a profesorilor; (d) reconsiderarea modului de evaluare a activității profesorilor. În cele ce urmează, voi evidenția aspectele care mi se par disfuncționale în acest moment și voi încerca să fac niște sugestii pentru direcția în care cred că ar trebui să fie făcute schimbările în acest domeniu. Fiind implicată în formarea inițială și continuă a profesorilor, în evaluarea lor la examenele de grad, am putut să fac anumite constatări și să reflectez asupra lor. Fără să consider că sunt singurele soluții posibile, le pun în discuție în speranța că ele ar putea fi avute în vedere într-o dezbatere pe această temă.

de Florentina SÂMIHĂIAN – profesor universitar