Surprinde, bineînțeles!, obstinația cu care astăzi, adică exact în „epoca” în care ne erijăm – „cu surle și trâmbițe!” – în „zgomotoși” promotori ai democrației, ai drepturilor și libertăților democratice (și – în primul rând – ai dreptului elementar la educație, la informare, la cultură), ai valorilor superior umane etc., continuăm să promovăm – prin cei mai „autorizați” reprezentanți ai noștri și, cu atât mai mult, prin cei care „activează” în domeniul psihopedagogic – un Principiu Stalinist de o periculozitate extremă, anume cel al „strictei specializări”, principiu al cărui efect imediat nu poate fi, cu siguranță!, altul decât cel scontat, adică „golirea” Ființei și Existenței Umane de Conținut și – în primul rând – în ceea ce-i privește pe copiii, adolescenții, tinerii care ne-au fost încredințați de către societate spre formare. Dar nu spre o „formare” sectorială, limitativă, îngustă – așa cum cred, în mod greșit, cei care conduc destinele școlii românești contemporane… Fiindcă un atare Fals Model Educațional nu poate avea decât un efect pe măsură: edificarea unei societăți și a unei lumi în care între „euri” vor exista raporturi, însă nu și rapoarte, respectiv conexiuni vii între om și om (Constantin Noica – „Modelul cultural european”, Ed. Humanitas, Buc., 1993, pag. 163). Și să nu ne înșelăm! Fiindcă lumea lui Homo Sovieticus – teoretizată de clasicii marxism-leninismului, în frunte cu Stalin, a cărui teorie a „strictei specializări” mi-am propus s-o „analizez” aici – nu este – nicidecum! – o „lume” a „respectului”, o lume a „politeții” etc., așa cum în mod greșit cred unii, ci din contră, „o lume ce n-are nimic sfânt în ea (…)” (C. Noica, vol. cit., pag. 162). Mai exact spus, este o „lume” din care a fost „alungat” Omul ca Ființă Spirituală… Cu alte cuvinte: Homo Religiosus! Rămânând doar Homo Erectus, Homo Sapiens, Homo Habilis, Homo Faber, Homo Ludens etc. Fiindcă – spre deosebire de orice altceva – Valorile Spirituale sunt – singurele! – o sinteză inefabilă între cele două trăsături definitorii ale Ființei și Existenței Umane – despre care a vorbit, pe larg, și Fr. Nietzsche, în „Nașterea tragediei” – Apolinicul și Dionisiacul. Altfel spus: „valorile intelectuale completate cu cele afective” (D.D. Roșca: „Studii și eseuri filosofice”, E.Ș., Buc., 1970, pag. 208). Și mai tranșant formulat: „adepții” contemporani ai Principiului Stalinist al „strictei specializări” nu vor înțelege niciodată că „viața într-adevăr serioasă, viața omenească în sensul (de)plin al cuvântului, este numai cea dusă pe plan spiritual” (D.D. Roșca, vol. cit., pag. 205).
Din nefericire însă, în „corul” național al Prostiei Instituțio­nalizate s-a „înscris” și cea mai mare parte a mass-mediei… Căci altfel cum s-ar putea explica – oare – insistența cu care sunt promovate Falsele Opinii despre Educația în rândul copiilor, adolescenților, tinerilor de azi? Dar – mai întâi – haideți să (ne) amintim o Banalitate: în orice demers educațional, primordial este – și trebuie să fie! – Scopul, Idealul, Dezideratul (pe care îl vizăm)… Nu-i așa? Și, în funcție de aceasta, trebuie, ulterior, selectat instrumentarul teoretic și practic cu care acționăm. Deci, ne-am amintit… Foarte bine… Atunci: de ce la întrebarea clasică adresată celor care vor – cu tot dinadinsul! – să meargă la studii în străinătate sunt „difuzate” doar răspunsuri de genul: „Fiindcă acolo nu se predau decât cunoștințe legate de specializarea pe care vreau eu s-o urmez” sau „Întrucât acolo profesorii sunt foarte apropiați de studenți, merg cu ei chiar și la bar, îi invită pe la ei pe acasă” etc., etc., etc.? Legat de aceasta, cred că se impune – grabnic! – o „precizare”: nu am fost niciodată adeptul supraîncărcării în ceea ce privește Programa Școlară sau al „despotismului” în ceea ce privește relația profesor-elev… Doamne ferește! Celor care nu mă știu le recomand să consulte – pentru a-mi cunoaște „principiile educaționale” – fie site-ul Colegiului Național Spiru Haret din București, unde am lucrat și lucrez încă de zeci de ani, fie alte site-uri, precum Calificativ.ro, în care elevii și părinții își exprimă, în mod absolut liber, părerile despre dascăli. Numai că – după umila mea părere – Simplitatea și Civilitatea nu trebuie, nicidecum, confundate – mai mult sau mai puțin voit! – cu Simplis­mul și, respectiv, cu Ireverențiozitatea. Mai exact spus, cei care între­țin – cu bună știință ori nu! – în rândul copiilor, adolescenților, tine­rilor de azi – asemenea confuzii o fac cu un singur scop: pentru a face din ei niște Oameni Rudimentari, foarte ușor de Manipulat. De ce? Simplu: fiindcă scopul pentru care un copil, un adolescent, un tânăr dorește să urmeze cursurile unei anumite Instituții de Învățământ trebuie să fie acela de a putea beneficia de standardele de calitate ale acesteia, și nicidecum pentru a profita de nivelul ei scăzut sau pentru a se putea bucura de tot soiul de „familiarisme” cu profesorii…
Mă înșel spunând aceasta? Iar pentru a fi și mai convingător, invoc – și evoc aici – un exemplu: student fiind, la Facultatea de Filologie a Universității din București, am avut – între mulți alții – un asistent deosebit, dl Mihai Marta, de la Folclor, care era așa de apropiat de noi, încât ne invita frecvent chiar acasă la el, în minuscula lui garsonieră din Piața Lahovary. Dar nu pe toți studenții, ci doar pe unii dintre ei… Mai exact spus, pe cei pasionați de cultură. Și nu pentru a „chefui”, ci pentru a asculta muzică clasică și îndeosebi Mozart… Nu glumesc, chiar așa se întâmpla. Efectul acestor „serate” extraordinare? Cel scontat: datorez, în totalitate!, dlui prof. Mihai Marta dragostea mea actuală pentru acest gen de muzică. Vedeți care este diferența dintre modelul profesorului occidental contemporan – al cărui exemplu se înghesuie tot mai mulți să-l difuzeze și să-l urmeze – și modelul dascălului (nostru) de odinioară? Și o (mică) „completare”… Tot de la dl prof. Mihai Marta am auzit pentru prima dată că cea mai complexă transpunere artistică a motivului cultural „Don Juan” nu este – nici vorbă! – cea literară, datorată lui Molière, așa cum, în mod eronat, cred cei mai mulți, ci din contră, cea muzicală, a lui Mozart, din „Don Giovanni”… De citit aveam să citesc despre această „particularitate” abia peste câteva decenii, parcurgând eseurile lui Al. Paleologu: „(…) expresia muzicală îl face irezistibil (pe Don Juan). Cu toate că anecdotic (el) eșuează, muzical el este triumfătorul prin excelență și obține, în fond, totul, imediat, la simpla lui apariție” („Bunul-simț ca paradox”, Ed. Vitruvium, 1997, pag. 95).
Dar, cum spuneam, existau și alți profesori apropiați de studenții lor. Chiar foarte mulți… Dar nu de toți (studenții) și nu pentru a petrece (împreună). Așa erau, de pildă, dna prof. Elena Slave, de la Lingvistică, sau dl prof. Paul Miclău, de la Franceză… Și întâlnirile din casele lor erau suprafirești, erau elevate, erau cosmice…
Ei, vedeți că se poate și așa? Susținând, teoretizând, promovând Primitivismul Formativ, nu facem altceva – după cum am mai spus – decât să-l „reînviem” pe Homo Sovieticus, adică pe Bipedul ușor de manipulat! De ce vrem – neapărat! – să uităm că Ființa Umană este singura Ființă Spirituală concepută vreodată, că în plămădirea ei au coexistat – armonios! – două Principii Creatoare, Seminare și Similare („Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră (…)” – Facerea, 1, 26). Învățământul românesc a fost – întotdeauna! – și trebuie să rămână – de-a pururi! – cel știut de noi toți, adică cel „francez”, în care „cultura generală” trebuie să ocupe un loc de frunte! E – după cum bine se știe – Modelul Educa­țional al Omului Universal, descoperit de renascentiști, preluat și dus mai departe de iluminiști, până în zilele noastre (C. Noica, vol. cit., pag. 109). Tocmai de aceea, Principiul Stalinist al „strictei specializări” trebuie repudiat cu tărie! Deoarece, în conformitate cu acest „principiu”, totul va ajunge să fie doar Extensivitate și Exteriori­tate. Iar societatea pe care o vor construi acești noi Homo Sovieticus va fi o societate a departelui (C. Noica, vol. cit., pag. 164).
Și mai surprinzător mi s-a părut a fi însă faptul că același Principiu Stalinist a stat și la baza recentului Concurs de Numire a Direc­torilor… De fapt, a așa-zisului „concurs”. Începând cu felul în care el a fost gândit, conceput, proiectat și continuând cu felul în care el s-a desfășurat, în care a fost etapizat, în care a fost validat…
Dar despre aceasta, cu altă ocazie… Fiindcă o „chestiune” atât de gravă nu poate fi expediată astfel, în fugă. Până atunci, doar atât – pentru adepții Principiului Stalinist al „strictei specializări”: numai lărgirea orizonturilor minții poate da Ființei Umane atât de necesarul sentiment de mulțumire rodnică” (D.D. Roșca, vol. cit., pag. 179).
Prof. Petre CONSTANTINESCU