Holden Caulfield, eroul din De veghe în lanul de secară, de J.D. Salinger, merge chiar la începutul cărții să-și viziteze profesorul de istorie. Din cinci examene pe care le susținuse picase patru, ceea ce însemna că nu mai putea fi primit în școala de elită pe care o urma. Totuși, adolescentul de șaptesprezece ani nu vrea să plece spre casă înainte să-și ia rămas bun de la domnul Spencer. E drept că acesta era bolnav de gripă și, mai mult, îi și trimisese elevului un bilet în care-l ruga să-i facă această vizită. Orice cititor, cât de perspicace ar fi, ar trage concluzia că singura disciplină la care trecuse Holden era tocmai istoria. Contrarierea vine când află că nu, nici vorbă, și domnul Spencer îl picase. În ciuda acestui lucru, Holden vine să-și ia rămas bun. Discuția îl stânjenește cât se poate de tare, căci i se arată lucrarea, fără să fie ocolit nici mesajul de la sfârșit, cel în care îl asigură pe profesor că nu se supără dacă-l „trântește“, căci egiptenii (despre care trebuia să scrie) chiar nu-l interesau. Ei bine, ce resort psihologic îl aduce pe Holden acasă la profesor? De ce, în loc să simtă reproș sau să fie revoltat de situație, elevul nu face decât să-l asigure pe „bătrânul Spencer“ că a luat decizia corectă? Răspunsul se leagă de onestitatea personajului, dar și de admirația sinceră pe care el o are pentru profesorul de care urmează să se despartă. Evident, tânărul ­Caulfield este foarte atașat de domnul Spencer și, în felul lui neobișnuit, chiar arată asta.

Oare câți profesori primesc mesaje de la foștii elevi sau chiar vizite? Ce-l face pe un tânăr să-și depășească rezervele – autoritatea este intimidantă în sine – și să reacționeze uman legat de unul dintre oamenii care l-au format? Oare eu însămi am făcut vreodată asta?

În clasele mici n-aș fi putut discerne limpede care profesor e de partea mea și care nu. Poate cel mai sever dintre ei, cel la care lucram cele mai multe teme, să fi avut un rol semnificativ în șlefuirea mea într-o anume direcție. Poate cel antipatic și evident rău să mă fi făcut să descopăr diverse mecanisme de supraviețuire. Sigur e că profesoara elegantă, care scria ea însăși literatură și care a stat în școală numai un an, a fost cea mai importantă.

La liceu lucrurile s-au schimbat, căci i-am găsit acolo și pe zeii pupitrelor, care nu dădeau note mai mari de șapte din principiu, și pe cei care nu-ți predau nimic, notițele se luau pe cont propriu din manual, și pe aceia complet lipsiți de talent pedagogic care nu reușeau să se impună, și pe cei care negociază, acum vă dictez, voi notați cu sfințenie, iar la sfârșit vă dau 9 și 10. Tot acolo i-am cunoscut însă și pe cei de la care am simțit că învăț, care mi-au plăcut, care au făcut materiile lor vii și problematice. Deși aveam multă admirație pentru ei, n-aș fi îndrăznit totuși să le scriu un mesaj de mulțumire. Poate pentru că am făcut parte dintr-o generație a tăcerii în care să te supui era esențialul, nu să pui întrebări. Mi-au trebuit decenii să prind curaj, să mă exprim tranșant, să ies din tiparul acelui tip de educație. Abia când am început să lucrez cu copii am înțeles cât de importante-s întrebările lor, cât de necesare, căci formarea ține fundamental de curiozitate și de răspunsuri valabile. Socrate vorbea de maieutică, de chestionarea continuă care duce la adevăr, de cizelarea prin dialogul permanent și prin discuții. Orice profesor știe că reproducerea ternă de informație nu duce nicăieri. La fel e și cu lipsa interacțiunii sau a problematizării. În plus, fără entuziasm nu se clintește mai nimic într-o minte. Dacă omul de la catedră seamănă mai curând cu un automat decât cu o ființă vie, e degeaba. Dacă el nu-și iubește cu adevărat disciplina, nu e în contact continuu cu ea, nu are cum să transmită altceva decât cuvinte goale, sunete fără sens. De ce i-ar mulțumi ­vreodată cineva pentru golul pe care-l umple?

Cel mai mare compliment care mi s-a făcut a fost când o fată de clasa a XII-a mi-a spus că eu sunt modelul ei. M-am fâstâcit, am trecut repede peste detaliu, e greu să porți pe umeri năzuința unui om la început de drum care vrea să-și umple cea mai bună formă. Apoi m-am gândit dacă eu am avut modele. Dacă aș merge așa cum a făcut cel mai frumos ado­lescent din literatura lumii, Holden ­Caulfield, să-mi caut profesorul. Cui i-aș suna eu la ușă ca să bem împreună o cană de ciocolată caldă? L-am găsit, așa cum fiecare dintre noi l-ar găsi. Pentru că el este peste tot, în orice loc unde sunt copii, chiar dacă nu li se dezvăluie decât lor și chiar dacă nu așteaptă mulțumire niciodată. În partea de jos a eseului meu în care am fost pentru prima oară încurajată să-mi folosesc propria minte, să înșirui numai cuvintele și gândurile mele, să caut și să descopăr, aș scrie un mesaj foarte scurt, ceva de felul: „Îmi pare rău, domnule Doru Pruteanu, că v-am avut profesor numai șase luni, în clasa a X-a, imediat după revoluție. Regret că nu v-am mai văzut niciodată de atunci. Am suferit când am aflat că ați murit foarte tânăr. Să știți că fiecare oră de română a contat mult pentru mine“. Și-aș încheia, precum Holden, „Cu stimă, a dumneavoastră, Ioana Nicolaie“.

De ce Dan Coman este eroul meu din acest număr? Pentru că este un scriitor de mare forță, unul dintre poeții cei mai buni de azi, dar și pentru că este un profesor charismatic. A decis să lucreze cu liceeni nu un an sau doi, ci decenii, deși ar fi putut să rămână oricând în presă sau în management cultural. La Bistrița, unde trăiește, probabil că din vreme în vreme îi mai sună la ușă câte-un fost elev. Poveștile pe care le schițează-n răspunsuri, de la poezioara vindecătoare cu brotăcelul, până la scrisul care se așterne pe un caiet de istorie, sunt minunate. Iar felul în care reușește să schimbe din interior inerția unui sistem e remarcabil.

Nu știu dacă poezia are forța de a zdruncina lumea, dar lumea mea s-a schimbat mereu datorită poeziei

„În mintea mea, literatura mea e doar un joc. Mereu un alt joc. Așa că am încercat de toate. Poezie, proză scurtă, roman, cărți pentru copii, jurnal, eseuri“

Ești un scriitor cunoscut, premiat și admirat, cu invitații la evenimente în țară și în străinătate. Ca să ajungi aici ai parcurs un drum. Ce-ți mai amintești legat de acest drum? Unde a fost începutul lui?

Totul a început în Gersa – un sat cu doar câteva zeci de case ascunse printre dealuri, la mare distanță unele de altele, unde singurii copii eram eu și frate-meu și unde zilele de primăvară, vară și toamnă păreau mereu fără sfârșit. Cu atât mai lungi deveneau zilele astea cu cât mă gândeam mai mult la iarnă – și mă gândeam la iarnă foarte des pentru că în vacanța de Crăciun era singurul moment din an când mă întâlneam cu prietenul meu – un băiat de la oraș, care venea să petreacă sărbătorile la bunica lui, vecina noastră din vârful Ponșei Ulii. Un băiat cu patru ani mai mare decât mine (și cu șapte ani mai mare decât frate-meu), cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată. De la el am învățat cum să facem înghețata de casă și flicul, cum să folosim țevile de plastic pe post de puști, gloanțele de hârtie și limba păsărească – singura limbă pe care o vorbeam cât era iarna de lungă. Ani de zile, iarnă de iarnă, am fost cei mai fericiți copii din lume. Pentru că fericirea ne era mereu la îndemână, o găseam fără niciun efort, în întâlnirile noastre prin cătunul pustiu, printre zăpezi enorme și ceaiuri de mentă, de-a lungul frigului, în mijlocul unei limbi inventate. Apoi (brusc, așa cum se întâmplă în toate poveștile) am crescut. Am renunțat la oamenii de zăpadă, la limba păsărească și la flicuri (nu și la înghețata de casă). Fericirea s-a diminuat, noi am continuat, din reflex, să sărbătorim. Până când, într-o iarnă geroasă, frate-meu s-a îmbolnăvit și a trebuit să meargă de urgență cu părinții la spital – și atunci am petrecut o noapte în casa din vârful Ponșei Ulii, lucru care avea să îmi schimbe pentru totdeauna viața. În acea noapte, după ce am terminat de pregătit o porție dublă de înghețată de casă, prietenul meu (licean de-acum) mi-a arătat un caiet. Cel mai mare secret al meu, mi-a spus. Am jurat că n-o să mai spun nimănui. Un caiet vechi cu foi veline, pe jumătate plin cu scris mărunt și înghesuit, de mână. Scriu un roman, mi-a zis. Un roman de aventuri care se petrece chiar aici, în Gersa. Nu m-a lăsat să citesc. Dar când o să-l termin, mi-a promis, o să fii primul lui cititor. Apoi, tot în mare secret, a deschis geamul și și-a aprins o țigară. Mirosul paginilor îngălbenite amestecat cu mirosul înghețatei de casă și cu cel al tutunului (și totul pe fondul frigului și al zăpezii fără sfârșit) au rămas adânc întipărite în mintea mea. Atunci, în seara aceea, am fumat pentru prima dată și tot pentru prima dată m-am gândit că cel mai mult și mai mult din lume mi-ar plăcea să devin scriitor. Am fost atât de fericit la gândul acela încât a doua zi m-am trezit foarte de dimineață și, ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să tai cu pixul peste Caiet de istorie și să scriu cu majuscule: ROMAN. Apoi, după ce frate-meu s-a întors de la spital, iar prietenul meu a plecat la oraș pentru Revelion (era pentru prima dată când își scurta vacanța de iarnă la bunici), am rupt pe ascuns cele trei pagini scrise deja la orele de istorie și m-am așezat la fe­­reastră. Ningea. Eram atât de fericit încât nu a fost nevoie să scriu nimic. A fost suficient să mă gândesc că urmează să o fac – și toată realitatea din jur s-a schimbat radical, pentru totdeauna. O bucurie specială, cu totul și cu totul altfel decât celelalte bucurii. Gândul că urmează să scriu. Gând pe care, de atunci, l-am asociat mereu cu frigul, cu mirosul zăpezii, al tutunului și al înghețatei de casă. Și care, iată, a funcționat aproape 40 de ani. Cea mai mare bucurie posibilă: ideea că urmează să scriu. Gândul că undeva în lumea asta mă așteaptă mereu un caiet cu foi veline. Nu scrisul în sine, nu publicarea (care a urmat firesc, ani mai târziu), ci gândul la această extraordinară bucurie. Așa că am continuat să aștept iarna, să fac înghețată de casă și să fumez. Și am continuat să mă bucur mult mai des de gândul la scris decât de scrisul în sine.

Ai debutat ca poet cu Anul cârtiței galbene. Ai inventat apoi un cuvânt drept titlu pentru un volum, ghinga. Ai scris o foarte caldă și frumoasă carte despre primii ani ai unei fetițe, Dicționarul Mara. Apoi ai publicat proză. De ce-ai schimbat genurile?

Sunt încă un copil sălbatic și răsfățat. Pe cât de mult îmi place să stau singur (și să nu fac nimic), pe atât de mult îmi place să mă joc. Și mor de ciudă dacă nu încerc toate jocurile. Mă arunc cu capul înainte ori de câte ori apare o nouă provocare. Sunt genul de copil hiperenergic care se plictisește cumplit dacă nu face ceva nou. Copil răsfățat care face crize dacă trebuie să stea pe margine și să se uite la alții cum (se) joacă. Nu pot scăpa de asta. Mai ales în literatură. În mintea mea, literatura mea e doar un joc. Mereu un alt joc. Așa că am încercat de toate. Poezie, proză scurtă, roman, cărți pentru copii, jurnal, eseuri. Ba chiar și dramaturgie – un joc de echipă pe care l-am descoperit recent și care mi-a plăcut grozav (mai vreau!).

Evident, după ce mă plictisesc de joa­că și mă retrag în realitatea de zi cu zi, îmi dau seama că am exagerat – prea multă energie și prea mult timp cheltuite doar pentru a fi, de la joc la joc, tot mai singur.

„(…) atunci a fost prima dată când am știut că poezia salvează, pentru că am fost convins că poezia aceea rostită seară de seară i-a salvat bunicii viața“

Te simți mai curând poet sau mai curând prozator? Mai ai încredere în poezia care zdruncină lumea, mai crezi în puterea ei?

Aveam șase sau șapte ani. Bunica era foarte bolnavă, urma să fie operată pentru a patra oară la inimă, și noi, toată familia, în fiecare seară, înainte de somn, ne așezam în genunchi și ne rugam pentru ea, doar că eu, în secret, nu spuneam rugăciunea, ci poezia cu brotăcelul și brotacii, un poem de-al lui Arghezi pe care-l învățasem de la ea – prima poezie pe care am știut-o pe de rost și pe care o rosteam în gând folosind vocea bunicii, vocea aceea luminoasă și calmă, de o bunătate fără margini care, îmi imaginam, se plia perfect ritmului cu care bătea o inimă sănătoasă; atunci a fost prima dată când am știut că poezia salvează, pentru că am fost convins că poezia aceea rostită seară de seară i-a salvat bunicii viața; operația a reușit, iar ea s-a întors sănătoasă acasă. Nu știu dacă poezia are forța de a zdruncina lumea, dar lumea mea s-a schimbat mereu datorită poeziei. Evident, asta e doar una dintre povești. Nu vreau, nu mă interesează să încerc să conving pe nimeni de importanța ei. Pentru unii, poezia e esențială. Îi înțeleg perfect. Pentru alții, lucrurile cu adevărat importante sunt altundeva. Nu știu, poate în rugăciune, în știință sau în călătoriile inițiatice, poate în cheia franceză sau în matematică sau în vaccinuri. Și au perfectă dreptate. Pentru că toate lucrurile din lumea asta sunt la fel de im­­portante atâta timp cât, în cele din urmă, inima se face bine.

Cum de ai ajuns să scrii literatură pentru copii? Moara de frig este o poveste tandră pentru micuți până-n șapte, opt ani, de care n-ai cum să nu te atașezi. Vei persevera în această direcție?

Acum vreo 14 sau 15 ani am încercat pentru prima dată să scriu o carte pentru copii. A fost un eșec total. A doua și a treia încercare au fost tot eșecuri, chiar dacă nu la fel de răsunătoare. Am renunțat, convins fiind că nu sunt în stare de așa ceva. Apoi, acum vreo trei, patru ani am primit de la Gheorghe Erizanu niște desene. Vrei să scrii o poveste scurtă pornind de la imaginile astea?, m-a întrebat. I-am răspuns pe loc: nu. Nici gând. Dar mai apoi am deschis documentul unde am găsit desenele lui Lică Sainciuc – și desenele erau atât de frumoase încât i-am scris înapoi editorului: în trei săptămâni trimit povestea. O poveste suprarealistă pornind de la niște ilustrații clasice – o cărticică trăsnită pe care m-am bucurat enorm meșterind-o. Și uite-așa mi s-a reaprins pofta de a scrie pentru copii. Am ridicat doar foarte puțin categoria de vârstă și, undeva pe la începutul pandemiei, am terminat un roman pentru copiii de 10-13 ani, o carte de care sunt foarte mândru și care urmează să apară anul viitor la Editura Arthur.

de Ioana NICOLAIE – scriitoare

Articolul integral poate fi citit în numărul 13 al revistei Tribuna Învățământului