Elaborarea planului-cadru/aprobarea acestuia rămâne mai departe pasul cel mai important într-o proiecţie curriculară. Or, în momentul de faţă, prin aprobarea noilor planuri-cadru pentru gimnaziu, acest pas a fost făcut şi oricâte discuţii au avut sau vor mai avea loc, recentele planuri-cadru vor direcţiona învăţământul gimnazial pe perioada următoare. Sigur, am putea să ne întrebăm, pentru a nu ştiu câta oară, de ce într-un învăţământ general obligatoriu de 10 ani abordarea planului-cadru a fost făcută în această manieră şi de ce nu ni s-a oferit, măcar ca beneficiu de inventar, o proiecţie şi o schiţă a planului-cadru pentru clasele a IX-a şi a X-a. Motivul nu ne este, desigur, străin, consecinţa nefiind alta decât sacrificarea ideii de învăţământ general obligatoriu, riguros şi unitar în viziune, în folosul mai departe al intereselor unui număr de politicieni, sindicalişti, profesori care au făcut din învăţământul teoretic liceal un tabu, ceea ce a generat o situaţie fără precedent, cred, într-un învăţământ naţional european, aşa cum arată cifre recente: circa 125.000 de elevi (e adevărat, unii din clasele liceale neobligatorii!) fac naveta.

Dar să lăsăm polemicile obositoare şi argumentele repetate, fiindcă ele nu par a se potrivi cu logica politicienilor şi a… rezervoarelor lor electorale.
Noile planuri-cadru au fost aprobate în contextul unor dezbateri pe alocuri pline de pasiune. Ele au avut darul, dacă nu să mulţumească pe toată lumea, măcar să oblige Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei să renunţe la „ermetisme” de tot felul şi să acorde un mai mare interes atât formatului redactării planului, ca şi argumentelor specifice de diagnoză, cât şi realizării unui „profil” al absolventului de gimnaziu. „Rezultatul dezbaterii, ni se spune în documentul ISE, a condus la o evaluare sistematică a punctelor tari şi a celor slabe specifice fiecărei variante (…). În demersul de dezvoltare a unui nou plan-cadru pentru gimnaziu, grupul de lucru a urmărit respectarea unor principii de elaborare, care să asigure o fundamentare riguroasă a acestui demers. Cele mai importante principii au fost: centrarea pe compe­tenţe (contribuţia planului-cadru la constru­irea profilului de formare al absolventului); timpul elevilor (regândirea bugetului de timp alocat învăţării); flexibilizarea ofertei curriculare la nivelul şcolii (care să permită diversificarea parcursurilor); abordarea integrată (mono, pluri, transdisci­plinară)”.
Şi, în sfârşit, parcă pentru a relua ideea unui învăţământ integrat (cel mai disputat aspect al întregii dezbateri!), ni se precizează că: „Noile planuri-cadru şi programe şcolare pentru gimnaziu urmăresc o construcţie curriculară care dezvoltă acele competenţe-cheie prin care am definit profilul de formare al elevilor, într-o perspectivă integrată” (subl. ns.).
În această perioadă se lucrează la programele pentru gimnaziu, în conformitate cu noile planuri-cadru, iar întrebarea care se pune este una îngrijorătoare: Vor respecta/reflecta îndeajuns de bine grupurile de lucru cele mai importante dintre principiile noilor planuri-cadru?!… De altfel, mărturisesc că însemnările de faţă sunt provocate de faptul că foarte recent am aruncat o scurtă privire asupra unui proiect de program, iar sentimentul care a răsărit de acolo a fost acela că nu prea se schimbase nimic şi că o anume îngrijorare ar trebui să-şi facă loc. Era acolo, în acel proiect, aceeaşi excesivă teoretizare, aceeaşi lipsă de rapor­tare lucidă la scopul şi rolul învăţământului general obligatoriu, aceeaşi vagă confuzie cu privire la ce trebuie să ştie în cele din urmă un elev şi ce competenţe trebuie să atingă un elev la un anumit nivel de studiu. Dar aceasta este o paranteză, fiindcă în fapt o astfel de primejdie ar putea privi toate disciplinele de studiu. Că programele vor fi sau nu centrate pe competenţe, n-ar trebui probabil să mai discutăm. Ar trebui poate însă să ne gândim la modul în care vor fi formulate competenţele specifice, fiindcă „nebunia” aici poate să apară. Cu alte cuvinte, există primejdia ca profesorii autori de programă să considere mai departe, în pofida ideii de sinteză, că elevul trebuie să ştie şi cunoştinţa X şi cunoştinţa/informaţia Z, fiindcă fără ele n-ar putea fi atinsă competenţa specifică sau generală. Şi atunci vom asista din nou la povestea… aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie. În context, mi se pare absolut obligatoriu ca fiecare programă de studiu să reia într-o fundamentare proprie cel puţin două dintre principiile enunţate ale planul-cadru şi să expliciteze maniera în care aceste principii sunt prezente, „funcţionează” la nivel de programă. Vom avea cel puţin siguranţa că obiectivele au fost avute în vedere şi că nu s-a produs un fel de copy-paste, mai ales că generatorii de programă sunt în multe cazuri aceiaşi de odinioară, cu calităţile şi defectele viziunii lor. Mă refer în special la principiile care privesc „bugetul de timp al elevului” (sunt necesare aici „scenarii” de cuantificare şi analiză a acestui timp pe nivel de an de studii) şi „abordarea/ perspectiva integrată” în predarea unei discipline de studiu.
Dar cine va veghea la realizarea unui asemenea lucru? Vor fi puse în discuţie programele de studiu aidoma noilor planuri-cadru? Nu ştim intenţiile ISE. În fapt însă, un asemenea lucru ar fi obligatoriu. În acelaşi timp însă, şi rolul comisiilor naţionale pe specialităţi trebuie reînviat şi ieşit, cel puţin acum, din formalismul în care zac de ani buni aceste comisii. Poate că, pe de altă parte, ar fi timpul ca aceste comisii de specialitate să se deschidă parţial şi către alte zone ale societăţii, măcar pentru o informare de bază a acestora, ante, şi nu post-factum. Este vorba de instituţii precum Academia Română, uniunile de creaţie sau societăţile ştiinţifice, ba chiar ONG cu specific.
Adrian COSTACHE
P.S. Poate să pară curios, dar cred că prilejul elaborării noilor programe ar trebuie să conducă şi la o discuţie serioasă cu privire la abordarea concep­tului „temă pentru acasă”. În momentul de faţă, domeniul este cumva… haotizat. Asistăm la situaţii extreme, generate de fel de fel de didactici şi pedagogii exotice: fie renunţarea cu totul la temele pentru acasă, sau renunţarea la verificarea lor şi la integrarea firească în structura lecţiei, ceea ce într-un plan al eficienţei este cumva sinonim cu renunţarea, fie se continuă vechile habitudini de a se da elevilor teme pentru acasă care-i obligă uneori să lucreze o oră întreagă la o singură disciplină de studiu. Iar dacă hazardul face ca tot în aceeaşi zi un alt profesor să aibă aceeaşi idee, fiindcă fiecare se lasă uneori trădat de psihologia propriei discipline şi o consideră ca fiind cea mai importantă, sau „singura” pe care o face elevul, atunci bugetul elevului este cu totul dat peste cap şi se instaurează treptat stresul asociat şcolii… E clară atunci… „bucuria” cu care vin uneori la şcoală elevii noştri…
Oricum, cred că e momentul ca într-o formă sau alta programele şcolare să facă trimiteri la tema pentru acasă, la semnificaţia ei, la maniera concretă în care aceasta se poate adapta cerinţelor unui învăţământ modern.