Vine o zi în care, pentru cine a fost consecvent în carieră, poate să constate că, pe nebăgate de seamă, a devenit ceea ce Casa Corpului Didactic din București numește: profesor cu experiență.

În data de trei iunie, la Colegiul Național Aurel Vlaicu, din Sectorul 1 al Capitalei, a avut loc Conferința de închidere a Proiectului Adoptă un profesor debutant, sub titlul Design universal pentru învățare.

Ideea cheie care s-a desprins se referă la faptul că incluziunea educațională nu îi vizează numai pe elevii cu cerințe educaționale speciale, ci este un concept cu valențe mult mai ample, fiind vorba ­despre integrarea tuturor elevilor, atât a celor cu deficiențe de învățare, cât și a celorlalți, indiferent de performanțele dovedite. Mai mult, într-o comunitate școlară funcțională este valorizat ca fiind determinant pentru bunul mers al activităților climatul psiho-social, deci sunt binevenite eforturile de stabilire a unui anume grad de consens, la nivelul colectivului de cadre didactice. Succesul în viață al elevilor depinde de aportul fiecăruia dintre profesori, dar și al comunității educaționale în ansamblu. Cu generozitate, ideea incluziunii se referă la noi toți.

În acest context, mediile de învățare ar trebui să fie flexibile, incluzive și centrate pe elev, dând astfel o șansă reală fiecăruia de a învăța în felul și în ritmul lui. De aici rezultă și necesitatea de a identifica diferite modalități de participare, interacțiune și cooperare în învățare.

A interacționa într-un mod eficient în cadrul profesiei didactice, a avea disponibilitatea de implicare într-o muncă de tip colaborativ constituie cheia pentru reușita educațională prezentă și viitoare.

Proiectul Adoptă un profesor debutant a avut drept scop aducerea împreună a doi sau mai mulți profesori, organizați pe discipline, astfel încât să fie facilitat schimbul de bune practici în educație. Diada de bază a fost: un profesor aflat la începutul carierei și altul mai spre finalul ei. Ipoteza de lucru presupunea că predând aceeași disciplină școlară, dascălul vârstnic va împărtăși din experiența sa celui tânăr într-o activitate de mentorat, desfășurată voluntar, iar cel tânăr va aduce nu doar ocazia de a conștientiza diferitele dificultăți inerente începutului de carieră didactică, ci și un plus de entuziasm, o nouă modalitate de înțelegere a raporturilor educaționale, în acord cu direcția în care societatea s-a schimbat. Rezultatul așteptat este valoros printr-un plus de încredere și multele beneficii ce decurgeau din activitatea colegială. Dincolo de rezolvarea punctuală a unor probleme concrete, relaționarea respectivă transmite și o atitudine de solidaritate în cadrul comunității profesionale.

Pe parcursul proiectului, profesorii participanți au fost invitați și să reflecteze individual și să împărtășească în scris câteva din gândurile lor despre experiențele pedagogice. Articolele astfel elaborate aveau să fie popularizate printr-o nouă revistă a Casei Corpului Didactic, care urmează să apară sub numele Profesor la DEBUT.

Pornind de la anumite aspecte me­todice de tipul celor cuprinse în Ghidul Definitivat, Debut în Educația și Formarea cadrelor didactice – ISMB (http://ismb.edu.ro/documente/diverse/2017/GHID_DEF_final.pdf0), fiecare sesiune de mentorat didactic la început de carieră avea să aibă specificitatea ei. Probabil că în anul școlar viitor astfel de inițiative vor fi nu doar reluate, dar și extinse, acestea dovedindu-se utile și binevenite, impulsionând și motivând activitatea tuturor celor implicați.

Experiența la catedră a acelor dascăli care au sărbătorit ieșirea la pensie participând la festivități de tipul „Ultimul clopoțel“ ar putea fi valorificată în diferite contexte organizaționale, cum ar fi, de exemplu, în cadrul unor Cluburi profesionale.

Designul universal în învățare este un concept preluat din arhitectură, cu scopul de a face spațiile publice accesibile unui număr cât mai mare de oameni. În educație, abordarea vizează proiectarea unor medii de învățare flexibile și incluzive astfel încât elevii, indiferent de particularitățile lor, să beneficieze de un context socio-cultural stimulativ pentru în­vățare. În mod analog, am putea imagina și o componentă adresată profesorilor, în care aceștia să poată să se implice într-un design dedicat activităților de mentorat pedagogic.

Vine vacanța, tocmai s-au încheiat cursurile școlare: profesorul la început de carieră se bucură de faptul că a învățat din primul său an de activitate efectivă la catedră câte ceva din tainele meseriei; dascălul cu experiență este din ce în ce mai aproape de a înțelege sensul sintagmei povara anilor.

Populația vechiului continent

Un fapt larg recunoscut se referă la îmbătrânirea populației Europei, un fe­nomen demografic care presupune o scădere atât a fertilității, cât și a ratei mortalității, precum și o creștere a speranței de viață (Rezoluția Parlamentului European din 7 iulie 2021 referitoare la îmbătrânirea populației vechiului continent – posibilități și provocări legate de politica privind îmbătrânirea populației după 2020, https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-9-2021-0347_RO.html).

În documentul citat se precizează că în anul 1960 locuitorii UE reprezentau 13,5% din populația mondială, în timp ce, în 2018, aceștia reprezentau 6,9% și se așteaptă să ajungă la aproximativ 4% până în 2070.

Ce se întâmplă în educație sub acest aspect? Cum se poate deduce, orice domeniu de activitate reflectă dinamica din so­cietate, în ansamblu. Personalul didactic îmbătrânește, pe măsură ce tinerii se arată din ce în ce mai puțin interesați să aplice pentru un loc de muncă în care sa­­lariile sunt mici, iar accesul la un post di­dactic cu normă întreagă, pe o perioadă nedeterminată, a început să fie o provocare.

Conform datelor Eurostat, din anul 2018, doar 21,7% dintre profesorii din în­vățământul preuniversitar de la noi din țară sunt tineri, cu vârsta cuprinsă între 18 și 34 de ani (https://www.edupedu.ro/grafic-doar-217-dintre-profesorii-din-invatamantul-preuniversitar-sunt-tineri-cu-varsta-intre-18-si-34-de-ani-procent-care-plaseaza-romania-pe-locul-13-in-uniunea-europeana/).

În mod concret, în proiectul Casei Corpului Didactic din București s-a putut ob­serva acest fapt: numărul profesorilor cu experiență era mult mai mare decât cel al profesorilor aflați în primii ani de activitate. Cum va evolua raportul între generații în viitor? Învățământul va ajunge să fie dominat de oameni vârstnici, care vor continua să predea până în jurul vârstei de 70 de ani, sau cum sănătatea le va permite…

Cum se va putea stabili un echilibru optim între viața profesională și cea privată, atunci când o persoană se află la vârsta la care, în mod obișnuit, ar fi ieșit la pensie, dar în contextul de viață actual, nu o va mai face?

O concluzie se impune referitor la combaterea consecințelor rezultate din schimbările demografice care au loc în mod efectiv, totodată fiind preconizate și ca tendințe cu o evoluție pe termen lung. Ar fi bine ca la nivelul politicilor publice să fie urmată o cale de abordare a problemelor care să faciliteze respectarea drepturilor oamenilor, indiferent de vârsta lor, promovând mecanisme sociale echitabile și creând șanse egale atât tinerilor, cât și vârstnicilor, încurajând dialogul și promovând solidaritatea, iar nu concurența între persoane aparținând unor generații diferite.

Bauman avea dreptate

Sociologul polonez Zygmunt Bauman a publicat în anii 2000 o lucrare referitoare la modernitatea lichidă. El delimita o etapă a evoluției sociale pe care o considera „modernitate solidă“, axată pe industrializare, stabilitate, siguranță, și o etapă ulterioară, aceea a „mo­dernității lichide“, marcată de tehnologia informației, globalizare, maleabilitate adaptativă și incertitudine. În timp ce în patternul solidității oamenii se regăseau în comunități care respectau un set relativ stabil de norme și valori, erau încrezători în instituții și respectau în mod firesc tradițiile, viața se desfășura în condiții de siguranță, pentru că era rațională și organizată, în modul lichid de existență pare că toate aceste aspecte se transformă în ipostaze contrare. Indivizii trebuie să se descurce pe nisipuri mișcătoare, locurile de muncă oferă, cel mult, contracte pe perioade determinate de timp, ca atare, forța de muncă devine una îngrijorător de mobilă. Nu ne mai putem baza pe mai nimic din cele obișnuite în trecut.

Din păcate, recunoașterea autorității expertului este amenințată, chiar ajunge să fie pusă sub semnul întrebării. De exemplu, căutând informația necesară pe internet, pacientul pare că devine abilitat să-și pună singur un diagnostic, si­tuație în care consultarea medicului apare ca o validare cu valențe instituționale (așteptarea este ca medicul să-i dea, de­sigur, rețeta, scutirea medicală etc.).

În educație, specialistul în pedagogie este ignorat pentru că, de pildă, cine știe mai bine decât părintele ce este cazul să facă și ce să nu facă, de-a lungul anului școlar, copilul său. Destul de mulți oa­meni din afara școlii își dau cu părerea în spațiul public referitor la ce discipline sunt importante și care mai puțin importante, dacă temele sunt prea multe sau prea puține, ghiozdanul e prea greu sau neașteptat de ușor ș.a.m.d.

În sfârșit, în această societate care ia cu ușurință forma contextului socio-politic, mai toate aspectele vieții cotidiene devin impredictibile. Așa se face că indivizii își caută cu dificultate direcția în care viața să poată avea cu adevărat un sens, luptând să-și decanteze propria identitate, uneori chiar înotând contra valului schimbărilor sociale.

Bauman sugerează că superficialitatea ne înconjoară și ne determină să credem că suntem ceea ce cumpărăm. Pentru că, nu este așa, într-o societate de consum ești ceea ce te dovedești capabil să consumi. Înțelegem că poate fi vorba de consumatori elevați ai unor bunuri de lux, rafinate calitativ, dar și de consumatori de bunuri și servicii din categoria second hand.

Construcția identității într-o lume lichidă este o temă care merită toată atenția. Cei născuți și educați în societatea solidă poate au avut suficient răgaz să-și contureze identitatea și cred că au scăpat de sub presiunea adaptativă a unei societății atât de dinamice așa cum este cea contemporană.

Distanța dintre generații, care tradițional era receptată drept conflict între generații, este acum dificil de depășit și pentru că are loc pe fondul unor diferențe semnificative între două tipuri de societăți, de fapt a două moduri de existență.

Profesorul debutant este produsul cultural al unei societății lichide. Principial vorbind, el vine la dialog cu un om care are în bagajul de experiențe și respectul rigid față de reguli, se simte confortabil doar în cadre bine precizate, planificate ale activității, ale cărei rezultate se așteaptă să fie evaluate, măsurate, cuantificate.

Nu mai punem la socoteală că profesorul debutant este posibil să fie un nativ digital, iar dascălul cu experiență un imigrant digital, cum identifica termenii consultantul educațional Marc Prensky. Nativul digital nu întâmpină dificultăți de adaptare la o cultură digitală pentru s-a născut și a crescut împreună cu ea, pe când imigrantul digital, oricât efort ar face, trăiește experiența unei defazări, în care tehnologia progresează într-un ritm în raport cu care intuiește că se află me­­reu cu un pas în urmă.

Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret, București

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022