Raportul dintre sisteme şi principiile care îl guvernează
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului reprezintă un domeniu de interes primordial al lumii contemporane, care constituie obiectul unor reglementări legislative complexe, materializate în documente internaţionale, europene şi naţionale, în formă de recomandare, de tratat, normă constituţională sau de lege. Cele mai importante documente în acest sens sunt: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. În afara acestora, există o serie întreagă de alte documente, în care intră pacte, convenţii, agende, rezoluţii, carte, directive, care, împreună, formează un cadru conceptual, filosofic, juridic, legislativ şi normativ de mare complexitate. Între acestea, se numără: Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, Convenţia cu privire la drepturile copilului, Pactul Global al Naţiunilor Unite, Principiile directoare ale Organizaţiei Naţiunilor Unite privind întreprinderile şi drepturile omului, Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă, Carta socială europeană, Carta socială europeană revizuită, Convenţia pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane sau degradante, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, Convenţia europeană privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane, Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, Directiva UE 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale, Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, Directiva (UE) 2016/800 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanţiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale (Apud Nicolae Voiculescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Note de curs, Ediţia a 2-a, revizuită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017) etc.
Cu privire la cele trei documente de anvergură universală şi europeană, acestea au statut diferit în funcţie de cadrul istoric şi politic în care au fost create şi de obiectivele proiectate. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului  are statut de recomandare la nivel internaţional, fără a obliga statele din punct de vedere juridic. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, construită pe fundamentul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, are statut de document obligatoriu pentru statele membre ale Consiliului Europei. Calitatea unui stat de membru al Consiliului este, de altfel, condiţionată de ratificarea Convenţiei şi a protocoalelor acesteia. Prin ratificare, statul în cauză asumă îndeplinirea obligaţiilor juridice prevăzute în Convenţie. În vederea optimizării îndeplinirii obligaţiei de a asigura drepturile şi libertăţile fundamentale cetăţenilor şi persoanelor aflate sub jurisdicţia lor şi a facilitării accesului la justiţie al acestora direct pe baza prevederilor Convenţiei, unele state au asimilat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în dreptul intern. Neintegrarea de către un stat a Convenţiei în dreptul intern nu absolvă statul respectiv de îndeplinirea obligaţiilor. Raportul dintre sistemul normativ consacrat prin Convenţie şi dreptul naţional este guvernat de principiul subsidiarităţii şi doctrina marjei de apreciere, în conformitate cu Protocolul nr. 15 de modificare a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Strasbourg, 24 iunie 2013), care precizează în Articolul 1: „(…) Înaltele Părţi Contractante, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, au responsabilitatea primară de a asigura drepturile şi libertăţile definite în prezenta Convenţie şi din Protocoalele sale şi că, în acest sens, se bucură de o marjă de apreciere, sub controlul Curţii Europene pentru Drepturile Omului stabilită prin prezenta Convenţie“. În reglementarea domeniului drepturilor şi libertăţilor fundamentale este aplicat cu preeminenţă dreptul intern. Trebuie precizat însă că prevederile legislaţiei naţionale în materie sunt concepute în cadrul juridic al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Prin urmare, dreptul intern al statelor membre ale Consiliului Europei se încadrează în sistemul mai larg al drepturilor omului la nivel european, consacrat de Convenţie, care constituie astfel o garanţie internaţională (Nicolae Voiculescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Note de curs, Ediţia a 2-a, revizuită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 67) pentru fiecare cetăţean în apărarea şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor lui fundamentale. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a avut, la lansarea ei, în 7 decembrie 2000, statutul iniţial de document-cadru care însuma prevederile referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului din constituţiile naţionale ale statelor membre şi din documentele internaţionale, fiind, în sine, o Declaraţie, care nu obliga juridic statele membre ale Uniunii Europene. Statutul juridic al Cartei s-a schimbat însă prin art. 6, alineatul (1) al Tratatului de la Lisabona (semnat la 13 decembrie 2007), care recunoaşte documentului aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor, prin urmare consacră obligativitatea aplicării prevederilor din document pentru statele membre, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului, la 1 decembrie 2009.
În România, sistemul naţional al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului este reglementat de către Constituţie, de către legi organice, legi speciale, ordonanţe şi alte acte legislative, precum: Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, Codul Muncii, Codul Civil, Legea Educaţiei Naţionale, Nr. 1/2011, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor etc. Prevederile constituţionale, din care decurg celelalte, stipulate în legislaţie, sunt concepute şi consacrate pe fundamentul şi în cadrul juridic şi legislativ al prevederilor documentelor internaţionale şi europene: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Astfel, Articolul 20 din Constituţia României, „Tratatele internaţionale privind drepturile omului“, se referă, prin alin. (1), la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la pactele şi tratatele în domeniu la care România este parte, consacrând principiul că dispoziţiile constituţionale trebuie interpretate şi aplicate în acord cu acestea: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte“. În continuare, Legea Fundamentală stipulează, prin Alineatul 2 al Articolului 20, principiul preeminenţei dreptului internaţional în raport cu dreptul intern în materia drepturilor omului: „(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile“. Prin urmare, sistemul românesc al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului este format atât din normele dreptului naţional (Constituţie şi legislaţia din domeniu), cât şi din prevederile documentelor din dreptul internaţional, al Consiliului Europei şi al Uniunii Europene, într-un raport complex, în care acţionează sinergic principiile preeminenţei, subsidiarităţii şi marjei de apreciere.
Drepturi şi obligaţii
Sistemul internaţional al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, la originea căruia stă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, este construit pe  ideea că, pentru a se dezvolta liberă şi pentru a-şi împlini potenţialul, fiinţa umană are nevoie de o serie de condiţii de existenţă, dezvoltare şi evoluţie, pe plan existenţial, material, spiritual, cultural, moral etc. Condiţia sine qua non pe care această dezvoltare este posibilă o formează asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În lipsa acestora sau în faţa unei prezenţe şi acţiuni limitate pe diverse criterii, a unor interpretări denaturate, a unor confiscări şi manipulări ideologice, procesul de afirmare şi evoluţie a omului în termenii deplinei libertăţi nu este posibil. Sistemul drepturilor omului este construit pe o viziune prin excelenţă umanistă, edificată, la rândul ei, prin intermediul unor concepte, principii şi valori care pun fiinţa umană în centrul tuturor lucrurilor, într-o abordare care recuperează statutul umanist al omului, emblematic pentru Renaştere. Asigurarea drepturilor şi libertăţilor în aceşti termeni constituie o abordare proprie democraţiei, definiţia însăşi a sistemelor democratice, condiţia fundamentală a existenţei statului de drept. Per a contrario, nu se poate vorbi de sistem democratic ori de stat de drept în cazul naţiunilor care nu asigură drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului în conformitate cu documentele internaţionale, europene şi naţionale. Istoria recentă a secolului XX probează, cu exemple tragice, că, unde drepturile şi libertăţile omului nu sunt asigurate prin lege sau, chiar dacă sunt prevăzute formal, nu sunt respectate, acolo sunt întrunite condiţiile pentru dezvoltarea şi manifestarea sistemelor totalitare şi a dictaturilor, care ignoră statutul omului de  fiinţă aflată, ca importanţă, în centrul existenţei, anulează demnitatea acestuia şi-l transformă într-o fiinţă subjugată de sistem, de ideologii şi de interesele acestora. Sistemele naţionale de asigurare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului se află într-o relaţie de interdependenţă cu sistemul internaţional şi european (la nivelul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene), format, în principal, din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dar şi din celelalte documente, convenţii, pacte, rezoluţii, directive etc. (v. supra). Într-o viziune comprehensivă, sistemul internaţional şi european al drepturilor omului formează cadrul larg în care au apărut şi în care se manifestă, la nivel de viziune, principii, valori şi norme, sistemele naţionale din dreptul intern al statelor, fie că este vorba de state ale Consiliului Europei, fie de state membre ale Uniunii Europene.
Asigurarea, prin legislaţie, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului comportă însă o serie de restrângeri şi de limitări ale exercitării acestora. Nu este de conceput manifestarea drepturilor şi libertăţilor fără ca persoana care le exercită, titularul acestora, să nu ţină cont şi să nu respecte drepturile şi libertăţile altor persoane. De vreme ce societatea este o însumare de indivizi, fiecare  cu drepturile şi libertăţile sale, coabitarea şi comuniunea presupun respectarea diversităţii şi a alterităţii. Se poate imagina astfel o hartă a societăţii, ca o însumare de contururi, într-un imens joc de puzzle, în care fiecare perimetru trasat în jurul unei persoane reprezintă aria de exercitare a drepturilor şi libertăţilor proprii. Contururile se unesc, dar nu se suprapun, niciun perimetru nu poate trece în teritoriul celuilalt. Din aglutinarea tuturor ariilor de manifestare a drepturilor şi obligaţiilor rezultă harta societăţii, care exprimă o imagine coerentă a ideii de „unitate în diversitate“ – principiul fondator şi director al Uniunii Europene –, din perspectiva filosofiei juridice a domeniului drepturilor omului. În mod esenţial, drepturile şi libertăţile, deşi exprimă concepţia importanţei apriorice a fiinţei umane ca statut existenţial, nu au o valoare absolută, prin faptul că ele sunt supuse unor restrângeri şi limitări. Sensul acestora este, aşa cum am precizat mai sus, de a preveni riscul ca, prin exercitarea lor nelimitată şi necontrolată de un set de principii şi de criterii, drepturile şi libertăţile celorlalte persoane să fie afectate, restrânse sau chiar anulate.
Orice drept şi orice libertate presupun limitări, restrângeri şi obligaţii în procesul exercitării lor. Două dintre libertăţile fundamentale, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie şi libertatea de exprimare, oferă exemple semnificative în acest sens. Cu privire la prima dintre acestea, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în Articolul 9, „Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie“, consacră în alin. 1 dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie, iar în alin. 2 faptul că această libertate este supusă unor restrângeri prevăzute de lege, proprii societăţii democratice, care reprezintă „măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora“. Constituţia României prevede, în Articolul 29 („Libertatea conştiinţei“), alin. (2), o limitare a acestei libertăţi în numele toleranţei şi al respectului reciproc, prin urmare, cu scopul asigurării aceleiaşi libertăţi şi celorlalte persoane, care pot avea idei, convingeri, opinii şi credinţe diferite: „(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc“. În ceea ce priveşte libertatea de exprimare, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Articolul 10, reglementează şi restrângerea exercitării acesteia, în alin. 1: „Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare“ şi în alin. 2, care conţine o prevedere amplă, cu arie largă de acoperire: „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti“.
La rândul ei, Constituţia României stipulează limitele libertăţii de exprimare în alineatele 6 şi 7 ale Articolului 30, într-o prevedere comprehensivă din punct de vedere juridic: „(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. (8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege“.
Restrângerea exercitării drepturilor şi obligaţiilor fundamentale este prevăzută de legislaţia internă şi prin reglementarea „Abuzului de drept“, în Articolul 15 al Codului Civil:   „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe“.
Obligaţiile statului şi acţiunea sinergică a condiţiilor
Asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului constituie o obligaţie a statului de drept. Obligaţia are, înainte de toate, o dimensiune legislativă, în sensul că statul trebuie să creeze un cadru juridic cuprinzător, compus din Constituţie, legi organice, legi speciale, ordonanţe etc., care să asigure şi să garanteze drepturile şi libertăţile omului. În acelaşi timp, obligaţia statului are şi o dimensiune socială, economică şi umană, obiectivată la nivelul existenţei şi al realităţii cotidiene. Pentru a putea fi puse în aplicare, prevederile legale care compun sistemul juridic de asigurare şi garantare a drepturilor omului au nevoie de suportul unui cadru existenţial, care să susţină transpunerea lor în practică. Statul trebuie să asigure cetăţenilor lui o serie de condiţii elementare de existenţă, în ordine economică, financiară, socială, educaţională, culturală, spirituală etc., pentru ca drepturile şi libertăţile prevăzute în legislaţie să nu rămână doar la statutul de existenţă normativă, ci să poată fi exercitate de cei care beneficiază de ele  în sensul în care au fost concepute şi legiferate, în spiritul şi în litera legii. Lipsa sau insuficienţa unor astfel de condiţii elementare, care asigură un nivel decent de existenţă materială şi morală, duce la imposibilitatea exercitării drepturilor şi libertăţilor sau la manifestarea lor insuficientă ori denaturată. Libertatea de exprimare, de pildă, chiar dacă este reglementată în termenii comuni ai dreptului intern şi internaţional, nu poate fi exercitată dacă un anumit stat nu-i asigură toate condiţiile necesare de manifestare, dacă are instituţii şi mecanisme de control şi cenzură pe motive ideologice ori politice, dacă promovează o ideologie şi un sistem totalitare ori extremiste. În regimurile staliniste, fasciste ori comuniste, libertatea de exprimare era sever limitată şi controlată de instituţia cenzurii. În termeni similari, libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei nu poate fi manifestată într-un stat care o limitează dintr-un motiv sau altul, în numele unui principiu sau al altuia. Cadrul politic extrem, în care această libertate a fost, practic, desfiinţată prin controlul ei absolut, l-a reprezentat regimul stalinist. Există însă pericolul, şi în cadrul democraţiei, ca, prin interpretarea exclusivă şi, uneori, excesivă a libertăţii conştiinţei sau a libertăţii religiei, una dintre acestea să fie grav afectată ori restrânsă în exercitarea ei. Altfel spus, absolutizarea libertăţii conştiinţei afectează manifestarea dreptul de opţiune în materie de religie şi a libertăţii religioase, iar abordarea în termeni rigizi a libertăţii religioase poate genera limitări, dincolo de litera şi spiritul reglementării legale, libertăţii conştiinţei.
Exercitarea drepturilor cu asumarea şi îndeplinirea obligaţiilor, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor celuilalt, asigurarea de către stat a condiţiilor pentru manifestarea, în sensul legii, a drepturilor şi libertăţilor, asigurarea, în acelaşi timp, a exercitării fiecărui drept şi fiecărei libertăţi, în acelaşi spirit al prevederii legale, toate acestea participă sinergic la existenţa unui sistem juridic al drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi la manifestarea lui în sensul pentru care a fost creat, pe baza principiilor, conceptelor şi valorilor filosofice şi juridice, sub semnul umanismului, care pun omul, interesele şi aspiraţiile lui, în centrul existenţei şi al civilizaţiei contemporane.
Sorin IVAN