A fost un noroc imens să-i avem pe cei care ne vrăjeau, purtându-ne în lumea literaturii, filozofiei sau fizicii
Stimată doamnă profesoară, cum a fost întâlnirea dvs. cu școala? Cum v-o amintiți pe doamna învățătoare?
Întâlnirea mea cu școala s-a petrecut sub catedra mamei, într-un legănuț de copil. Mama era învățătoare într-un sat. Nu avea cu cine mă lăsa. Cu alte cuvinte, sunt în școală din etapa intrauterină și până în zilele noastre. În privința primei mele învățătoare, am amintiri ceva mai vagi. Probabil și pentru că școala primară nu a fost nicio noutate pentru mine.
Ce amintiri aveți din perioada școlarității? Ce chipuri de profesori vă stăruie în memorie?
În clasa a IV-a și a V-a am învățat la o școală din București, în rest la Hunedoara. Acasă la noi în școala primară a fost pașnic. La București a fost competitiv și nemilos în primul an (clasa a V-a), glorios în anul următor, când am devenit voluntar căpetenie de haiduci și involuntar omni-premiantă. În restul gimnaziului am trăit cei mai buni ani în formarea mea la Hunedoara. Eram și la Școala de Arte Plastice, paralel cu școala obișnuită. Asta însemna 10 elevi în clasă, mese de lucru așezate circular. Ne vedeam toți tot timpul unii pe ceilalți, lucram împreună. Ne dezvoltam creativitatea. Aveam modele de artiști boemi care ne fascinau. Lângă noi erau colegii de la Școala de Muzică, aflați în același regim de boemă și creativitate. În fiecare an organizam împreună expoziții și concerte. Eram nedespărțiți. În urmă cu doi ani și jumătate am făcut o mică petrecere fiindcă devenisem Cetățean de onoare a orașului meu natal. Ne-am uitat unul la altul. Eram unii și aceiași de ani de zile, de la grădiniță până la 63 de ani. Și ne-am dat seama de ce: toți cei nouă, mereu împreună, am fost colegi și la școlile de Arte și Muzică. Am povestit asta mai larg fiindcă are o mare însemnătate: prieteniile solide, adesea pe viață, vin din pasiuni comune, formare comună, dialog direct și deschis, școală creativă, muncă în echipă, solidaritate la bine și la greu. Da. A fost cea mai creativă școală din viața mea, probabil a noastră. Clar profesorul nostru Engel, boem și el, un pictor ratat într-un oraș siderurgic, ne-a rămas în memorie mai ales ca om care ne-a creat discret solul dezvoltării libere.
Liceul, profesorii de atunci?
Liceul, văzut dinspre anii ’80 și chiar dinspre acum, a fost o poezie. Dar una din specia complicată, suprarealistă. Am intrat în liceu în ritmurile lui Janis Joplin și Jimmy Hendrix, contaminați de spiritul hipiot al generației noastre. Eram adolescenți tipic rebeli. Dar o rebeliune cu sete de cultură, cu talent și multă muncă. A fost o perioadă splendidă față de ceea ce a urmat, politic vorbind. Am mai păstrat un dram de libertate de exprimare, fapt care m-a ajutat să fiu un rezonabil redactor-șef al revistei liceului. Eram o comunitate. Trăiam o comuniune. Nu eram toate acestea dacă nu aveam profesori pe măsură. Pe acea vreme, la licee veneau absolvenți foarte buni de facultate, oameni cu pasiune pentru domeniul lor, gata să ne atragă în sistemul lor de referință. Acolo am întâlnit două dintre profesoarele vieții mele: pe Valeria Bucur, excepționala noastră profesoară de literatură română și de literatură universală, și pe Maria Bărbulescu, profesoara care era un magnet incredibil pentru cei cu înclinații către filozofie. Briliantă. Mândră. Fascinantă. Necruțătoare cu mediocritatea. Gravitam în jurul lor și al profesorului de fizică, Bela Koncz. Marele secret al atracției față de ei era foarte simplu: credeau în ceea ce făceau, întrupau ceea ce predau, se dăruiau in integrum venirii noastre înspre domeniile lor. Am avut și alți profesori buni. Am avut și profesori ridicoli. Dar a fost un noroc imens să îi avem pe cei care ne vrăjeau, purtându-ne în lumea literaturii, filozofiei sau fizicii.
Perioada studenției a fost fascinantă intelectual și devastatoare politic
Ce a însemnat Universitatea în edificarea dvs. spirituală? Cum a fost perioada studenției?
Am intrat la Facultatea de Filozofie a Universității din București în anul 1974, an din care li s-a interzis absolvenților de învățământ superior să ia drumul cercetării și carierei universitare. A început legarea lor de glie în orașe mici și comune, pe posturi în licee și școli generale care rar aveau de-a face cu specializarea absolvită. Am încheiat anul IV sub auspicii încă și mai rele: specializările sociologie, psihologie și pedagogie au fost desființate, iar filozofia a fost mutată ca apendice al Facultății de Istorie. Între aceste două evenimente care ne-au marcat viața universitară și profesională am încercat să trăim cu adevărat privilegiul de a studia filozofie (în cazul meu, și sociologie). Am făcut asta din plin, în cel mai profund sens, studiind și analizând operele originale. Am plecat din facultate cu o formație intelectuală cum nu se poate mai contemporană în istoria filozofiei, epistemologie, logică, filozofia culturii, sociologie, ba chiar și economie. Acestei formații i-au lipsit o filozofie politică și o etică la fel de contemporane. Aveam să le descoperim abia după 1990, când s-a dat dezlegare la libertate de gândire asupra politicii și societății.
Perioada studenției a fost fascinantă intelectual și devastatoare politic. Cu prieteniile am stat mult mai slab decât în liceu. Dar m-am măritat cu colegul meu de bancă (în 1976). Și am rămas împreună în banca noastră comună, iată, de 44 de ani încoace.
Spiritual și moral nu mă pot imagina în afara acestei formații intelectuale (care se adaugă peste și o dezvoltă pe cea creștină a primilor ani lângă bunica). A însemnat o forma mentis din care mi-am luat ulterior drumul către libertate, știind să gândesc analitic-critic, să mă ancorez în valori profund umaniste.
Cum au fost profesorii din facultate? Care sunt cei care v-au impresionat prin profilul intelectual și ținuta morală, cei care au avut un rol special în formarea dvs.?
Starea de vrajă intelectuală a continuat cu profesorii din facultate. Poate că apogeul vrăjirii minții mele a fost atins grație Floricăi Neagoe. Acoperea și întrupa filozofia modernă: Pico della Mirandola, Kant, Hegel, Fichte, Schelling. Îi datorez enorm în seducția definitivă pentru umaniștii Renașterii și pentru Kant. Cornelia Grunberg ne-a învățat să fim profesori responsabili. Foarte responsabili. Chiar și acum stă cu ochii pe mine. O iubesc. E mama mea din București. Lui Mircea Flonta îi datorez rigoarea, abordarea analitică a filozofiei. Și acum ne întâlnim cât de des se poate. Am față de el un sentiment de fiică rebelă care vrea neapărat să își contrarieze părintele. Unul pe care îl respectă enorm, căruia îi datorează enorm și pe care îl iubește. Cătălin Zamfir a fost solul intelectual al atracției mele pentru cercetarea socială. Un sol de excepție. Mai târziu (1992-1994), lumea profesorilor mei cu proprietatea pasiunii și întrupării ideilor s-a îmbogățit cu conducătorul de doctorat, Ludwig Grunberg. Desigur că mulți alți profesori au fost determinanți pentru viața mea întru filozofie. Nu cred că am a mă despărți decât de trei dintre toți profesorii mei. De doi din motive morale, de cel de-al treilea fiindcă a fost singurul spirit dogmatic în anii studiilor mele de filozofie (1974-1978).
Un lucru l-am știut clar: elevii mei nu au nicio legătură cu nemulțumirile mele
Ați fost profesoară, mai întâi la liceu, apoi la universitate. De ce ați ales catedra? Ce reprezintă profesoratul pentru dvs.?
Nu am ales catedra. Nici măcar învățământul. Eram repartizați automat la catedră prin repartiție guvernamentală. Am predat ani de zile discipline fără legătură directă cu filozofia. Un lucru l-am știut clar: elevii mei nu au nicio legătură cu nemulțumirile mele. În fața lor trebuie să fiu prezentă in integrum, minte, sensibilitate și trup, indiferent ce se întâmplă în afara clasei. Profesoratul la liceul de construcții și cel de textile la seral (1978-1985) a fost ucenicia impecabilă ca să mă învețe să predau cum nu se poate mai simplu, mai intuitiv și mai clar unor oameni pe care nu i-a ajutat soarta (sau i-a ferit soarta?) să stea între cărți. Și să învăț de la ei să fiu un om între oameni, în deplină empatie. Profesoratul la liceul de matematică-fizică (MF 3) m-a învățat farmecul reîntoarcerii la adolescenți rebeli, creativi, foarte citiți, dar de pe altă poziție. Oare de pe alta? Nici acum nu știu dacă între ei nu aveam chiar eu 15-18 ani.
Am coordonat prima cercetare națională asupra eticii în universitățile românești
Ca profesor și cercetător, la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și Universitatea din București, ați avut roluri de pionierat: ați fost deschizător de drumuri în ideologii contemporane, în studiile feministe, în studii și politici de gen. Care sunt, din această perspectivă, cele mai importante contribuții academice ale dvs.?
Aici o să fiu descriptivă. Nu pot să fac evaluare de semnificație și impact. Le voi lua pe rând.
În teoria și analiza politică: Am inițiat, pe plan internațional, analiza și teoretizarea conservatorismului de stânga (Societatea retro, 1999). Am inițiat teoriile politice feministe în România și pe plan internațional am lansat conceptul de „feminism politic room-service“, analiza comparativă a cadrelor teoretice ale feminismului politic, analiza relațiilor de gen în comunism și postcomunism (vezi Drumul către autonomie, 2004). În analiză politică, am cercetat democrația neliberală („democrația de vitrină“) și carențele în formarea sferei publice în postcomunism. Am teoretizat, împreună cu Maria Bucur, construirea cetățeniei democratice a femeilor din România modernă (2017). Am coordonat primul tratat despre ideologii politice actuale, analizate din perspectiva eticii politice (2012).
În Studii de gen: Le-am inițiat, întâi ca filozofie feministă, la Universitatea București (1994), apoi prin primul masterat de profil (1998, la SNSPA). Sunt autoare a primelor cărți de filozofie feministă în România: Gândul umbrei, 1995, și Convenio. Despre natură, femei și morală, 1996, am co-editat primul dicționar de profil Lexicon Feminist, 2002. Coordonez prima colecție de Studii de gen, la Editura Polirom, din 1999. Am construit primul ghid de politici de promovare a echității de gen în învățământul superior din Europa de Est.
În Etică: Am publicat prima lucrare de etică profesională (2001, în colab.). Am introdus primul curs de etică politică (1997).
Am coordonat prima cercetare națională asupra eticii în universitățile românești, a proiectului de cod etic adoptat de către Ministerul Educației și Cercetării (2005).
În Educație și politici de educație: Am coordonat reforma predării filozofiei și primul manual de Filozofie de reformă (1993). Am făcut prima programă și am coordonat primul manual de Cultură civică în licee, 1995. Am analizat în colaborare politicile de educație, analiza politicilor de educație – Învățământul românesc azi, 1998 – și analiza politicilor de gen în educație, UNESCO, 2001, 2003.
Deloc mai puțin important, am inițiat primul program de studii doctorale în Științe politice din România (2000).
Învățământul universitar înseamnă, în mod considerabil, o mare autonomie a profesorilor
În prezent, sunteți profesor titular la SNSPA. Care sunt provocările și satisfacțiile acestui statut?
Prezentul acesta a împlinit deja 27 de ani. Plus cei 15 la liceu, fac 42 de toți. Inițial, provocarea a fost mare. Treceam de la adolescenți la maturi (studii postuniversitare) și tineri. Cu totul alte categorii de vârstă: e un învățământ mai partenerial. Răspunzi ceva mai puțin de studenți, cel puțin la nivelul siguranței și vieții lor. Învățământul universitar înseamnă, în mod considerabil, o mare autonomie a profesorilor. Ei își compun singuri programa. Își stabilesc de capul lor conținuturile, bibliografia, mijloacele de predare. Sunt însă mai singuri. Cancelaria nu există ca să îi influențeze. Nu se ține nimeni de capul lor. Cu mici excepții (ședințe de departament), poți să nu îți întâlnești colegii cu anii. Ești mult mai studento-centric. În schimb ai obligația intelectuală și morală să cercetezi și să publici. Fără asta nu exiști ca universitar, mai ales în sensul promovării. În ceea ce mă privește, m-am despărțit de profesoratul de la liceu din clară necesitate: făcusem cam tot ce mi-am propus, ba chiar am făcut și reforma propriei discipline, la nivel național. Trebuia să îmi cresc aripile libertății intelectuale. Și am făcut-o. Mă voi despărți curând și de profesoratul universitar. Trebuie să mă eliberez de „plumbii“ de a lucra pentru masteranzi și doctoranzi. Cred că mai am niște aripi personale care vor să zboare liber.
Mă simt un canar în colivie, una protectivă, un canar care trăiește pe Zoom sau Webex, între oameni bidimensionali
Cum colaborați cu studenții, masteranzii și doctoranzii? Cum sunt tinerii de azi față de cei de ieri?
Nu am avut probleme mari de-a lungul acestor decenii. Dimpotrivă. Desigur, uneori i-am dezamăgit pe unii dintre ei. Alteori ei pe mine, până la durere. Dar așa este atunci când participi trup și suflet la ceea ce faci.
Tinerii studenți de azi sunt, în multe privințe, la fel ca adolescenții de ieri. Abia la masterat și doctorat ajung la ceea ce numeam cândva tinerețe. Poate că e normal. Eu cred că sunt foarte interesanți, în multe privințe mult mai interesanți: lumea le este atât de deschisă! Ceea ce nu au ei în viață este predictibilitatea. Această lipsă, însoțită de conectarea la surse de informații până la refuz, îi face să aibă rădăcini și întemeieri fragile, să gliseze pe nisipuri mișcătoare. Nu știu dacă e bine sau rău. Dar este vremea lor și sper să și-o trăiască demn.
Cu doctoranzii este o relație unu la unu, plus o relație de echipă între doctoranzi. Cred că niciodată nu ai un mai puternic sentiment de mentorat și de echipă decât în cazul doctoratului, dacă ambele părți, profesorii și doctoranzii, îl iau complet în serios. Relațiile sunt mult mai personale, mai directe. Ajungem să ne știm ca oameni, să ne împărțim necazurile și bucuriile. Iar asta are uneori consecințe minunate, alteori consecința supra-încărcării subiective.
Cum parcurgeți din punctul de vedere al activității didactice această perioadă critică, generată de pandemie? Care sunt avantajele și dezavantajele educației online?
Mă simt un canar în colivie, una protectivă, un canar care trăiește pe Zoom sau Webex, între oameni bidimensionali. Îmi este dor să îi cunosc direct, să le văd zâmbetele, tristețile, indiferența, interesul. Să știu că le e drag, foame, sete. Să ieșim împreună în pauză. Să îi îmbrățișez dacă sunt deznădăjduiți sau fericiți. Acesta este dezavantajul educației online. În genere, nu prea aș numi asta educație. Are prea puțină sensibilitate. Instrucție, da. Explicație, formare intelectuală, dialog cooperant, da. Este un avantaj pentru partea cognitivă a educației. Poți învăța foarte bine online, la nivel de intelect. Mai greu este cu caracterul și cu afectivitatea. Sper însă că, după ce se termină toate acestea, generația digitală o să fie ceva mai fascinată de întâlnirea și comunicarea directă. Ecranul o să le sune prea mult a învățare.
Educația nu este proiectată pe finalități
Educația este o temă larg discutată și dezbătută în mediul public. Toată lumea se pronunță, dar nu se întâmplă progrese notabile. Care este, într-o vedere de ansamblu, situația educației românești la ora de față?
În ansamblu cred că ne aflăm încă în etapa: cu mijloace învechite profesorii se descurcă cum pot. Educația nu este proiectată pe finalități. Cel mai mare efort este să introduci materii, să înghesui materii și nu să te întrebi ce rost au ele sau cum ar trebui să fie ca să aibă rost. Pe scurt: este gândit sportul ca materie care ajută elevii să aibă un corp sănătos? Dar anatomia îi ajută să își înțeleagă organismul, sănătatea și bolile? Îi ajută fizica să înțeleagă clar de ce se aprinde becul, ce se întâmplă în televizor sau de ce merge mașina de spălat? Putem da exemplu din fiecare materie. De aici și analfabetismul funcțional. Căruia i se adaugă și cel moral. La nivel universitar, lucrurile se repetă ori de câte ori examenele sunt reproductive. Studenții nu sunt puși în situația să înțeleagă, să contextualizeze, să deducă, să experimenteze, să aplice. Și o sfârșesc tot într-un soi de analfabetism funcțional, dar cu diplomă universitară.
Ca să întărească sursele limitării și educării complexe și creative, toată școala noastră este orientată pe examene ca scop în sine. Succesul se măsoară prin notele de la Evaluarea Națională și Bacalaureat. Care sunt cu atât mai mari cu cât părinții își pregătesc copiii în privat. Ei devin cai de curse pentru ambiții inoculate de către părinți și profesori și își confundă și măsoară potențialul și valoarea doar prin medii. În ce constă, de fapt, educația? Educația ca om bun, flexibil și creativ, ca cetățean și profesionist ocupă un timp cu totul marginal. Cea pentru viața privată, viața de familie, inclusiv înțelegerea sexualității și responsabilității de cuplu nu ocupă niciun loc.
Neamestecul UE în politicile de educație este un laissez-faire riscant pentru identitatea europeană a generației tinere și a copiilor
Ne raportăm, din zorii României moderne, la Europa, tindem către educația, cultura și civilizația europeană. Avem un sistem de educație european?
Din păcate, politica europeană a lăsat educația la dispoziția statelor. La ora actuală tindem spre Statele Unite ale Europei fără să studiem istoria politică și istoria culturală a Europei. Cum să formezi o identitate europeană, așa cum după 1918 ai format-o pe cea națională? Noi continuăm, de exemplu, să considerăm că literatura română (și doar română) se oprește în 1968 (Sorescu, cel mai recent scriitor de la Bac). Eu cred că problema este și la UE, nu doar la statul român. Neamestecul UE în politicile de educație este un laissez-faire riscant pentru identitatea europeană a generației tinere și a copiilor care ar urma să fie tot atât de români pe cum sunt acum de moldoveni sau munteni. Prin urmare, la noi, reformele interne sunt rare și însoțite de puternice contrareforme. De aceea cred că ceea ce ar putea europeniza substanțial educația în România este europenizarea educației în UE prin politici ale Comisiei Europene, adoptate de către Parlamentul European și preluate specific în statele UE.
Care ar fi, în viziunea dvs., prioritățile și liniile de acțiune pentru modernizarea și, să spunem așa, „europenizarea“ școlii românești?
Prioritatea numărul unu este să pregătești la nivel european o echipă de specialiști tineri care ulterior să conceapă politicile de educație și reforma curriculară și să pregătească prin inspectorate toate cadrele didactice ca să o aplice. Desigur, rămâne și condiția europenizării educației despre care am discutat mai sus.
Cred că sistemul de admitere, evaluare și promovare în cariera universitară nu ajută deloc
Să mutăm discuția în zona învățământului superior. Universitățile românești sunt, cu unele, puține, excepții, absente din clasamentele internaționale. Chiar și excepțiile ocupă locuri foarte îndepărtate de primele. De ce se întâmplă acest lucru?
Începem cu o problemă peste care nu avem cum să trecem. Ați văzut universități constant performante care să aibă alocat mai puțin de 20.000 de euro anual pe student? Eu nu. Banii atrag condiții de muncă de vârf și cariere performante. Dacă poți câștiga foarte bine nu ar mai trebui să ai trei norme (joburi) prin alte părți, pe scurt, nu ar mai trebui să fușerești trei joburi. Ai face bine una. Profesorii nu sunt obligați să opteze între cariere. Dar acum suferă încă de bulimie ca să își mărească veniturile, sau unii veniți din alte domenii, ca să își atârne multe titluri în palmares. În loc ca ei să aibă două scopuri în viața profesională: formarea studenților și cercetarea, se împrăștie în performanțe joase, în fake-uri de cercetări și în publicații care nu sporesc cunoașterea.
Studenții sunt studenți oriunde în lume. Ei ne iau așa cum suntem. Dacă selectarea noastră era cu adevărat bună, iar noi făceam cu adevărat o carieră de universitari, atunci asta se vedea cam în toate.
Fără falsă modestie: eu nu am avut decât carieră universitară. Și nici nu am vrut alta. În orice caz, nu cred că puteam concilia simultan, cu rezultate foarte bune, două roluri. Știu că ar fi trebuit să scad dramatic performanța. Am ales să nu o fac.
Care sunt problemele cele mai importante ale învățământului universitar din România?
Cred că sistemul de admitere, evaluare și promovare în cariera universitară nu ajută deloc. Ca să intri în cariera universitară trebuie să dai concurs. Desigur, dacă se scoate postul, care de regulă se scoate pentru cineva. Uneori asta e corect. Ca să treci de la lector la conferențiar sau profesor nu poți și tu promova liniștit atunci când îndeplinești criteriile necesare acestui titlu. Trebuie să dai concurs. De ce să dai? Nu e mai normal să se verifice criteriile științifice, prestația didactică anterioară, contribuția la administrarea facultății, impactul muncii tale pentru comunitate ca să primești titlul universitar următor? Pe de altă parte, nu ai cum practica head-hunting în România. Nu îți permite legea. Dacă vreau să aduc un om foarte bun pentru domeniul X, unul cu mare notorietate care să ridice serios prestigiul departamentului, ei bine, nu pot decât prin concurs. E ridicol fiindcă eu vreau acel specialist anume.
Urmează blestemata de politizare la nivel de management care face praf și ce a mai rămas din evaluarea și performanța universitară. Pe scurt, le denaturează prin presiune politică.
Ceea ce pare să ne piardă cel mai mult ca indice de democratizare este cultura politică
Revenind la punctul de reper anterior, cât de aproape, cât de departe suntem de țările civilizate ale Europei?
De cele civilizate ne desparte istoria științei de carte, a cercetării științifice, a transformării științei și artei în fapte cotidiene banale. O bună parte dintre noi nu avem canalizare, apă curentă, încălzire cu gaz, facilități igienico-sanitare elementare. Și nici nu facem din eradicarea acestei înapoieri prioritate națională. Dincolo de aceste elemente de civilizație trebuie să măsurăm distanța noastră față de democrațiile liberale (de cele consolidate nu mai vorbesc). Analizele anuale (Democracy Intelligence Unit) arată că mereu ne așezăm în zona democrațiilor fragile, cu stat de drept aflat ciclic sub asediu. Reperul de vârf în comparație sunt Țările Scandinave. Ei au democrații consolidate și cel mai jos nivel de corupție imaginabil. De ei suntem departe. Foarte. De ceilalți ne apropiem mai ales dacă derapează (vezi acum cazurile Ungariei și Poloniei). Ceea ce pare să ne piardă cel mai mult ca indice de democratizare este cultura politică. Adică lipsa ei din educația de bază.
Nu avem baze etice în viața privată, profesională și politică
Ce valori cu sau fără ghilimele, ce elemente de mentalitate ne țin departe de civilizația europeană?
Nu avem încredere în instituții și în semeni. Partidele își reprezintă interesele lor și nu se țin de promisiunile electorale. Confundăm moralitatea publică cu aiureli sexuale sau cancan ieftin. Nu avem baze etice în viața privată, profesională și politică. Avem experiența descurcatului, nu a succesului obținut prin acțiuni transparente și corecte. Zicem că suntem religioși (căci pentru mulți nu există cultura moralei laice), când în loc să fim moralmente creștini, de exemplu, suntem mai degrabă superstițioși.
Întâmplările din timpul pandemiei, evoluția crizei prin creșterea cazurilor, capacitatea indivizilor de a se conforma sau nu normelor pot fi criterii pentru radiografierea morală și evaluarea societății noastre de azi?
Nu cred. Este multă asemănare între popoare pe timp de pandemie. Și multe diferențe în interiorul unuia și aceluiași stat. Eu am trăit bună parte din pandemie în Sibiu. Ei sunt mai profund instituționaliști. Chiar cred în regulile care îi protejează. Nu pot să spun ce experiență excelent de sigură și civilizată am avut la Astra Film Festival. Întâlnești în schimb talibani anti-măsuri în pandemie prin multe state. Unii sunt de înțeles: pierd enorm (cei ale căror afaceri sau locuri de muncă au serios de suferit). Alții sunt pur și simplu absurzi, încăpățânați, conspiraționiști. Intră în categoria: Talibani din toate țările, uniți-vă!
Acum pleacă mulți care sunt performanți la studii, pentru că vor în universități bine clasate, cu șanse mai bune pentru cercetare și joburi
Ne confruntăm, de trei decenii, cu exodul inteligențelor, cu fenomenul brain drain. De ce pleacă din țară cei mai buni dintre tineri?
În perioada de preaderare la UE plecau oamenii care acceptau să facă munci necalificate sau slab calificate, pe bani puțini. Ei plecau fiindcă industria intrase în faliment. Acum pleacă mulți care sunt performanți la studii, pentru că vor în universități bine clasate, cu șanse mai bune pentru cercetare și joburi. Pleacă profesioniști serioși. De ce anume? Pentru că nu au loc și nici condiții să facă cercetare performantă în cele mai multe domenii în România. Mai ales cei dependenți de laboratoare și dotări materiale de vârf. Pentru că, în afara cercetării, preferă să lucreze în companii sau spitale în care pot avansa pe performanță și sunt bine plătiți. Pentru că au încredere în criteriile de admitere și promovare în slujbe și poziții sociale, dar nu în România. Pentru că s-au săturat de climatul profesional viciat în instituțiile de stat. Pentru că nu vor să joace în hora corupției și indolenței. Pentru că în acele societăți în care pleacă Poliția, Justiția, Administrația își fac treaba mult mai corect și știi că te poți baza pe ele. Îți inspiră predictibilitate. Pentru că au încredere că impozitele și taxele pe care le plătesc merg spre bunuri publice. Pentru că oscilăm încă prea mult între ură de sine și adulație tâmpă fiindcă suntem români, iar ei vor să fie în primul rând oameni și cetățeni.
Dacă și atunci când toate aceste vicii în funcționarea instituțiilor vor tinde să se diminueze dramatic nu vor mai pleca. Unii se vor întoarce. Dar fără ca ei să se întoarcă este greu să ai altă cultură instituțională. E un cerc vicios.
Feminismul este partea lipsă a umanismului clasic
Sunteți, așa cum subliniam, o promotoare a drepturilor omului, a teoriilor feministe și a studiilor de gen în spațiul academic românesc. Ce v-a determinat să vă apropiați de acest domeniu? Ce ne puteți spune despre rolul pe care îl aveți în această zonă, să-i spunem, de avangardă?
Știu ce înseamnă să nu ai drepturi. Am trăit 34 de ani în dictatură. Sigur că fac tot ce pot pentru ca aceste drepturi să nu mai fie amenințate. Nu aș vrea să mai trăiesc o zi din experiența lipsei de libertate. Numai că drepturile universale ale omului greu devin ale oricărui om (formal și ca putință de exercitare), indiferent de sex, rasă, etnie, clasă, avere, abilități sau dizabilități, de orientare sexuală. În toate categoriile supuse nedreptății, precum și în cele privilegiate, femeile sunt tratate nedrept și fiindcă sunt femei. Au obținut ultimele drepturi civile la educație, proprietate, profesii, după toate celelalte categorii de bărbați. Au obținut ultimele drepturi politice. Sunt încă disproporționat de puține în deciziile din spațiul profesional, civic și politic. Majoritatea sunt constrânse să își împuțineze dezvoltarea intelectuală și profesională fiindcă parteneriatul domestic este o raritate, fiindcă bărbații care au pâinea și cuțitul le văd muncind, le pun la muncă. Dar recunoașterea, răsplățile, premiile, avansarea, gratularea, tind să le împartă între ei (vezi de ex. Academia Română).
M-am apropiat inițial de acest domeniu prin filozofia feministă. M-a învățat curajul intelectual de a filozofa și ca femeie, nu doar ca om abstract (e o naivitate, de altfel). M-a învățat că nu am nicio limită alta decât cele inoculate de prejudecățile unei culturi misogine, m-a învățat cum să arunc aceste prejudecăți peste bord, ca să mă dezvolt ca un om pe deplin liber. Cu toate acestea înțelese și studiate m-am întors spre femeile care nu știau, în anii ’90, că există o puternică mișcare feministă culturală și politică. Și am început să le învăț. Apoi am început să învățăm cum e lumea noastră ca judecăți și roluri de gen, făcând cercetare. Să sprijin o mișcare civică. Să facem lobby politic. Am creat o școală de studii asupra politicilor de gen. Această școală este acum autonomă complet față de mine, mai general, de generația noastră de teoreticiene, cercetătoare și activiste feministe. Ea se dezvoltă sub auspiciile generației fiicelor noastre intelectuale. Ele și ei, ca orice fiice și fii care se respectă, sunt rebeli față de părinți.
La ora actuală, rolul meu în această privință se schimbă. Devine unul mult mai dezlegat de zona academică. Sper să pot să mă dezvolt liber și să ajut, în felul meu, mult mai mulți oameni să se deschidă spre un umanism cuprinzător. Căci feminismul este partea lipsă a umanismului clasic.
Care este poziția dvs. în ceea ce privește disputa creată în jurul studiilor de gen, a prezenței sau interzicerii acestora în școli și universități?
Este o dispută creată de oameni care au putere legislativă, dar sunt cu desăvârșire ignoranți în privința subiectului. Ei sunt încurajați și de câțiva oameni din zona universitară complet nevoitori să citească măcar o carte, un studiu pe această temă, dar evident „omniscienți“ și agresivi în susținerile lor. Toată această poveste este o imensă pierdere de vreme, efort, energie, în care au fost târâți cu forța mulți oameni și instituții (inclusiv Președintele României și Curtea Constituțională).
Corectitudinea morală ne cere să îi tratăm pe semenii noștri în mod egal, indiferent de sex, rasă, etnie, religie, avere, clasă, vârstă etc.
Care sunt limitele corectitudinii politice?
Corectitudinea morală ne cere să îi tratăm pe semenii noștri în mod egal, indiferent de sex, rasă, etnie, religie, avere, clasă, vârstă etc. Cu alte cuvinte, ne cere să nu fim misogini, sexiști, rasiști, șovini, clasiști, intoleranți religios sau homofobi. Ce se întâmplă dacă acționăm împotriva moralei și producem prejudicii oamenilor pe criterii care nu au legătură cu faptele lor, ci cu apartenența la sex, rasă, etnie etc.? În acest caz, în țările democratice intervine politica și legiferează împotriva acestor fapte. Inclusiv creează instituții care îi apără pe cei lezați, cum e la noi CNCD. Acest standard este achiziția etapei noastre istorice.
Nu pot însă anihila, desființa, distruge trecutul și urmele sale fiindcă acei oameni care îl alcătuiau nu au trăit după valorile noastre. Pot doar să îl analizez critic. Nici noi nu trăim după valorile care vor fi peste o jumătate de secol. Și nu cred că ar trebui să fim șterși din istorie fiindcă, de exemplu, am consumat combustibili fosili, iar standardele ecologice nu mai admit așa ceva. Problema este să încercăm să fim cu adevărat oameni în timpurile noastre.
Recunosc superioritatea celor care au umilința învățării în fața celor care nu au dubii
Ce rol au elitele și modelele în viața individului și a societății?
Devin tot mai elitistă. Elitismul meu arată astfel: Recunosc superioritatea: a) a oamenilor buni în fața celor răi, chiar și a celor sistematic răutăcioși; b) a celor înțelegători în fața celor intoleranți; c) a celor inteligenți, într-un sistem de referință, în fața celor proști în acel sistem de referință; d) a celor competenți în fața celor incompetenți (în fiecare domeniu în parte); e) a celor care, pe lângă interese, mai au și principii morale, respectiv, a celor cărora le pasă, față de cei lipsiți de orice empatie; f) a celor care au umilința învățării în fața celor care nu au dubii; g) a celor care întâi se gândesc bine dacă ei sunt așa cum le cer altora să fie și abia apoi cer ce li se cuvine; h) a celor care fac ceva în fața celor care fac o profesiune de credință exclusiv din căutarea nodului în papura celor dintâi.
Aceștia sunt, după mine, oamenii de elită în orice domeniu. Dacă ei sunt regula, dacă ei prevalează, o să ne fie normal și bine.
Cum se implică elitele României în viața cetății? Sunt ele suficient de prezente pentru a influența cursul evoluției noastre, pentru a propune răspunsuri și soluții, pentru a genera proiecte, a sugera direcții de acțiune?
Dacă am delimitat anterior ce cred eu că înseamnă oameni de elită, ei bine, acești oameni s-au implicat, cred, mai ales în mișcări de protest pentru statul de drept și democrație. Nu de puține ori au reușit să ne salveze în situații critice. Mulți au generat proiecte și soluții. Dar cum accesul lor la putere macro a fost mereu obstrucționat, raza lor de acțiune a fost mai degrabă insulară. În rest, mulți dintre cei care ne-am implicat sistematic am avut parte de acțiuni de contrareformă foarte harnice și de impact. Nu am dezarmat însă. Lumea noastră a progresat totuși. În plus, a apărut încă o generație de oameni care cred altruist în dezvoltarea lumii noastre. Le va fi greu și lor. Dar un greu mai suportabil, sper.
Aveți modele intelectuale, spirituale, morale?
Spiritual, pe Iisus. Așa am crescut, în primii ani de viață, cu Evangheliile în loc de povești și cu Iisus în loc de tată. Intelectual multe, foarte multe. De la autori cunoscuți din cărți, mai ales filozofi ai moralei și politicii: Kant, Mill, Rawls, Gilligan, Okin, Daly, la modele care au făcut și fac parte din viața mea, inclusiv soțul meu, Adrian Miroiu, prietenii și colaboratorii mei Maria Bucur, Laura Grunberg, Jeffrey Isaac. Nu pot scrie o listă mai lungă fiindcă sigur aș omite nepermis de mulți oameni minunați, vitali mie din perspectivă intelectuală. Moral o să fiu și mai zgârcită. Străbunica. Ei îi datorez cel mai adânc dintre straturile mele de înțelegere și bunătate.
Vom fi pur și simplu români din țara noastră UE
Cum priviți viitorul nostru ca societate și națiune? Ce perspective avem să ne alăturăm țărilor civilizate ale Europei, să devenim o națiune respectată în Uniunea Europeană și în lume?
Post-pandemie, adică peste un an și jumătate, lumea se va schimba mult. Așa s-a întâmplat mereu în istorie. Dacă instituțiile UE rămân cu adevărat liantul, garantul și furnizorul nostru de supraviețuire, însănătoșire și pace socială, mă aștept să fie grăbit procesul de creare a formulei federale Statele Unite ale Europei. Într-o astfel de lume, statul națiune o să fie secundar. Comunitățile, regiunile de dezvoltare vor conta mult mai mult, inclusiv la nivel identitar. Așa o să fim respectați pe criteriul capacității noastre de a fi furnizori de bunuri materiale, culturale și științifice, inclusiv de bunăstare civică și politică. Oamenii și comunitățile respectabile atrag respect din partea oricărui om sau organism bine intenționat. Sper că o să mai scăpăm și noi de obsesia, scuza sau trufia țâfnoasă că suntem români. Vom fi pur și simplu români din țara noastră UE.
Interviul este publicat in Nr. 10 (serie nouă), octombrie, al revistei Tribuna Învățământului.
