„Problema cea mai gravă a educaţiei este aceeaşi cu cea a societăţii româneşti: exodul elitelor“

Interviu cu prof. Ionel Barbu, președintele Sindicatului Învățământului Preuniversitar Olt

Stimate domnule preşedinte, ne apropiem de finalul anului şcolar. Cum au fost ultimele luni pentru sindicatul pe care îl conduceţi?
Fiecare sfârşit de an şcolar reprezintă pentru principalii actori ai procesului educaţional un moment de bilanţ, moment de bucurie şi satisfacţie, pentru cei mai mulţi, dar şi de supărare şi insatisfacţie pentru o mică parte din protagonişti.
Membrii Sindicatului Învăţământului Preuniversitar Olt, ca de altfel toţi salariaţii din învăţământul românesc, au avut şi satisfacţii, dar şi unele dezamăgiri. Satisfacţiile au fost generate, în ultima vreme, de o uşoară îmbunătăţire a statutului material al celor care fac parte din categoria personalului didactic şi didactic auxiliar şi mai puţin pentru cei care reprezintă personalul nedidactic. Dezamăgirile sunt generate de o serie de probleme rămase nesoluţionate, în decursul timpului, cum ar fi: salarizarea la un nivel superior a întregului personal din învăţământ, având în vedere importanţa socială a activităţilor ce se desfăşoară în domeniul educaţiei; renunţarea sau îmbunătăţirea sistemului de finanţare per elev/preşcolar/antepreşcolar; depolitizarea reală a sistemului educaţional; debirocratizarea actului educaţional; eliminarea discriminărilor de orice fel.
Revoluţia fiscală continuă să facă victime. Trecerea plăţii salariilor în sarcina ISJ-urilor a genererat confuzie şi numeroase dezechilibre. Nu sunt fonduri suficiente pentru plata integrală a contribuţiilor la sănătate şi pensii. Sunt probleme în peste 30 de judeţe. Care este situaţia în Olt?
Nu schimbările legislative trebuie să ne sperie, ci modul în care acestea sunt gândite, fundamentate şi ulterior implementate.
Plecând de la certitudinea că atât pachetul legislativ privind modificarea fiscalităţii cu influenţe asupra tuturor persoanelor fizice şi juridice din România, cât şi cel referitor la salarizarea personalului plătit din fonduri publice, unde orice modificare poate genera la rândul ei  alte modificări şi completări în lanţ, ale căror consecinţe nu pot fi prevăzute şi nici controlate, ar fi fost necesare studii de impact complexe, care să urmărească eliminarea tuturor derapajelor ulterioare.
Ceea ce s-a întâmplat în practică ştim cu toţii. Trebuie însă apreciat faptul că, prin modificări în cascadă, o mare parte din problemele apărute au fost soluţionate, promovându-se noi acte administrative cu caracter normativ.
Revoluţiile de orice fel, pentru a institui o nouă ordine, generează într-o primă etapă şi puţină dezordine.
Cum vor fi plătiți anul acesta profesorii corectori şi supraveghetori care vor participa la examenele naţionale din vară?
Am înţeles că în unul dintre „laboratoarele“ Ministerului Educaţiei Naţionale, care se ocupă cu analize de natură economică, există mai multe proiecte de acte administrative cu caracter normativ privind  plata tuturor cadrelor didactice participante la examenele naţionale din perioada imediat următoare.
Sunțeți mulțumiți, domnule președinte, de cum merg lucrurile la MEN? Există dialog social?
După perioada Funeriu, perioadă de tristă amintire din punct de vedere al dialogului social, putem constata o îmbunătăţire a dialogului social, la nivel de minister, dar, din păcate, suntem încă departe de ceea ce reprezintă relaţia de dialog social, la nivel european, între partenerii sociali, salariaţi sau organizaţii sindicale, angajatori ori organizaţii patronale, precum şi reprezentanţii autorităţii administraţiei publice locale sau centrale, care interacţionează în procesul de dialog social.
Cum vi se pare actualul ministru al educaţiei, domnule profesor? 
Miniştrii educaţiei vin şi pleacă într-un ritm ameţitor, iar problemele cu care se confruntă sistemul de învăţământ rămân.
După 1990, sub genericul reformei învăţământului, fiecare dintre cei 25 de miniştri, sub rezerva că am putut să-i identific pe toţi cei care s-au perindat la conducerea învăţământului, au încercat să-şi implementeze propria reformă, fiind promovate numeroase iniţiative, proiecte şi strategii, care privesc de exemplu: manualele alternative, evaluarea prin acordarea de calificative sau note,  examen de capacitate sau testare/evaluare naţională, examen de absolvire sau examen de admitere, structura examenelor de bacalaureat, învăţământul obligatoriu de 8, 9, 10 sau 11 ani, reforma curriculară prin trecerea de la obiective la competenţe, structura anului şcolar prin trecerea de la trimestre la semestre etc.
Toate aceste iniţiative au fost prezentate ca fiind elemente de reformă. Din păcate, toate aceste încercări de reformă nu au putut să rezolve problemele presante acumulate în timp sau generate de schimbările sociale şi economice înregistrate după 1989. Din cauza acestor practici, criza educaţiei nu a fost rezolvată, putându-se uşor observa o accentuare a acesteia.
Referitor la întrebarea propriu-zisă, trebuie să spun că este uşor să faci aprecieri întâmplătoare, la cald, riscând să fii subiectiv şi nu întotdeauna imparţial, atunci când încerci să judeci o anumită decizie sau o anumită acţiune întreprinsă de cineva.
Domnule președinte, învățământul românesc se străduie de 28 de ani să se regăsească, mergând, din păcate, din rău în mai rău, în lipsa unei legislații coerente și predictibile. Ce e de făcut, în opinia dvs., pentru salvarea sistemului educațional din această țară?
Problema cea mai gravă a educaţiei naţionale este aceeaşi cu cea a societăţii româneşti, aceasta fiind generată de exodul elitelor din ultimele decenii.
Societatea viitorului este o societate a cunoaşterii, iar cunoaşterea nu poate fi realizată în afara ştiinţei, rolul principal în realizarea acestui deziderat avându-l educaţia.
Din păcate, numărul absolvenţilor de liceu care frecventează instituţiile de învăţământ superior, în vederea pregătirii pentru îmbrăţişarea carierei didactice, este, în ultimii 10 ani, din ce în ce mai mic, iar numărul celor care demonstrează că au har şi vocaţie pentru această profesie este şi mai mic.
În acest moment, se pune, pe bună dreptate, întrebarea: Ce este de făcut pentru revigorarea învăţământului românesc?
Sigur, sunt încă foarte multe lucruri de făcut, dar am să le trec în revistă pe cele mai importante, fără a avea pretenţia că le-am identificat pe toate, şi anume: finanţarea corespunzătoare, prin alocarea pentru educaţie a cel puţin 6% din PIB; folosirea judicioasă a fondurilor alocate; motivarea corespunzătoare a cadrelor didactice, în vederea determinării celor mai bine pregătiţi absolvenţi ai învăţământului liceal şi universitar de a alege o carieră didactică; îmbunătăţirea sau renunţarea la finanţarea per elev; salarizarea motivantă, pe criterii de performanţă; depolitizarea sistemului, începând cu managementul acestuia; dezvoltarea învăţământului profesional şi stimularea agenţilor economici în vederea sprijinirii acestei forme de învăţământ; reintroducerea, în mod obligatoriu, a examenului de admintere atât la nivel liceal, cât şi la nivel universitar; introducerea unui examen de bacalaureat diferenţiat/regândirea bacalaureatului ca examen de final de ciclu liceal; regândirea vieţii interne a şcolii; revizuirea regulamentelor şcolare în privinţa comportamentului şi a ţinutei elevilor; elaborarea unui cod etic al personalului din învăţământ; regândirea sistemului privind formarea iniţială şi continuă a personalului didactic; dezvoltarea învăţământului liceal pedagogic, prin alocarea unui număr mai mare de locuri/clase cu profil pedagogic, care să conducă la asigurarea resursei umane calificate atât pentru învăţământul antepreşcolar şi preşcolar, cât şi pentru cel primar; iniţierea unor programe finanţate de la bugetul de stat sau din fonduri europene, de formare continuă, prin intermediul liceelor şi facultăţilor cu profil pedagogic; debirocratizarea efectivă a activităţii cadrelor didactice; transformarea ordinii curriculare existente; reevaluarea drastică a sistemului de autorizare şi acreditare a unităţilor/instituţiilor de învăţământ, care să aibă ca finalitate eliminarea aşa-ziselor „fabrici de diplome“ de care se vorbeşte atât de mult, chiar şi de către unii dintre foştii miniştri ai învăţământului, dar pentru care nu s-a făcut mare lucru în plan practic etc.
Toate acestea nu pot fi realizate fără adoptarea unei noi legi a educaţiei naţionale.
Interviu realizat de Marcela GHEORGHIU