„Sunt recunoscător că port acest nume şi vreau să subliniez datoria de onoare pe care mi-o impune faptul că sunt descendentul marelui om care a fost Cuza.”

În contextul evenimentului legat de acordarea titlului de Doctor Honoris Causa prinţului Bogdan Ilie Cuza, merită să precizăm faptul că, în cuvântul adresat cu acest prilej, domnul prof. univ. dr. Adrian Gorun, preşedintele senatului Universităţii Constantin Brâncuşi, din Tg. Jiu, a făcut referire la faptul că numai o puternică rostire a ideii creştine a întemeiat, susţinut şi dezvoltat ideea apartenenţei comune, făcând din conştiinţa individuală de sine depozitarul şi fermentul conştiinţei de neam şi ţară. Starea de spirit a românilor în zorii modernităţii nu s-a cristalizat într-un spaţiu axiologic vid, pentru că premisele circumscrise coordonatei luptei pentru unitate naţională şi independenţă s-au configurat cu mult înainte, conservându-se şi amplificându-se în jurul unui interes general care îmbracă treptat forma idealului naţional ce avea în vedere toate categoriile sociale, inclusiv clăcaşii, în locul concepţiei juridice în care criteriile de apartenenţă le reprezentau rangul sau averea, toate acestea fiind coordonatele esenţiale ale spiritului epocii în care s-a realizat Unirea Moldovei cu Ţara Românească, la
24 ianuarie 1859.
„Pe linia genealogiei, Bogdan este un strănepot al domnitorului“
Prezentând aspecte biografice ale distinsului oaspete, coordonatorul manifestării a spus că prinţul Bogdan Cuza s-a născut la 20 iulie 1955 la Sibiu, din părinţi aleşi – tatăl Alexandru Ioan Cuza, cu studii juridice temeinice, om de înaltă valoare intelectuală şi patriotică, persecutat de regimul comunist, decedat în 1986, la vârsta de 59 de ani, mama, Mioara Cuza, profesoară de limba engleză, omul care a avut mari contribuţii la creşterea fiului, într-un mediu în care respectul pentru ţară, familie şi credinţa în Dumnezeu au fost etaloane incontestabile de viaţă. După absolvirea gimnaziului, urmează cursurile Liceului Teoretic Dimitrie Cantemir, din Bucureşti, pe care l-a absolvit în anul 1974. Este absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, iar din 2013, doctor în ştiinţe economice al Universităţii Babeş-Bolyai, din Cluj-Napoca.
Prezentând aspectele activităţii academice a prinţului Bogdan Cuza, dl Adrian Gorun a precizat că prinţul Cuza se bucură de prestigiu atât în lumea academică, cât şi în lumea afacerilor, fiind membru al unor consilii şi asociaţii de largă recunoaştere internaţională, invitat al unor simpozioane organizate în mari universităţi şi mari capitale ale lumii.
Este membru în Consiliul Director al Asociaţiei Europene „Dimitrie Cantemir“, membru în Colectivul de Onoare al Integralei manuscriselor „Dimitrie Cantemir“, din cadrul Fundaţiei Internaţionale cu acelaşi nume, din Bucureşti.
Bogdan Cuza este urmaşul vărului primar al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe nume Alexandru Constantin Cuza. Când este întrebat de moştenirea numelui, afirmă cu modestie: „Sunt recunoscător că port acest nume, dar vreau să subliniez şi datoria de onoare pe care mi-o impune faptul că port numele marelui om care a fost Cuza“. S-ar putea ca unii să se îndoiască de caracterul real al descendenţei, considerând că Bogdan Cuza urmăreşte ceva interese sau un plus de imagine care sa-l propulseze în sfere nemeritate ale memoriei colective. Le propunem să vadă sau să revadă lista descendenţilor, realizată de Michaela Dumitrescu, şi nu le va fi greu să observe relaţia de descendenţă incontestabilă: Alexandru Ioan Cuza (Domnul) – Alexandru Constantin Cuza (nepot de văr primar) – Gheorghe Cuza (fiul nepotului de văr primar) – Alexandru Ioan Cuza (fiul lui Gheorghe, tatăl lui Bogdan) – Bogdan Cuza (strănepot al vărului primar Alexandru Constantin Cuza).
„Libertatea cea adevărată a unei naţiuni constă în libertatea naţională“
Redăm, în continuare, prima parte a discursului Prinţului Bogdan Cuza: „Excelenţa voastră, Domnule Preşedinte al Senatului Universităţii Constantin Brâncuşi, excelenţele voastre, onorată asistenţă, domnilor şi doamnelor! În viaţa oamenilor, pot interveni anumite momente memorabile în care limba omenească devine neputincioasă pentru a exprima sentimentele care ne mişcă inimile. Iată că ziua de astăzi îmi oferă plăcutul prilej să vă vorbesc din adâncul inimii, cea care animă raţiunea şi care este purtătoarea de cuvânt a sufletului meu!
Unirea Principatelor Române înfăptuită la 1859 de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cuprinde binecuvântarea poporului român, ca naţiune, a viitorului României, ca naţiune liberă. Libertatea cea adevărată a unei naţiuni constă în libertatea naţională! Fără naţionalitate, nu există nici lumină, nici adevăr, nici identitate, pretutindeni fiind amorţire, întuneric şi haos. Ceea ce reprezintă apa pentru peşti, văzduhul pentru păsări, aerul pentru toate vieţuitoarele, ceea ce reprezintă soarele pentru plante, vorba pentru cugetare, reprezintă naţionalitatea pentru noi, ea fiind «mama» noastră, cel mai important şi puternic îndemn menit să ducă la liniştea, continuitatea şi propăşirea speciei umane. Pe acela pe care nu-l trage inima să lupte pentru gloria ţării lui, pentru continuitatea naţiunii lui, acela se dovedeşte a fi un egoist indestructibil, un om care este pierdut pentru sine însuşi, mai ales pentru umanitate. Sunt cuvintele pe care le spunea Simeon Bărnuţiu, filosof şi istoric, profesor de Drept natural al Universităţii Alexandru Ioan Cuza, din Iaşi, înfiinţată de către Domnitor, în anul 1860. De aici este bine să se înţeleagă că fiecare popor, nu trăieşte numai de pe urma muncii sale. Poporul, popoarele. în general, trăiesc şi de pe urma prestigiului pe care l-au dobândit! Iar acest prestigiu este construit de oamenii mari pe care ţara i-a dat, pe care ţara îi dă în continuare.
Marele nostru savant, Nicolae Paulescu, inventatorul insulinei, mare patriot român, spunea că omul nu este numai o fiinţă procreatoare, precum animalele, omul este şi o fiinţă creatoare de cultură şi civilizaţie! În această a doua ipostază, omul depăşeşte natura, dar, nu o depăşeşte în ideea de a o silui sau de a o nega! Nu! Civilizaţia şi cultura se împletesc într-un chip armonios cu legile naturale şi cu Însuşi Dumnezeu! Aşa cum lumea se compune din individualităţi umane, diverse şi de neasemănat între ele, la fel, aceeaşi lume se compune şi din individualităţi naţionale, la fel de diverse prin geniu, limbă, moravuri, caracter, religie şi aptitudinea la progres. Aceste deosebiri, de la popor la popor, trebuie să persiste, trebuie să existe în continuare, pentru că numai în acest fel se poate ajunge la un echilibru al forţelor politice, chiar al Universului, care să ducă la armonia progresului! Utopiştii care urmăresc uniformizarea popoarelor nu fac altceva decât să înlocuiască individul natural, creat şi pus acolo de Dumnezeu, cu un individ artificial, inventat sau care se autoinventează.
«Nu-s vinovat, c-am îndârjit şacalii/ Şi c-am răcnit cu sufletul durut»
Poporul român, învăluit de cele mai crunte ispite, a străbătut de-a lungul veacurilor vicisitudinile crude cu care a fost confruntat, exilat sau aruncat în pribegie! Dar şi-a păstrat individualitatea, şi-a păstrat omogenitatea naţională şi mai ales teritoriul naţional, prin pronie divină!
Filosoful german Johann Gottfried von Herder, considerat ca fiind «părintele» naţionalismului modern, al istoricismului şi al noţiunii de volksgeist (spiritul naţiunii sau al poporului), arăta că naţiunea înseamnă, de fapt, unitate. Unitatea culturală a unei naţiuni, întemeiată pe istorie, limbă, artă, ştiinţă, religie, constituie poporul ca individualitate, spunea el, ca «corp unic» înzestrat cu propriul său «suflet spiritual», cu propriile facilităţi şi forţe. Astfel, după cum fiecare naţiune are o individualitate specifică şi inexplicabilă, se poate spune că fiecare naţiune este în felul ei, unică! Deşi se schimbă de-a lungul secolelor, naţiunea îşi păstrează propria identitate spirituală. Nu există pe lume două naţiuni care să aibă aceeaşi istorie! Fiecare naţiune îşi are propria finalitate, potrivit talentelor, darurilor specifice sau geniilor cu care a fost înzestrată. Dumnezeu, nu numai că nu doreşte amestecul popoarelor, dar Dumnezeu îndeamnă ca fiecare popor să-şi urmeze propria cale, bazat pe identitatea spirituală, care la rândul ei se bazează pe această unitate! De aici rezultă că, în toată chintesenţa ei, viaţa este constituită din instinctele pe care Dumnezeu le-a sădit în natură!
După Johann Georg Hamann, profesorul lui Herder, natura creează naţiunile, şi nu statele! Acesta avea să fie completat de către Johann Gottlieb Fichte, considerat ca «părinte» al idealismului german şi demn urmaş al lui Kant care spunea că cei care vorbesc aceeaşi limbă sunt legaţi între ei printr-o infinitate de conexiuni, aparţinând aceleiaşi entităţi şi formând un «stil» cultural unic şi indivizibil. Fac o paranteză, ca să subliniez aberaţia enormă de a separa limba română de limba moldovenească! Am fost la Chişinău, de curând, şi mi-am permis să le reamintesc fraţilor noştri de acolo două strofe din Andrei Ciurunga, un poet martirizat la Canal, care a scris poezia: «Nu-s vinovat faţă de ţara mea»! Sper să-mi amintesc cele două strofe: «Nu‑s vinovat, c-am îndârjit şacalii/ Şi c-am răcnit cu sufletul durut,/ Că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii,/ Şi că urăsc hotarul de la Prut!/ Pământul ţării, cum stă şi în izvoade/ A scris pe harta lumii Dumnezeu,/ Şi toţi, prin veacuri, ce-au venit să-l prade,/ Îl ţin pe piept, şi-acum, cât e de greu!/». Naţionalitatea, puterea creatoare a culturii umane este dată de locul naşterii sau dreptul pământului – jus soli – şi de origine – jus sanguinis – şi se deosebeşte de cetăţenie, care este non-etnicizată, individuală şi universală. Chiar dacă, după unele noi teorii politologice şi sociologice, termenii de «patriotism» «naţionalism» se suprapun, lor trebuie să li se confere, totuşi, o distincţie. În condiţiile în care există o convergenţă între factorul etnic şi factorul teritorial, patriotismul poate fi confundat cu o latură a naţionalismului, dar, în condiţii anormale, în care latura etnică nu corespunde cu partea teritorială, avem de-a face, fie cu un patriotism fără naţionalism, fie cu un naţionalism fără patriotism!
E bine să se reţină faptul că naţionalismul are rădăcini foarte adânci şi este mult mai profund decât noţiunea de patriotism! Negarea rădăcinilor e cel mai mare dintre păcate, iar cei care s-au dezrădăcinat şi s-au cosmopolit, îşi atrag după sine oprobiul public. Astfel, indivizii cu o inteligenţă superficială, care îşi asumă orice limbă fără a avea vreo obligaţie sau vreo responsabilitate faţă de niciuna dintre ele, constituie latura supremă a «patologiei morale»!“
Prof. Vasile GOGONEA