În lumea școlii, întâlnim uneori, la nivelul limbajului obișnuit, anumite formule de exprimare care s-au utilizat de atâtea ori, încât au forțat limitele acceptării și au trecut granița în spațiul expresiilor uzuale, iar de aici pare că nu vor dispărea cu ușurință. Una dintre acestea este mecanismele învățării. Profesorii pot declanșa mecanismele învățării, le pot susține să se desfășoare bine; elevul progresează dacă și-a însușit mecanismele învățării. Mai mult chiar, mecanismul întăririi vine să crească probabilitatea ca un anumit comportament, apreciat drept dezirabil, să se repete.
Desigur, de la teoria condiționării clasice, inspirată din cercetările lui I.P. Pavlov, la teoria întăririi operante, în viziunea lui E. Thorndike și F. Skinner, se pot invoca repere teoretice în devenirea conceptului până în zilele noastre. Doar că trimiterile la istoria apariției expresiei nu au suficientă relevanță pentru utilizarea acesteia în prezent.
Mecanismul este totuși un cuvânt care este intuitiv asociat cu teh­nica, piese fixe și mobile, care, eventual, sunt conexate între ele.
Privit mai larg, de la Isaac Newton încoace, modelul explicativ de tip mecanicist a cunoscut aplicabilități diverse, unele dintre ele și în cadrul disciplinelor socioumane, iar de aici cu impact direct asupra școlii. Societatea este asemenea unui mecanism, legăturile între oameni sunt cumva artificiale, ei conlucrează într-un angrenaj care-i depășește ca amploare și față de care nu pot întreprinde prea multe. În educație, de exemplu, se poate imagina că un comportament greșit poate fi înlăturat printr-o intervenție promptă, uneori abruptă. Cel în cauză poate fi certat, mustrat, poate chiar și pedepsit corporal, pentru că, nu-i așa, bătaia e ruptă din rai.
Modelul mecanicist părea compatibil cu societatea industrială și cu organizarea școlilor după tiparul funcționării fabricilor, în care intrările și ieșirile din schimb sunt anunțate cu sirena. În societatea informațională însă, a rămâne la o abordare în termeni de mecanis­me este, pe bună dreptate, un fel de a te complace într-o paradigmă a trecutului.
Este ca și cum am ignora spontaneitatea, creativitatea, toate acele aspecte calitative ale faptului de a fi sensibil uman. În acest sens, de pildă, K. Popper surprindea, cu o fină ironie, că determinismul de tip fizicalist este un coșmar care nu poate fi compatibil cu ideea de creativitate: „un fizician care este complet surd și care n-a auzit nicio­dată niciun fel de muzică ar putea compune toate simfoniile și concertele scrise de Mozart sau Beethoven prin metoda simplă a studierii stării fizice precise a corpurilor lor și prin prevederea exactă a locului unde aceștia ar fi așezat notele pe portativ” (K. Popper, Despre nori și ceasuri).
În mod analog, observăm că numai cine nu a aplicat niciodată direct, în contexte de viață particulare, principiile pedagogiei se poate mulțumi cu explicațiile de o rigiditate aparte, oferite sub pălăria modelului mecanicist.
Școala este un mediu cultural formativ, în care relațiile interumane sunt de o semnificație aparte pentru cei aflați în plină dezvoltare. Se poate admite ideea conform căreia elevii apreciază nu atât ceea ce li se transmite, ci mai cu seamă modul în care are loc comunicarea. La întrebarea cum vă doriți să fie profesorul vostru am reținut o mărturie a unui elev care mi s-a părut de o relevanță aparte. El a răspuns prompt: Profesorul să vină la oră cu chef de viață. De aici putem înțelege multe lucruri. Probabil că unii profesori sunt apatici, poate că alții sunt triști, alții își desfășoară activitatea urmând rutinele, este probabil ca fiecare să fie prin prins în propriile proiecte de viață și să acorde o mai mică atenție activităților curente și multe alte posibilități. Un fapt este sigur: în ceea ce implică relații de tipul dascăl-elev apare drept mai adecvat modelul organicist de înțelegere a lucrurilor. Încă de la Aristotel este cunoscută paradigma conceperii societății asemenea unui organism, cu toate caracteristicile lui: autoreglare, luptă pentru supraviețuire, perpetuare și tendința neobosită de a-și păstra în mod adaptativ echilibrul. Lumea școlii este și ea asemenea unui organism viu, cu dinamica sa specifică: bucurii, tristeți, etape mai bune, altele mai puțin bune, momente de stagnare și perioade de speranță. Gândită așa, se poate accepta faptul că în munca educativă există nuanțe, așteptări strategice, înaintări în activitate pline de cutezanță, un flux de motivații care susțin aspirația general umană de dezvoltare. Profesorul, dincolo de materia pe care o predă, devine un reper de viață relevant pentru modul dezirabil social în care se muncește, în care se constituie atitudini, se negociază alternative, se impun decizii, se trăiește în fapt, cu o anumită eleganță. Profesorul constituie, folosind un concept al lui H. Mead, o persoană semnificativă, alături de cei apropiați, care se impun în existența cotidiană a copilului ca o realitate socială predefinită, dar autentică. În efortul său de dezvoltare se presupune că elevul va face trecerea de la un model autentic la un altul generalizat, iar aceasta este într-un fel desfășurată și cu aportul dascălilor. Dar modelul explicativ de tip organicist este mult mai generos, aplicarea lui poate să fie mult mai amplă.
De pildă, Spiru Haret, de la înălțimea poziției ministeriale, considera că întregul sistem de învățământ se comportă asemenea unui organism: „Școlile unui stat formează ca un corp organizat, în care fiecare organ are funcția sa deosebită, toate împreună conlucrând la buna stare a organismului întreg. Când unul dintre ele merge rău, acesta se simte în mersul tuturor celorlalte, cu atât mai mult cu cât sunt într-un raport mai apropiat. De aceea, pentru a organiza și a conduce învățământul într-un stat, trebuie mai întâi a se defini cu preciziune trebuințele pe care e vorba a le satisface și mijloacele de care se dispune pentru aceasta, atât în bani, cât și în oameni” (Raport general asupra învățământului secundar, Operele lui Spiru Haret, Vol. I: Oficiale: 1884-1888, 1897-1899, p. 143). Această abordare implică și sugestia unei solidarități de breaslă, chiar o solidaritate în jurul unor idei și principii comune, o grijă permanentă pentru ajustarea fiecărui aspect care influențează bunul mers al sistemului de educație în ansamblu. Cu atât mai mult cu cât el este foarte sensibil la schimbările care au loc în societate.
Dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Național Spiru Haret, București