Prof. univ. dr. ing. Anton Hadăr, președintele FNS Alma Mater: „Învățământul superior românesc are domenii de studiu competitive la nivel internațional“

Anul universitar 2022-2023 a început fără nicio universitate românească în top 1000 al celor mai prestigioase instituții de învățământ superior din lume, incluse în QS World University Rankings. În ediția de anul trecut a clasamentului figurau Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Universitatea din București. Totodată, la acest început de an universitar, date Eurostat arată că suntem printre ultimele țări din Europa în ceea ce privește procentul absolvenților de învățământ superior. Alte date arată că, la nivel modial, se constată o scădere a gradului de atractivitate a învățământului superior în rândul tinerilor absolvenți de liceu. La noi, situația este cu atât mai serioasă cu cât la sesiunea de Bacalaureat din această vară s-a înregistrat cea mai scăzută prezență din istoria ultimilor 30 de ani, având ca rezultat o prezență scăzută și la admiterea în învățământul superior.

Învățământul superior din țara noastră pare să deconteze cele trei decenii de compromisuri, în care numărul absolvenților cu diplomă de studii superioare a contat mai mult decât calitatea procesului de învățământ. E drept, în ultimii ani s-au depus eforturi majore ca situația să se îndrepte, iar semnele arată că, în mare parte, s-a și reușit, chiar dacă la capitolul finanțare încă stăm prost. Astăzi, din punct de vedere calitativ, învățământul superior de la noi este comparabil cu cel din alte state ale Uniunii Europene? La ce nivel de performanță se poziționează, de fapt, universitățile noastre comparativ cu alte instituții de învățământ superior din Europa și din alte părți ale lumii? Răspunsuri, într-o discuție cu prof. univ. dr. ing. Anton Hadăr, liderul Federației Naționale Sindicale Alma Mater, autor de invenții și inovații cu un bogat palmares de premii internaționale.

Domnule profesor, cum apreciați că se prezintă învățământul superior românesc la acest început de an academic? Ce provocări are de înfruntat?

Sunt multe provocări, multe lucruri pe care le-am dori a funcționa normal. În primul rând, ne-am dori să nu ne mai întoarcem la învățământul pe care l-am avut aproape doi ani și jumătate – mă refer, desigur, la învățământul online – decât atunci și acolo unde este cazul, adică doar dacă vor apărea probleme cu adevărat acute. Spun asta pentru că s-a aprobat o legislație care încă mai permite desfășurarea pe ici, pe colo a unor activități online. Asupra acestui aspect vreau să fiu foarte clar: nu susțin ca învățământul online să se desfășoare la cote maxime, specificate chiar de ARACIS în documentul despre care vorbesc – un element legislativ aprobat de Ministerul Educației – decât acolo unde se impune așa ceva. Din câte am observat eu, la învățământul de licență, inclusiv la Universitatea Politehnica din București, absolut nicio activitate nu se va desfășura în sistem online, decât dacă, Doamne ferește, revine pandemia.

„Sunt adeptul învățământului clasic, cu prezență fizică“

Care ar fi acele activități care s-ar putea desfășura online?

De curs, în proporție de 50%, în unele cazuri, de seminar și laborator, în proporție de 25%-35%. Per total, putem ajunge undeva la 35%, poate 40% dintre activități care, atenție, ar putea să se desfășoare online, probabil, și din cauză că s-a constatat că în unele locuri, la anumite discipline, chiar s-au înregistrat rezultate bune. Repet, nu aș insista pentru un asemenea învățământ. Școala este făcută să se desfășoare în clasă, în amfiteatru, în bancă, acolo unde studentul sau elevul poate discuta cu profesorul, iar profesorul poate să fie aproape de student sau de elev, să comunice cu el cât mai ușor cu putință. Eu sunt adeptul învățământului clasic, cu prezență fizică. Oricum, noi, în paralel cu munca de la catedră, vom introduce pe platformele universităților toate cursurile noastre. Vor fi acolo cursuri care se vor îmbunătăți; suntem obligați să facem acest lucru an de an. Sper, în consecință, să nu întrerupem activitatea fizică, din cauză că nu ne vom putea plăti energia electrică și alte cheltuieli generate de participarea la activitățile didactice. Ar fi rușinos să se întâmple așa ceva.

Totuși, chiar dacă nu pentru actualul an de învățământ, ci ca perspectivă, se vorbește că viitorul înseamnă învățământ online. Este o soluție această formă?

Nu; doar parțial online, pe ici, pe colo, pe unde se poate. Noi vorbim despre școala desfășurată în sistem fizic. Sunt și programe de învățământ cu frecvență redusă, cu învățământ la distanță, dar asta este altceva. Nu putem să transformăm învățământul clasic, cu prezență fizică, într-un învățământ online, indiferent cât de ușor s-ar putea face el, în cazul vreunuia dintre programele de studiu pe care le oferă mediul academic studenților. Nu poate fi înlocuită prezența noastră la cursuri cu nimic. Gândiți-vă la medici, la ingineri, la arhitecți: cum ar fi ca în cazul acestora, facultatea să se desfășoare exclusiv online? Pe ici, pe colo pot accepta unele activități, dar nici nu se pune problema să vizualizăm așa ceva.

„Doi ani petrecuți online în învățământul superior au contribuit, mai degrabă, la crearea unor noi probleme, decât la rezolvarea altora“

Cum vi se pare că arată învățământul superior după mai bine de doi ani de scenariu online și hibrid?

Nu arată bine deloc, pentru că sunt studenți care mai bine de doi ani au învățat în sistem online, pe alocuri hibrid. Mulți au venit de pe băncile liceului, unde, și acolo, au avut a se confrunta cu învățământul online. Doi ani în sistem online este prea mult pentru a spera că am putea îndrepta ceea ce este de îndreptat. De multe ori, în primii doi ani de facultate, noi, cadrele didactice, abia reușim să înlăturăm unele dintre carențele pe care le au studenții veniți de pe băncile liceului. Cu alte cuvinte, doi ani petrecuți online în învățământul superior au contribuit, mai degrabă, la crearea unor noi probleme în pregătirea tinerilor noștri, decât la rezolvarea altora. Nu aș spune că este o tragedie, pentru că noi, profesorii, ne-am străduit cât am putut de mult. De asemenea, și unii dintre studenți s-au străduit să învețe, iar acum avem un an întreg la dispoziție în care putem să recuperăm mai ales cunoștințele de bază. Aceasta ar fi prima problemă pe care ne propunem să o rezolvăm, să vedem unde au dificultăți studenții noștri.

„Dacă vom coborî sub 90.000 de absolvenți cu diplomă de Bacalaureat, va fi deja foarte greu pentru noi să mai putem păstra resursa umană existentă în universități la același nivel“

Care sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă învățământul superior din țara noastră, în momentul de față?

Prima și cea mai mare problemă este cea a dificultăților pe care le avem în ultimii ani în ceea ce privește acoperirea locurilor scoase la concurs în învățământul superior de stat, dar și în cel privat. Sunt peste o sută de mii de locuri scoase anual la concurs: vreo 62.000 la stat bugetate, încă vreo 20.000 la stat nebugetate, vreo 20.000, dacă nu mai mult, în învățământul privat. Avem, în consecință, peste 100.000 de locuri care ar trebui ocupate, ca noi, cadrele didactice din învățământul superior, să ne putem continua activitatea academică, să nu ne pierdem locurile de muncă. Aici avem o mare problemă. Demografic, am scăzut foarte mult. Ne frământă serios acest lucru, cu atât mai mult cu cât în anul acesta universitar emoțiile vor fi chiar mai mari decât în anii precedenți, pentru că ne confruntăm cu cea mai scăzută prezență la Bacalaureat din ultimii 30 de ani: 126.000 de candidați. Dacă vom coborî sub 90.000 de absolvenți cu diplomă de Bacalaureat, va fi foarte greu pentru noi să mai putem păstra resursa umană existentă în universități la același nivel, pentru că există o concurență foarte serioasă în afara României. Din ce în ce mai mulți tineri de la noi cu diplomă de Bacalaureat pleacă la universități din afara țării.

„Factorul esențial al problemelor din cercetarea românească îl reprezintă finanțarea precară, aproape inexistentă, cea mai mică finanțare din Uniunea Europeană“

În ce măsură termeni atât de frecvent invocați, precum calitate, performanță, excelență în educație și cercetare, se regăsesc în realitatea învățământului superior românesc?

Cercetarea românească traversează o perioadă și mai grea decât învățământul în sine. Factorul esențial al problemelor din cercetarea românească îl reprezintă finanțarea precară, aproape inexistentă, cea mai mică finanțare din Uniunea Europeană. Din câte știu eu, cercetarea românească primește 0,14-0,15% din PIB, un procentaj aproape inexistent. Sunt institute de cercetare care se târăsc, chinuindu-se să existe și să ofere oamenilor, cât de cât, un salariu cu care să poată să o ducă de pe o zi pe alta. Aici trebuie să intervenim și să cerem să se facă odată ordine și să se îndeplinească acele promisiuni despre care vorbeam: 1% din PIB și 1% din alte surse, din colaborarea cu mediul privat, ceea ce, deocamdată, nu se întâmplă. Am mai avut noroc pe ici, pe colo, de fonduri europene care au mai ajutat institutele de cercetare, dar nu putem spune că toate se descurcă. Dimpotrivă, sunt convins că multe institute vor sucomba, vor avea tot mai puțini angajați, se vor închide. Este foarte posibil ca, în viitorul nu foarte îndepărtat, să ne trezim cu mulți șomeri din domeniul cercetării. Să nu uităm că un cercetător se formează în zece, cincisprezece, poate douăzeci de ani, iar noi acum nu găsim soluții să-i ținem în sistem.

Totuși, ce șanse există pentru creșterea finanțării în domeniul cercetării?

Sper ca tânărul ministru al Cercetării, Inovării și Digitalizării, Sebastian Burduja, să se implice mult mai bine decât au făcut-o predecesorii săi și mai sper că îi va determina la așa ceva și pe cei care ne conduc. Eu sunt alături de domnul Burduja, pentru că îl cunosc foarte bine și știu că este capabil să rezolve multe lucruri, fiind format intelectual prin țări străine și având o educație foarte serioasă acumulată de-a lungul anilor. Sunt convins că îi va determina pe mai marii țării, pe premier, pe președinții partidelor din arcul guvernamental, să acorde cercetării o finanțare pe măsura așteptărilor și necesităților. Institute de cercetare funcționează și în universitățile din România, finanțate destul de firav. Cauza nivelului scăzut de alocare a fondurilor este că mai toată finanțarea pentru cercetare de la buget este slabă, cu sume foarte mici, universitățile fiind, în cele din urmă, cele care asigură funcționarea institutelor. Altfel, aparatură avem în universitățile din România cum cred că nu are o bună parte a țărilor din Uniunea Europeană. Din păcate, nu avem proiecte. Trebuie să știm să folosim ceea ce am adunat din punctul de vedere al infrastructurii, să ne apropiem de mediul privat, care să aibă încredere în noi că-i putem rezolva multe dintre problemele pe care le are acum în obiectiv, că putem să strângem rândurile și să depunem împreună proiecte pe bani europeni, care pot crea lucruri frumoase. Spre exemplu, în cadrul Programului Național Competitivitate (POC), avem multe oportunități de dezvoltare a unor produse și tehnologii noi, servicii moderne, pe care le putem face împreună cu mediul socio-economic noi, cei din universități și din institutele de cercetare ale României. În general, în ceea ce privește banii pentru cercetare, competițiile bazate pe fondurile naționale ar trebui să fie mult mai consistente. Din păcate, anul acesta au fost foarte puține oportunități de acest fel.

„E dreptul fiecăruia să facă astăzi sesizări, important este să aibă și argumente solide, concrete, nu firave, nu că s-a găsit un 6%, un 4% grad de similitudine“

Fenomenul plagiatelor afectează imaginea învățământului superior ro-mânesc și a universităților. Care este opinia dumneavoastră cu privire la plagiate, la amploarea, la gravitatea lor și la soluțiile care pot fi găsite?

În general, când zi de zi se vorbește peste tot în media, în mediul academic, despre acest fenomen, imaginea învățământului superior începe să fie știrbită. Din fericire, nu s-au dovedit atât de multe cazuri pe cât au fost ele reliefate în media, pentru că există un circuit al analizei suspiciunilor de plagiat, pornind de la universitate, care este prima în măsură să reanalizeze teza de doctorat împricinată, trecând apoi la CNATDCU, în cazul în care este nevoie de o nouă analiză (de regulă, CNATDCU analizează toate aceste teze cu suspiciuni de plagiat) și ajungându-se – de ce nu? – la comisiile de etică, fie cele din universități, fie cele de la nivel național. Deci, sunt mai multe filtre prin care trece o teză, inclusiv programe specializate în descoperirea plagiatelor prin testele de similitudine pe care le putem face foarte, foarte ușor. Totuși, nu trebuie să exagerăm în acest sens și să considerăm că orice teză care prezintă, să zicem, 7% similitudine este plagiată. Trebuie să se înțeleagă cum stau lucrurile în mod corect: dacă în zona importantă, centrală a tezei, zona în care doctorandul a specificat că sunt contribuțiile sale, se descoperă că, de fapt, nu sunt ale sale, ci sunt luate de la alții, atunci avem de-a face cu o teză cu probleme și deținătorului titlului științific de doctor trebuie să i se ridice titlul. Dacă însă într-un capitol (de regulă, în cele introductive) se găsesc elemente de similitudine, care sunt citate, evident, în lucrarea analizată, acea teză de doctorat nu trebuie să poarte de la bun început pecetea plagiatului. Oricum, noi suntem foarte triști că bătălia politică trece – în ultima vreme, cam des – prin sistemul de educație. E dreptul fiecăruia să facă astăzi sesizări, important este să aibă și argumente solide, concrete, nu firave, nu că s-au găsit un 6%, un 4% grad de similitudine. Despre acest lucru vorbeam cu colegii mei, că și un 15% grad de similitudine poate să nu fie plagiat. Deci, nu trebuie să privim aceste aspecte atât de rigid. Important este ca, în zona în care doctorandul specifică în mod clar că este partea lui de contribuție, să nu fie probleme și să fie citate părțile care apar la similitudine, adică zonele în care se vorbește despre stadiul actual al cercetărilor. Aici e problema în anumite domenii. În domeniul ingineresc, zonă în care mă pricep cel mai bine și pot să spun că știu ce înseamnă un plagiat, sunt în măsură să dau un exemplu concret. În cadrul Comisiei de Mecanică, inginerie mecanică, mecatronică și robotică a CNADTCU, unde sunt membru, am participat la analiza unor suspiciuni de plagiat în cazul unei teze și am conchis cu toții că este plagiat. Se observa de la o poștă. Era foarte clar, nu îți trebuia prea multă analiză, pentru că era o prelucrare murdară a unei alte teze, aproape trei sferturi din aceasta plasându-se în zona plagiatului. Asta da, e o rușine pentru cel care a conceput teza! Dar să nu exagerăm cu plagiatul după ceea ce spune testul de similitudine. În alte domenii, cum ar fi drept, științe umaniste, într-adevăr, se analizează calupuri complete de citate, de opinii ale altor autori, acolo trebuie multă atenție. Nici noi, cei din domeniul ingineriei, nu trebuie să luăm integral ceea ce a descoperit, a creat cineva, ci trebuie să interpretăm, cu alte cuvinte, pentru a nu ne expune, însă nu sunt de acord cu exagerarea în a da verdictul de plagiat. Nu dăm cu noroi în toate tezele de doctorat din România, nici nu spunem că nu s-a greșit. În anumite domenii, s-au comis multe greșeli, multe încălcări ale eticii. De aceea, e foarte bine că, pentru prima oară în istoria noastră academică, s-au verificat toate aspectele de funcționare și de calitate ale școlilor doctorale.

„Mi-ar plăcea ca în România să văd că se diluează această luptă politică prin intermediul doctoratelor“

Ce credeți despre viziunea și dispozițiile proiectului de lege a învățământului superior cu privire la plagiate?

Aici e de discutat. Opiniile sunt împărțite. Unii sunt de părere că teza trebuie lăsată spre analiză pentru un timp nedefinit și că aceasta poate fi atacată și peste 50 de ani. Alții spun că, dacă asupra unei teze s-a emis o sesizare nefondată, să nu se mai accepte o altă sesizare. Sunt și persoane (unele, extrem de importante) care au spus chiar în mod public că sesizările pot veni oricând, pentru că nu se știe dacă într-un anumit regim, sub o anumită putere, un plagiat nu poate să fie dovedit, dar apoi, cu o altă garnitură politică la putere, aceeași teză va fi, cu siguranță, dovedită plagiat. Și atunci ce facem? Dăm verdicte de plagiat în funcție de schimbarea guvernului? Am speranța că Parlamentul României va fi în măsură, ca urmare a multor completări venite și din partea federației Alma Mater, să analizeze lucrurile cu discernământ și să lase totuși un interval mai lung de la elaborarea tezei pentru a putea fi eventual atacată de cei care doresc. Totuși, mi-ar plăcea ca în România să văd că se diluează această luptă politică prin intermediul doctoratelor și că, în scurtă vreme, vom intra și noi în normalitate, mai ales că a devenit foarte greu să plagiezi pentru că, repet, fiecare teză este trecută prin filtrul testelor de similitudine și, în plus, există și sancțiuni pe măsură. Atâta vreme cât, atunci când se dovedește plagiatul, atât deținătorul titlului de doctor, cât și conducătorul de doctorat vor suferi sancțiuni importante, la care, bineînțeles, se adaugă rușinea cu care vor fi împovărați de-a lungul vieții, cred că putem spera că vom avea mai rar intenții nefaste de obținere prin furt intelectual a titlului de doctor în România.

„Am coborât un pic în clasamente și din cauza crizei create de pandemie, dar și din cauza faptului că nu beneficiem de fondurile necesare pentru a ne putea publica lucrările“

În momentul de față, România nu mai are nicio universitate în Top 1000 în prestigiosul QS World University Ranking, ediția 2022. Care să fie cauza?

Poziționarea universităților noastre depinde mult și de tipul clasamentului. Există multe clasamente la nivel mondial în ceea ce privește învățământul superior. Fiecare rating, știm bine, are criteriile sale. Într-adevăr, am coborât un pic în clasamente, și din cauza crizei create de pandemiei, și din cauză că nu beneficiem de fondurile necesare pentru a ne putea publica lucrările la nivel foarte înalt, în clasamentele Q1 și Q2, cum se numesc zonele roșie, respectiv galbenă. De aici provine acest recul, dar este aproape nesemnificativ. Mai toate universitățile au început acum să urmărească foarte atent această țintă, de a fi clasificate cât mai sus, pentru că de poziționarea în clasamente mondiale depinde venirea către universitățile noastre a tinerilor din afara României și din afara spațiului comunitar european. Internaționalizarea învățământului superior din țara noastră este obligatorie, pentru că vedem foarte bine că se prefigurează să intrăm în incapacitatea de a ne mai putea ocupa toate locurile bugetate, deoarece, mai ales din punct de vedere demografic, stăm din ce în ce mai rău și acesta nu este singurul motiv.

„Sunt atât de multe clasamente, încât trebuie să știi unde ai șansele cele mai mari să te ridici“

Cum s-ar putea face ca universitățile românești să fie mai performante, poate chiar mai sincronizate cu învățământul superior din prima jumătate a clasamentelor europene și mondiale, adică să urcăm în aceste topuri mai sus de nivelul mediu?

Este obligatoriu să fim mai performanți. Trebuie spus că, în cadrul întâlnirilor Consiliului Național al Rectorilor, s-a discutat mereu despre această necesitate a noastră de a urca, de a fi cât mai sus. Pentru asta, trebuie să știi ce ai de făcut. În ultima vreme, mai toate universitățile din România au încercat să-și creeze servicii aparte, grupuri de profesori specializați în clasamentele internaționale în ascensiune, în modul în care se punctează fiecare activitate, fiecare rezultat. Trebuie să știi ce cere fiecare dintre aceste clasamente și ce criterii trebuie îndeplinite în cazul fiecărui clasament în parte, deoarece diferă foarte mult un clasament de altul. Pentru asta, este nevoie de alocarea unor fonduri aparte, pentru a putea ține permanent legătura cu persoane din conducerea unor compartimente mondiale de clasificare a universităților, fiindcă, repet, aceste clasamente au specificitățile lor și dacă nu cunoști perfect ceea ce ți se cere, riști să rămâi într-o zonă inferioară, chiar dacă ai progresat în alte domenii. Sunt atât de multe clasamente, încât trebuie să știi unde ai șansele cele mai mari să te ridici. În ultima vreme, din ce în ce mai multe universități au căutat să ofere informații la cât mai multe clasamente europene și mondiale. Ei bine, nu e bine să participi la toate, pentru că nu la toate vei face față. Pentru început, ar fi bine să ne concentrăm asupra anumitor clasamente, la care știm noi că suntem valoroși și să ne ridicăm acolo cât mai sus. Dacă ne vom îndrepta către toate clasamentele, cum încearcă cele mai multe țări din lume (și unele dintre ele chiar au reușit), este clar că nu putem ajunge foarte sus. Sunt și universități din țara noastră care, în mod invariabil, aproape în toate clasamentele, dețin poziții onorabile. Mă refer la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, la Universitatea Politehnica din București, la Universitatea din București, la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, precum și altele, care în ultimul timp s-au impus atenției, cum ar fi Universitatea Dunărea de Jos din Galați, Universitatea din Craiova, Universitatea Transilvania din Brașov. Există, așadar, clasamente în care unele universități stau destul de bine. Într-adevăr, nu suntem în topul topurilor, dar ca să fim acolo, trebuie să ne dovedim mult mai atenți la ceea ce putem face cu adevărat, adică să nu ne întindem mai mult decât ceea ce știm noi că suntem în stare să facem.

În ce măsură nivelul universității se reflectă în performanțele studenților?

Învățământul superior românesc nu este lipsit de performanță, dacă ne gândim că mulți absolvenți ai noștri sunt angajați în mod curent în Europa și în întreaga lume, în special în domenii cum sunt inginerie, medicină, arhitectură. Este clar că reprezintă un punct de referință pentru noi faptul că avem solicitări de absolvenți din aceste domenii. În mod evident, nu doar din această perspectivă trebuie privită performanța de la noi. Totodată, faptul că mulți dintre absolvenții noștri pleacă în afară nu trebuie să ne bucure, pentru că noi am dori ca ei să rămână aici, să lucreze, să creeze în țară. Absolvenții pleacă, de regulă, pentru că sunt nemulțumiți de ceea ce li se oferă în România. Altfel, învățământul superior românesc nu este deloc inferior multor universități din întreaga lume. Avem do-menii de studiu care pot suporta comparație și avem domenii de studiu în care este foarte greu, dacă nu imposibil, să faci comparația. Spre exemplu, științele juridice de la noi pot fi comparate mai greu cu științele juridice din alte țări, la fel, în cazul domeniilor umaniste. În cazul domeniilor inginerești și în cazul medicinei, comparația se poate face și stăm foarte bine. O dovadă că așa stau lucrurile este aceea că foarte mulți tineri din alte țări ale Europei și din afara spațiului comunitar vin la noi pentru a urma studii superioare în aceste domenii.

„Tinerii, în întreaga lume, nu mai sunt atrași de învățământul superior, care se află pe o pantă descendentă din acest punct de vedere“

Cât de mult trebuie să ne preocupe competitivitatea pe plan extern?

Competitivitatea trebuie să ne frământe și să ne oblige în același timp să atragem și noi studenți din străinătate, dar în același timp trebuie să luăm în seamă că anual, după cum am spus, cel puțin 10.000 de tineri pleacă din România la universități din întreaga lume. Trebuie spus că și universitățile din afară se confruntă cu probleme similare, cu același fenomen. Tinerii, în întreaga lume, nu mai sunt atrași de învățământul superior, care se află pe o pantă descendentă din acest punct de vedere. Apoi, chiar și aceia care au obținut diplomă de Bacalaureat nu se grăbesc să se ducă la facultate, pentru că își găsesc diverse job-uri, mai ales în afara țării, au ambițiile lor de a avea o mașină la 19 ani, de a-și face o casă pe la douăzeci și ceva de ani, lucru care nu s-a întâmplat cu generația noastră. Noi am știut să avem răbdare și să câștigăm lucrurile în timp. Or, generația de astăzi, din păcate, se grăbește și vrea să aibă la douăzeci și ceva de ani, din punct de vedere financiar, ceea ce am eu la șaizeci și ceva de ani. Toate aceste constatări ne debusolează pe toți. Trebuie să vedem ce putem face, pentru că, dacă ai vreo 10.000 de tineri care au luat Bacalaureatul și nu se îndreaptă spre universități, când, la 19 ani, e timpul cel mai propice pentru ei ca să învețe, înseamnă că ispita unor locuri de muncă mai bine remunerate, în afara țării, pentru care practică, de regulă meserii bazate pe forța fizică, nu pe forța minții, înseamnă că tentația banilor este mai mare decât dorința de a urma studii superioare și de a urca în ierarhia socială. Această situație ne frământă și chiar ne pune rău pe gânduri în legătură cu viitorul învățământului românesc în ansamblu. În același timp, și noi trebuie să ne pregătim, cu programe atractive, cu programe solicitate pe piața muncii, cu programe care să-i determine pe tineri să rămână în țară, pentru că, așa cum am mai spus, nu avem deloc învățământ de proastă calitate.

„Să reținem că nu trebuie să ne gândim la a avea absolvenți de studii superioare cu orice preț“

Care credeți că sunt motivele pentru care ne aflăm la coada clasamentelor internaționale în ceea ce privește numărul de absolvenți de învățământ superior?

Într-adevăr, programul România Educată menționează această clasare a noastră într-o zonă, aș zice, rușinoasă, la coada clasamentului în ceea ce privește numărul tinerilor cu studii superioare. Suntem departe de media europeană și acest lucru trebuie să ne determine să îi atragem pe cei care astăzi sunt în școli să nu renunțe la școală. Din cauza creșterii ratei abandonului școlar, ne trezim că și aceia care au intrat la liceu, în clasa a IX-a, abandonează studiile pe parcurs, iar mulți dintre ei nu se înscriu la Bacalaureat. A fost și pandemia care i-a debusolat și mai tare pe tineri, mai ales pe cei care de regulă nu învățau decât cu profesorul față în față. În lipsa instrumentelor necesare, poate și a educației necesare pentru a putea să se descurce în sistemul online, au renunțat. Totuși, să reținem că nu trebuie să ne gândim la a avea absolvenți de studii superioare cu orice preț, fără să învețe în mod serios carte și fără să se respecte toate regulile învățământului superior. În urmă cu 10-15 ani, am avut și învățământ de proastă calitate, când am dat diplome tuturor; mă refer la acele „fabrici de diplome“ pe care acum am reușit să le izolăm și din care astăzi mai sunt foarte puține. Chiar am spus la un moment dat, într-o împrejurare la care luau parte multe nume importante, exact atunci când se pusese în discuție că suntem foarte jos în ceea ce privește nu-mărul absolvenților cu studii superioare, că unde am fi fost noi dacă nu ar fi fost acele universități care au furnizat diplome, nu și știință. Probabil am fi fost chiar ultimii în clasamentul procentului de absolvenți de învățământ superior. Acum suntem printre ultimii, dar nu ultimii. Bineînțeles că am spus-o cu ironia de rigoare și cu mâhnire în suflet, ceva de genul „noroc cu fabricile de diplome care au crescut substanțial numărul absolvenților de studii superioare“, pentru că nu trebuie să alergăm neapărat după creșterea ireală, incorectă a numărului de absolvenți de învățământ superior. Este adevărat, toată lumea știe că dacă ai cât mai mulți absolvenți de studii superi-oare, te poți baza pe progres. Să muncești cu cârca și să te trezești că la 30 de ani nu mai ești în stare de nimic, fixându-ți niște ținte mărunte, precum cumpărarea unei mașini, cu riscul de a te distruge pentru tot restul vieții, aceasta trebuie să reprezinte pentru familiile tinerilor și pentru tinerii în cauză, în mod special, un semnal mare de alarmă. Goana după „aurul“ unei salarizări mai bune în afară, pentru munci eminamente de natură fizică, ne va distruge foarte mulți tineri.

„Trebuie să înțelegem că la vremuri noi și la oameni noi, este nevoie de idei noi“

Vă invit să aruncăm o privire și peste schimbările prevăzute în proiectul legii învățământului preuniversitar, schimbări care influențează în mod dramatic atât calitatea din preuniversitar, cât și calitatea din universitar. Împărțirea pe module, renunțarea la teze, renunțarea la mediile semestriale, mai puține note și doar două evaluări – una predictivă, la în ceputul anului școlar și o alta sumativă, la finalul anului școlar – sunt oare măsuri benefice, vor influența în bine procesul de învățământ sau există riscul de a avea efectul invers celui scontat?

Am discutat și eu cu fostul ministru al Educației, Sorin Cîmpeanu, aceste schimbări, desigur, în linii mari, pentru că eu fiind cadru universitar și reprezentând, din punct de vedere sindical, profesorii de la acest nivel, nu am fost în prima linie, în ceea ce privește abordarea schimbărilor de la nivelul învățământului preuniversitar. Sunt, desigur, schimbări cura-joase, dar sper să fie și bogate în rezultate. Sper ca și noi să fim în măsură să ne bucurăm peste câțiva ani de roadele schimbărilor care, la prima vedere, pentru unii par nepotrivite. Trebuie să înțelegem însă că la vremuri noi și la oameni noi, este nevoie de idei noi. Nu știu dacă va fi un succes real, un succes vizibil, însă, dacă vom constata că aceste măsuri înrăutățesc situația, va trebui să schimbăm lucrurile, în așa fel încât să ne putem bucura de rezultatele așteptate. În ceea ce privește evaluările, s-a constatat că tinerii fug de evaluări, iar părinții, la rândul lor, sunt încorsetați de faptul că trebuie să le ofere copiilor în special meditații, ca să poată lua examenele. Cam asta cred că s-a dorit schimbându-se puțin modul de organizare a învățământului preuniversitar. O bună parte a specialiștilor în științele educației sunt de părere că o hiper-relaxare a procesului de învățământ poate împinge lucrurile în extrema cealaltă. Sunt de acord cu asta, dar și o forțare a elevilor, în sensul verificărilor rigide și dese, poate să aibă exact ace-lași efect. Sper ca modificările să aibă ca urmare și faptul că elevii se vor duce la școală cu plăcere, pentru că trebuie să ne gândim și la satisfacția tânărului. Am constatat că după modelul nostru, cel după care a învățat generația noastră, nu mai pot să învețe. Tinerii de astăzi nu mai au plăcerea de a învăța, pentru că, trebuie să recunoaștem, am ajuns la un învățământ rigid. Ne-a construit bine un astfel de învățământ, nu contestă nimeni asta, dar altele erau vremurile. Acum tinerii dispun de informații valoroase, din toate domeniile, sunt bombardați cu informații și nu mai poți să le predai ca în urmă cu 15-20 de ani. Trebuie schimbate optica de predare, regulile după care se desfășoară învățământul. Modelele acestea despre care vorbim nu sunt create pentru prima dată la noi, nu sunt modele inovative, sunt modele aplicate în alte țări. M-ar bucura să văd că tinerii din România se duc bucuroși la ore și ies veseli de la ore, dar pentru asta trebuie să le asigurăm condiții similare de desfășurare a cursurilor. Deocamdată, sărăcia ne creează mari probleme. Știm foarte bine că diferențele dintre învățământul preuniversitar rural și cel urban continuă să provoace dificultăți, inechități în educația și formarea tinerilor din România. Sigur că echipa de lucru asupra legislației în sistemul educațional a studiat aceste aspecte și încearcă să facă lucrurile să funcționeze așa cum trebuie, iar efectele benefice ale măsurilor preconizate să se facă simțite și la ni-velul învățământului superior.

Interviu publicat în Tribuna Învățământului nr. 34 – octombrie 2022