În mod oficial, despre Eminescu se vorbește de două ori pe an, sărbătorindu-i întâia dată nașterea, iar a doua oară comemorându-i trecerea în eternitate. Așa se cuvine și așa se petrec lucrurile în toate cazurile similare din lumea largă. Cea a culturilor necontaminate de Alzheimer istoric, boală străveche a istoriei mari, probabil că și cea care ruinează destine individuale în plan biologic, din preistoria cea nebuloasă a speței umane pe planeta Pământ. Cei mai mulți dintre noi reținem și nu uităm anii care țărmuresc începutul și trecerea dincolo, iar unii păstrează în calendarul lor și ziua din ianuarie, și cea din iunie, ca momente sacre din propria lor viață.

Spiritualitate exemplară și filozofia ca mod de viață

Cât timp a existat Eminescu în conștiința publică, și sunt deja o sută și cincizeci de ani de atunci, pentru oricine a trecut prin viață cu un rost la care a reflectat, pentru oricine a trecut prin școli mai puține sau mai multe, și-au pus, în legătură directă cu viața sau cu opera sa, întrebări precum: ne putem imagina cum ar arăta poezia românească și conștiința românească, în genere, fără el? La început, fără poet, apoi și fără gazetar, apoi fără gânditorul preocupat și de știință, și de filozofie, și de religie, și de politică și de viața tuturor claselor sociale, și de istorie străveche, și de origini, și de nașterea universului ș.a.? Acest fără (în termenii filozofiei și logicii înseamnă a gândi la statutul judecăților non-factuale – adică, „ce ar fi fost dacă n-ar fi fost ceea ce știm sigur că a fost“) exprimă, în acest caz, cât de importantă este prezența. Prezența unei ființe omenești dintre noi, deosebite totuși de cei mai mulți dintre noi; și totuși, atât de aproape de tot ce am vrea noi să fim, să facem, să gândim, să ne imaginăm că am putea fi sau deveni, sau să visăm că suntem „aievea“. Putem spune că Eminescu a devenit o prezență continuă a psihismului colectiv, una fără de care nu ne putem închipui propria noastră existență. Știm, totodată, că acest adevăr a fost spus de nenumărate și nenumărate ori, până la a apărea ca o banalitate, și cu toate acestea simțim că el trebuie repetat în ocazii diferite, obișnuite sau extraordinare, pentru fiecare generație, cu atât mai mult cele școlare, pentru luarea, chiar, a unor decizii care privesc viitorul tuturor sau viitorul, prin „programe școlare“ ale celor educați să-i educe și pe alții. Simplu spus: Eminescu a ajuns să reprezinte, într-un mod foarte firesc, o cale de acces, una privilegiată, spre tot ce-i mai de preț în viață, pentru toți cei care se identifică cu ideea om-român, român-om. O egalitate în identitate (pozitivul) și o diferență în neidentitate (negativul). Tocmai de aceea, celebra formulă a lui Constantin Noica, care ea însăși are o vechime de 45 de ani, „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești“, a fost, deloc întâmplător și fără motive adânci, îmbrățișată, fără rezerve, ca un adevăr al evidenței: universalitatea condiției uma­ne în ipostaza sa particulară de român a fost, paradigmatic exprimată, de un om, Eminescu, și de opera acestui om genial. El este cheia de înțelegere spre această alcătuire care înseamnă și întrebări ­despre sensul vieții și al morții, despre ce este trecător și ce este etern în lume, despre ordine și haos, despre posibil și „de neputință“, imposibil în ordinea lumii și în „întâmplările vieții“, despre sensul iubirii și al urii, despre mărginit și nemărginit, despre dreptate și nedreptățiți, despre curaj sau lașitate, despre trădare sau loialitate, despre valoarea trecutului și sensul faptelor prezentului, ­despre pesimism sau optimism, despre bucuria împlinirii și zădărnicia tristă a distrugerii, despre necesitate și contingent în viața fiecăruia, despre merit și „demerit“ (iată un termen eminescian care nu este utilizat în prezent decât arareori, parcă pentru a sugera că există destule, prea destule „nedeplinătăți ale culturii românești“ în stricta contemporaneitate), despre adevăr și vis, despre vis și nimicnicie, despre măreție și nimicnicie, despre absolut și relativ, despre măsură și nemăsură. În fapt, prin răspunsul dat, în poeziile sale și în tot ceea ce a scris și ne-a rămas prin manuscrisele sale publicate postum (teatru, proză, jurnalism politic, economic, social, comentarii la texte filozofice dar și traduceri din acest domeniu, în principal din Kant, Critica Rațiunii Pure), Eminescu a dat conținut relevant acestei sintagme atât de binecunoscute ieri și azi în spațiul nostru public. Desigur că, mai ales în ceea ce privește concepția sa politică, pot să apară multe semne de întrebare referitoare la cum anume se potrivesc sau nu convingerile sale din acest domeniu – manifestate, evident, sub presiunea stărilor de spirit prezente, în cuprinsul cărora era greu, dacă nu imposibil, să se întrevadă evoluțiile ulterioare ale istoriei universale și a celei autohtone –, cu ceea ce înțelegem noi, acum, prin concentrata expresie „omul deplin al culturii românești“. Ca multe genii tutelare, Eminescu a fost gânditor de geniu în multe arii ale cunoașterii omenești, dar nu s-a pretins niciodată a fi profet sau vizionar printre sau pentru contemporanii săi. Tocmai de aceea, este o sarcină fără de sfârșit a predării lui Eminescu în școli, să lămurească întotdeauna contextul în care poetul național a susținut anumite idei în detrimentul altora și a apărat, prin urmare – în logica vieții politice dintotdeauna și de pretutindeni –, în chip partizan, anumite convingeri. În cazul lui, pe cele „conservatoare“ ale acelui timp istoric, prin repudierea celei „liberale“.

Predarea lui Eminescu în școli nu înseamnă, de asemenea, de pildă, să-l considerăm pe autorul Luceafărului, al Glossei, Memento Mori (Panorama deșertăciunilor), Preot și filosof, Dorință, Odă (în metru antic), Dumnezeu și om, Patria vieții e numai prezentul, Înger și demon, Veneră și Madonă, Ca și Stoa, ce pretinde, Stelele-n cer, Trecut-au anii, Mai am un singur dor ș.a. un filozof, deși în toate aceste poezii teme filozofice fundamentale constituie conținutul lor ideatic. Mai mult, deși avem atâtea texte traduse, comentate sau prelucrate, toate ușor de încadrat în ramurile tradiționale ale filozofiei – ontologie, gnoseologie, axiologie (estetică, etică) – aceasta nu înseamnă deloc că elevii n-ar trebui să fie preveniți în acest sens că formula potrivită pentru Blaga, filozoful poet și poetul filozof, nu i se poate aplica lui Eminescu în aceeași măsură. Evident că depinde enorm de pregătirea pe care o au profesorii de literatură română pentru ca elevii să înțeleagă necesara distincție dintre poezia filozofică și filozofia și domeniile sale. Din câte studii s-au efectuat în ultimii ani în aria psihologiei educației și a didacticii de specialitate rezultă că, în predarea propriu-zisă, cei mai mulți dascăli (în fapt, statistic, profesoare mai multe decât profesori) reușesc să nu suprapună disciplinele menționate. Nu sunt puține cazurile în care, în ultima jumătate de secol, și la „trepte“, și la Bacalureat, s-a dovedit că elevii înțeleg destul de adecvat ce înseamnă dimensiunea filozofică a operei eminesciene și ce semnifică, pe de altă parte, Eminescu drept intelectual care știa filozofie, era preocupat, prin urmare și, de pildă – ca cititor și traducător al lui Kant –, de condițiile de posibilitate ale cunoașterii adevărate (universalitatea și necesitatea pe care o conțin în același timp judecățile sintetice a priori), era preocupat de originea universului, de începuturile vieții pe Pământ, de relația dintre materie (Corp) și suflet (Eu), dintre cunoașterea filozofică și cunoașterea științifică, dintre filozofia teoretică și cea practică, dintre rațiune și intelect, dintre voință și dorință, dintre scopul filozofiei și cel al artei, dintre eternitate și clipă, dintre lege a naturii și Lege morală, dintre bine și rău, dintre morala publică și cea individuală, dintre numen și fenomen, dintre adevăr și fals (sau adevăr și minciună), dintre virtuți și vicii, dintre fericire și nefericire, dintre esență și aparență (inclusiv „aparența de superioritate“), dintre egoism (fie el individual, fie „de clasă“) și altruism, dintre egalitate și inegalitate (ca și despre, în acest context, „falsa egalitate“), dintre libertate și inegalitate, dintre barbarie și cultură, dintre „eul nostru social“ și „mândria națională“, dintre „belșug și asuprire“, dintre „istorie și popoare“, dintre istorie și „logica istoriei“, dintre „adevăratul obiect al muncii“ și „dreptul și puterea de a munci“ ș.a.m.d. Rolul școlii ar însemna în acest caz o necesară colaborare dintre profesorul de filozofie și cel/cea care predau literatura română și universală, istoria universală și cea a României, cultura civică, sociologia, psihologia, estetica, etica etc., pentru că toate aceste teme, prezente la Eminescu, pot fi, în modul cel mai firesc cu putință, făcute accesibile în predarea temelor acelor discipline, prin intermediul empatiei recunoscute în generațiile succesive de elevi, față de „ceva de care s-a ocupat și Eminescu“. În fapt, și acest lucru a fost observat de toți marii eminescologi – de la G. Călinescu, Perpessicius sau Constantin Noica și până la Z.N. Pop, D. Vatamaniuc, Al. Oprea, Petru Creția, Eugen Simion sau Nicolae Manolescu –, influența lui Eminescu asupra culturii române seamănă, din multe puncte de vedere, cu cea exercitată de Goethe asupra culturii germane, de Shakespeare asupra celei engleze, de Victor Hugo asupra celei franceze sau de Pușkin, Tolstoi și Dostoievski, toți împreună, într-o frățească alcătuire de spirite superioare sau, deloc la sfârșit, de Petőfi asupra celei maghiare. Aceste asemănări și influențe sunt recognoscibile, în toate aceste cazuri, atât în privința sferei ideilor generale iradiate prin aceste genii și făcute comprehensibile pentru milioane de conștiințe, cât și asupra unui model de personalitate exemplară, totală, deplină, cum s-a spus. Este vorba pur și simplu de identificări în sfera celor mai profunde sentimente, convingeri de viață, atitudini și opinii despre cum trebuie să procedezi în anumite circumstanțe; despre aspirațiile care ar trebui să nu lipsească pentru a fi considerat un om întreg, adevărat, autentic; despre ce în­seamnă demnitate și măreție umană, curaj înflăcărat și nobil, despre ce înseamnă onoare și recunoștință, fidelitate față de idei și ființe deosebite; despre ce înseamnă a avea spirit de dreptate (ca refuz, totodată, al formelor de fărădelegi strigătoare la cer), despre ce înseamnă generozitate necondiționată de „reciprocități“ și calcule meschine, despre ce înseamnă milă și compasiune în orice situații de viață, cu atât mai mult în cele în care suferința, durerea și chinul sunt total nemeritate și nedrepte; despre ce înseamnă iertare și uitări necesare într-o viață de om care știe că nu este nici el, întotdeauna și mereu, „fără de prihană“; despre ce înseamnă prudența și cumpătarea într-o lume în care nestăpânirea, egoismele și lăcomia sunt stări mult prea răspândite printre oameni, iar uneori ele sunt chiar răsplătite cu funcții și onoruri în loc să fie pedepsite și considerate ca vicii; despre ce înseamnă toleranță și spirit înțelegător într-un univers social, politic, religios predispus la agresivitate nesancționată prin legi și prin apel la reținere și bunăvoință; despre ce înseamnă a te purta cu simplitate și decență refuzând, firesc și măsurat, grandilocvența găunoasă ce atinge ridicolul și penibilul; despre ce înseamnă umilința celui care nu înjosește pe nimeni pentru a se ridica pe sine; despre ce înseamnă blândețea și tandrețea între ființele aparținând celor două genuri omenești; ­despre ce înseamnă simț al umorului ca virtute morală necesară, atunci când prin el se reduce, brusc, tensiunea dintre oameni și pot apărea valori salvate astfel, precum iertarea, bunăvoința și, deloc la sfârșit, politețea; și încă, drept o încoronare, despre ce înseamnă iubirea ca virtute etică și estetică, în prelungirea vechii Kalokagatia antice, pentru modelul de om romantic. Or, toate aceste aspirații și valori, în ceea ce privește relația dintre Eminescu și cultura română s-au aflat și se află mereu în planul de adâncime al înaintării dinamice și contradictorii a ceea ce numim în mod curent spiritualitate națională în ultimul secol și jumătate. Ce a determinat această pregnantă identificare – și, mai ales, ce a făcut ca modelul de gândire și de om încapsulat, deopotrivă, atât în opera sa, cât și în întâmplările receptate din viața sa, ca fiind „exemplare“, „pilduitoare“, „cu adevărat semnificative“, „semne și simboluri ale autenticității depline a sufletului românesc“ – nu vom ști probabil niciodată, după cum nici în cazurile similare evocate nu sunt semne că lucrurile ar sta altcumva. Așa funcționează culturile, iar sistemul școlar s-a întâlnit, în acest caz, cu întreaga psihologie publică românească, forjând, în acest fel, nucleul tare al conștiinței publice autohtone. Nu putem să punem întreg acest proces doar pe seama mitizărilor specifice spiritului romantic cât timp ideile respective, valorile și aspirațiile menționate au parcurs și s-au menținut și în ceea ce numim modernitatea și postmodernitatea.

Nici întrebarea referitoare la cine a contribuit mai mult la această păstrare a lui Eminescu în nucleul nezdruncinat al conștiinței publice – școala ca sistem de instrucție și educație sau psihologia publică –, nu este o interogație al cărei răspuns poate fi dat ușor și să rămână, în același timp, neproblematic sau fără de rest. Filozofii – precum Titu Maiorescu, P.P. Negulescu, Ioan Petrovici, C. Rădulescu-Motru, Mihail Dragomirescu, Mircea Florian, Tudor Vianu, Liviu Rusu, Constantin Noica, Petru Creția, Alexandru Surdu, Ion Ianoși, Sorin Vieru – vor cerceta, mereu și mereu, sursele gândirii sale și vor găsi că acestea, printre altele, pot consemna și budismul, și opera lui Platon și Aristotel, filozofia stoică romană, Kant și Hegel, Schopenhauer, Herbart și mulți, mulți alții. Eminescu este, pe drept cuvânt, cercetat și pentru dimensiunea filozofică a operei sale și pentru înălțimea și adâncimea pregătirii sale în domeniile metafizicii, gnoseologiei și axiologiei, atunci în pregătire ca domeniu filozofic distinct. De altfel, în 1941, când vede lumina tiparului Istoria filosofiei moderne, vol. V, Filosofia românească de la origini până astăzi, Omagiu Profesorului Ion Petrovici, Eminescu nu este inclus între personalitățile gândirii filozofice românești alături, de pildă, de Cantemir, Maiorescu, Vasile Conta, P.P. Negulescu, Ion Petrovici, Ștefan Zeletin, Lucian Blaga, Eugeniu Speranția, Mircea Florian, D.D. Roșca, Dan Bădărău, Vasile Băncilă, Nae Ionescu, C. Antoniade, Mihail Dragomirescu, Tudor Vianu, Liviu Rusu sau Mircea Djuvara. Influența însă, așa cum au remarcat Constantin Noica, Petru Creția sau Ion Ianoși, a ceea ce numim filozofia lui Eminescu, s-a realizat într-un chip mediat, prin „in­discutabila osmoză intimă dintre scriitor și gânditor, dintre poet și filozof“. S-ar putea adăuga: osmoza profundă, prin intermediul psihologiei populare, dintre întreaga sa operă, mai ales cea poetică, pe de o parte, și, pe de altă parte, universul de sentimente, de aspirații, de imagini mitologice sau realiste, obiceiuri, mentalități ale poporului român în tot cuprinsul trăirilor colective din ultimul veac și jumătate. În fapt, în mod intuitiv înțelept, memoria colectivă a prelucrat prin propria sa logică internă sentimente și valori din universul poetic eminescian, dându-le acestora un conținut în etosul românesc, unul aflat, în tot acest răstimp, într-o desfășurare dramatică.

de Vasile MORAR – profesor universitar