Bibliștii, teologii și istoricii acceptă, în principiu, ideea „continuității prin discontinuitate“ dintre iudaism și creștinism; Iisus nu a vrut să rupă cu tradiția evreiască, nu a încetat niciodată să fie un evreu pios, a predicat poporului său și nu a creat propriu-zis creștinismul.

Nimeni nu știe însă cu siguranță momentul la care a luat naștere noua religie, având ca fundament Învierea lui Iisus Hristos și învățăturile sale, propovăduite de către Apostoli, în frunte cu cel mai învățat dintre ei, cetățeanul roman Pavel (Saul) din Tars. Pentru un teolog cristocentric, creștinismul ia ființă prin imaculata concepție; pentru alții, la ultima cină, „cea de taină“, care a pecetluit noul Legământ; pentru un istoric, probabil odată cu Sinodul apostolic de la Ierusalim (din jurul anului 50 – Faptele Sfinților Apostoli, 15), care a hotărât că „Legea lui Moise“ nu este și pentru păgâni condiție de a accede la noua credință, respectiv a anulat obligația de circumcizie și de ținere a sabatului a neevreilor convertiți, creându-se astfel premisele deschiderii spre toată lumea romană și, prin aceasta, spre universalitate, a noii religii în formare.

Dincolo de orice, Creștinismul s-a născut și Imperiul Ro­­man se va salva, în cele din urmă, și într-un anumit sens ca urmare a întâlnirii (simbolice!) dintre Iisus din Nazareth și Pilat din Pont, deschiderii reciproce între religia în proces de formare și lumea romană aflată la apogeul său și căutarea evitării apusului. Într-adevăr, în absența acestei „alianțe“, nu se știe care ar fi fost cursul istoriei omenirii și, în orice caz, nu cel care avea să conducă la dominația de azi a civili­zației occidentale. Ce s-ar fi întâmplat dacă discipolii nu ar fi rupt cu sinagoga, iar creștinii de azi, urmașii credincioșilor întru Hristos de atunci ar fi rămas, pentru totdeauna, cu amintirea unei simple mișcări sectare în cadrul religiei evre­iești? Spre ce s-ar fi îndreptat spiritual societatea umană și cu ce efecte cultural-civilizaționale, fără alianța Romei cu creștinismul în proces de formare și afirmare, în condițiile în care „centrul lumii“ era, în zorii veacului al IV-lea, în pragul unei bulversări religioase și nu numai, care presupunea noi opțiuni fundamentale, decisive, și dizolva societatea romană?

1. Din întrebări de această natură și cu grija găsirii unor răspunsuri s-au născut rândurile de mai jos, care încearcă să dezlege sensurile acelei întâlniri extraordinare din, cel mai probabil, zorii zilei de vineri, 7 aprilie 30, sub forma zbuciumatului proces judiciar, care a avut loc între judecătorul Pilat (personificând Imperiul Roman, aflat la apogeul dezvoltării sale, dar purtând deja semnele anunțătoare ale decăderii) și judecatul Iisus (întruchipând fundamentul noii credințe ale cărei adevăruri se relevă cu greu, însă implacabil). Și aceasta întrucât dincolo de imaginea cea mai pregnantă rămasă în imaginarul colectiv și repetată de-a lungul secolelor a judecății și răstignirii, într-un plan mai larg cadrul poate avea un asemenea conținut formal, dar semnifica­țiile sale sunt mai complexe. În acest sens, deosebit de interesante sunt percepțiile oferite și calificările exprese date, în textele celor patru evanghelii canonice, episodului judiciar. Toate îl marchează în subtitlurile capitolului aferent ca Iisus înaintea lui Pilat. În toate cazurile este vorba de judecată: în două îl denumește expres astfel (Evanghelia după Luca și, respectiv, cea după Marcu), în celelalte rezultă din precizări în context (la Matei, Pilat „stătea în scaunul de judecată“, iar la Ioan, acesta, după o cercetare preliminară, zice pârâșilor iudei: „Luați-L voi și judecați-L…“, ceea ce înseamnă că el nu vrea să facă acest lucru, însă forțat de îm­­prejurări o va face în cele din urmă, după cum dispune răstignirea după ce „a șezut pe scaunul de judecată“). Ponțiu Pilat ne apare clar în ipostaza de dregător, reprezentant al împăratului, exercitându-și atribuțiile judiciare cuvenite statutului de prefect cu atribuții de judecător. În arhitectura procesului judiciar un loc aparte îl ocupă trimiterea spre judecare în fața lui Irod Antipa, relatată în Evanghelia după Luca. Dincolo de interpretarea conjuncturală ca pretext de a se deroba de decizii din partea lui Pilat, actul judiciar în sine e o declinare de competență sau o trimitere prejudicială? Răspunsul ține de cel de la o altă întrebare: dacă s-ar fi pronunțat tetrarhul Galileei, ce s-ar fi întâmplat cu hotărârea sa? Ar fi rămas să fie pusă în aplicare per se în puterea sa ori ar fi avut nevoie de o confirmare din partea pre­fectului roman, singura autoritate judiciară romană? Faptul că testul evanghelic ne spune că, cercetând cazul, nu a găsit nicio vină acuzatului – „Și nici Irod n-a găsit, căci L-a trimis iarăși la noi“ (Luca 23, 15) – sugerează ideea că, în cazul stabilirii unei vinovății și aplicării unei pedepse, cazul se încheia definitiv în fața lui Irod. Deci a operat o adevărată declinare de competență, după criteriul „stăpânirii“ teritoriale ori personale!

Așadar, textul Evangheliilor sugerează că prezența lui Iisus înaintea lui Pilat a reprezentat mai mult decât o judecată și o osândă, a fost o întâlnire de importanță excepțională, cel mai apropiat eveniment înainte de Înviere și aflat în relație cu acesta. Fără condamnare nu există Învierea. S-a ales ca ducerea la moarte, predestinată, cum era scris, să nu fie opera iudeilor, ci a romanului Pilat și asta în ciuda voinței sale. Moartea lui Iisus ca drum spre Înviere și viața veșnică marchează astfel o legătură între Imperiu și universalitatea noii credințe născute din speranța mântuirii.

2. Misterul mesajului întâlnirii dintre Etern și Istorie. Vineri, 7 aprilie 30 (anul 3790 de la facerea lumii sau 783 de la fondarea Romei), în ajunul Pesahului. Dimineața devreme. Abia deschise de gărzi, pe porțile Palatului lui Irod cel Mare din Ierusalim intră o ceată grăbită de iudei, în frunte cu câțiva slujitori ai Templului ce împing de la spate un personaj misterios, care înaintează în salturi, total absent la cele ce se petreceau, pe treptele abrupte care conduc spre pretoriul special amenajat. Sosit aici cu câteva zile înainte din capitala oficială a provinciei, Cezareea Maritima, prefectul roman a luat măsuri excepționale pentru păstrarea ordinii într-un oraș supraaglomerat de pelerinii evrei veniți din toate colțurile imperiului cu ocazia sărbătorilor pascale. Astăzi însă își începe activitatea cu judecarea pricinilor penale mai grave, aflate în competența sa de soluționare, ca reprezentant al împăratului. Cel puțin două cauze se află pe rol: una sesizată de căpeteniile Templului, privind pe un anume Iisus din Nazareth, care se crede Mesia și prin învățăturile sale tulbură pe iudei, și o alta vizând un grup de 3 tâlhari răzvrătiți, în frunte cu căpetenia lor, Barabas, capturați de soldații romani.

Are prioritate prima, considerată mai simplă și solicitată a fi luată cu prioritate de căpeteniile Templului, grăbite și ele să participe la sărbătoarea Pesahului, și care se poartă cu prudența cuvenită în atari împrejurări spre a-și păstra puritatea rituală. Formal, o simplă confruntare judiciară, care va marca însă prin consecințele sale lumești și semnificațiile spirituale istoria civilizației umane. Într-adevăr, întâlnirea dintre Iisus și Pilat, desfășurată sub acest pretext, avea să arate pe lângă imposibilitatea dialogului între două lumi diferite, coexistența implacabilă dintre temporar și etern, uman și divin. Pentru religia care avea să se nască având ca fundament pe Hristos și minunea Învierii, această întâlnire-proces judiciar va deveni actul de atestare istorică a Patimilor și al relevării dublei naturi, umane și divine, a Mântuitorului, „răstignit sub Ponțiu Pilat“. Pentru însăși istoria Imperiului Roman, se prevestea astfel însăși salvarea lui, prin apariția și afirmarea religiei cu acest rol, căci după Edictul de la Milano din 313, acesta „va fi creștin sau nu va fi deloc“.

Dincolo de împlinirea legii, a ceea ce fusese prescris ori cel mai important proces pentru omenire, întâlnirea dintre Pilat din Pont și Iisus din Nazareth, una dintre Etern și Istorie, poartă un mesaj esențial, ale cărui semnificații cunosc o decriptare încă incompletă. Să încercăm o posibilă dezlegare a acestui mister esențial al Lumii Occidentale.

de Mircea Duțu – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 17 – mai 2021