Începutul unui simț al identității ego-ului se manifestă încă de la prima etapă a vârstei antepreșcolare, ca urmare a interacțiunii dintre mamă și copil, bazată pe apropiere și afecțiune necondiționată, nemijlocită.
Afecțiunea dezvoltă securitate față de sine, încredere în sine, încredere în mamă și lumea care-l înconjoară, în detrimentul sentimentului de neîncredere, suspiciune. Dacă printr-un concurs de împrejurări mama nu-i mai este în preajmă sau va fi respingătoare, distantă, inconstantă în comportament, copilul va dezvolta un pattern al suspiciunii, al neîncrederii în sine, va privi lumea cu neîncredere, cu temere. Din cauza carențelor socio-emoționale, caracteristice oricărui stadiu de dezvoltare, copilul va dezvolta propria criză de identitate, soluționată de speranță, încrederea de bază, transmisă de substitute.
 Către vârsta de 3 ani se petrec perfecționări în plan chinestezic, verbo-motor în legătură cu ceilalți analizatori, astfel se lărgește câmpul de explorare a lumii, permite satisfacerea independentă a unor tre­buințe, deprinderea de a manipula obiectele, descifrează funcționa­litatea lucrurilor. Ca urmare a dezvoltării abilităților fizice și mentale, copiii încep să se vadă ca persoane cu drepturi depline, în timp ce părinții le obstrucționează dorința de a fi ei înșiși și, ca urmare, apare sentimentul de îndoială. Voința, dezvoltată din autonomie, salvează acest conflict, determinând autocontrolul, respectarea regulilor.
În etapa preșcolară, ca urmare a abilităților motorii și mentale mult mai dezvoltate, copilul își dorește să facă mult mai multe lucruri, să-și impună inițiative. De cele mai multe ori, părintele recurge la pedeapsă, inhibându-i curajul, trezindu-i sentimente de vinovăție. Metoda dezamorsării conflictului este la îndemâna părintelui, prin prezentarea într-o manieră iubitoare, realistă a consecințelor apărute dacă ar da curs inițiativei lui, și apoi dirijată în scopuri mai realiste. Astfel, copilul va fi capabil să dobândească un simț moral, un sentiment de responsabilitate, un super-ego. În caz contrar, sentimental de vinovăție își va pune amprenta asupra inițiativelor lui ulterioare.
Prin inițierea unui joc sau scenariul unei povești, în cadrul cărora se integrează responsabilități potrivite vârstei lui, părinții reușesc să ofere propriului copil o dragoste responsabilă, să consolideze compor­tamente pro-sociale, emoții pozitive, încredere în forțele proprii, co­pi­lul se va simți valorizat. Aceleași răspunsuri la comporta­mentele co­piilor sunt recomandate și educatorilor, sub denumirea feedback didactic. Copiii învață mult din aceste răspunsuri, reacții, cum ar fi contactul vizual, mimică, intonație, tonalitate afectivă etc. Feedbackul asertiv exprimă capacitatea de a negocia, ambii actori aflându-se în câștig, exercitarea sentimentului de empatie, altruism, iar consecințele prezentate de adult să cuprindă efecte naturale și logice ale unui comportament indezirabil pe o perioadă scurtă de timp, perceptibilă lui, asociate cu interdicții rezonabile ale unor activități plăcute lui (scurtarea timpului de joacă, activităților la calculator, amânarea unei vizite dorită de el etc.).
Exemple de feedbackuri care pun în valoare strategii de gestionare a impulsurilor prin raționamentul cauză-efect, identificarea emoțiilor, abilitatea adultului de a le transforma în exemple de bune practici:
– În conflictul creat ca urmare a smulgerii din mâna altui copil a jucăriei preferate se negociază prin oferirea altei jucării la schimb, posibil, preferată de celălalt copil, însoțită de formule așa-zis magice: „Te rog frumos!”, „Mulțumesc!”;
– „Știu că vrei să te joci și tu, hai să vorbim cu el și apoi ne vom putea juca împreună”;
– „Nu pot afla ce-ți dorești dacă plângi”;
– „Plânge că l-ai lovit și-l doare, vrei să-i spui că-ți pare rău?”;
– „Îți voi cumpăra jucăria imediat ce voi avea bani”; discuția va avea loc după ce copilul își va consuma furia; între timp, adultul își va pregăti o argumentație accesibilă copilului, fermă și pertinentă, fără a ceda atitudinii lui imperioase;
– „Dacă nu mănânci, nu vei avea forță să ajungi la grădiniță”;
– „Dacă nu respectăm programul, se va scurta timpul de joacă”.
Sintetizat, dacă nu vei asculta de sfaturile adultului, tot tu vei suferi consecințele faptelor tale.
Comportamente versatile acestui model educativ, cu caractere nondidactice, sunt comportamentele pasive, comportamente care merg pe principiul pierdere-câștig, și cele agresive, comportamente care merg pe principiul câștig-pierdere. În ambele cazuri, copilul va pierde, adultul va câștiga. Comportamente calificate ca fiind egoiste și iresponsabile. Copilul are nevoie, imperios, de o dragoste responsabilă.
Comportamentul pasiv, în detrimentul principiului câștig-câștig, se rezumă la satisfacerea nevoii adultului, într-un mod conștient sau in­conștient, verbal sau nonverbal, cum ar fi: „Nu mai țipa, am să-ți cum­păr!”; „Ia și taci!”; „Vezi că te urechez dacă-mi superi copilul!”; „Lasă-l să facă ce vrea, că am treabă!”; „Fă ce vrei, numai lasă-mă!” etc.
Comportamentul agresiv atrage după sine satisfacerea propriilor nevoi, în detrimentul nevoilor copilului, este un răspuns verbal sau nonverbal, care urmărește conștient sau inconștient impunerea propriului interes: „Am să-ți dau una, de nu te vezi!”; „Dacă nu mă lași, te plesnesc!”; „Îți arăt eu ție când ajungi acasă!”; „Știam că vei face la fel și de data aceasta!” etc.
Șantajul emoțional al adultului, sub forma amenințărilor că nu va mai fi iubit dacă nu se va supune, poate avea repercusiuni psihice asupra copilului pe termen lung, deoarece își va pierde încrederea în adult, va simți frustrare în satisfacerea nevoilor proprii cu prețul iubirii mamei, de care are atâta nevoie, și nu numai atât, ci și umilința, ne­pu­tința de a ieși câștigător fără sacrificii. În caz contrar, poate să devină încăpățânat, să renunțe aparent la afecțiunea mamei, promisă conjunc­tural. Copilul este capabil să speculeze vulnerabilitatea mamei în relație cu el, fiind sigur că nu se ține de cuvânt și-l va iubi necondiționat, așa cum a mai făcut-o și altă dată.
Pentru un tablou exhaustiv al comportamentelor existente în societate, urmează să amintesc și despre comportamentele descriptive și evaluative. Decriptarea unui comportament constă în identificarea emoțiilor pozitive, cât și a celor negative, pentru a le gestiona, conștien­tiza atât pe ele, cât și efectele lor. Această strategie are rolul de a focaliza comportamentul, nu persoana, de a oferi modele de gestionare a con­flic­telor, dezvoltă abilități socio-emoționale, reduce stresul pa­rental și didactic, se reduc reacțiile agresive sau defensive prin sugestiile adultului, respectiv cadrului didactic. Ca urmare, construim silogisme, judecăți de valoare, în detrimentul sofismelor.
Exemple de feedbackuri descriptive: „Am observat că te-ai jucat cu toți copiii, numai cu Gigel nu te-ai jucat, chiar l-ai împins. Gigel a rămas singur, trist și înlăcrimat. Am fost tristă că l-ai împins și că Gigel a plâns, a rămas singur, fără prieteni. El nu s-a supărat pe tine și te invită la aniversarea lui, alături de colegii tăi, ce spui? Îi construim un cadou?”, „În timp ce vă vorbeam, vă povesteam, ți-ai deranjat colegul și nu a reușit să înțeleagă explicațiile mele. Nici tu, nici el nu ați reușit să lucrați corect. Vor fi supărate atât mămicile voastre, când vor dori să vadă ce ați făcut astăzi, cât și colegul tău, că nu-și va putea bucura mama. Eu mi-aș dori ca data viitoare să mă bucuri cu alt comportament, să asculți și tu, să nu deranjezi colegul și toată lumea să fie mulțumită, fericită. Tu ce soluție ai? Ești de acord cu mine?”
Premise ale unei personalităţi armonioase din perspectiva inteligenţei emoţionale
(urmare din numărul trecut)
 
Comportamentul evaluativ este de multe ori o reacţie involuntară, reacţie la primul impuls, neraţionalizată, fără a anticipa reacţia celuilalt, nefiind raportată la o conduită responsabilă, morală. Astfel de comportamente nondescriptive, ci doar calificative, au efecte nebănuite asupra identităţii persoanei în cauză, astfel va fi etichetat, perceput.
Antonimele, eşti bun/eşti rău, normal/anormal, prost/deştept, îmi place/nu-mi place, creează umilinţe, nonmodele de relaţionare, neglijarea nuanţelor emoţionale, particularităţilor individuale, etichetare, comportamente agresive, împiedică individul să-şi exprime constructiv emoţiile, coalizări în grupuri pro sau contra etc.
Din perspectiva unui concept de dragoste responsabilă, pentru a evita reacţia negativă, „nu vreau”, se poate îmbrăca orice acţiune într-o poveste, într-o formă distractivă, cu elemente de joc, pentru a-i distrage atenţia de la reacţia impulsiv-repetitivă, responsa­bilizarea copilului cu sarcini potrivite vârstei lui, nu în detrimentul jocului, ulterior aducându-i şi argumente raţionale care evită consecinţele nedorite ca urmare a rugăminţilor exacerbate de satisfacere a unor dorinţe nepotrivite.
Copilul responsabilizat va căpăta încredere în forţele proprii, îşi va construi identitatea de sine, se va simţi important, va înţelege că va putea controla o situaţie neplăcută apărută intempestiv. Se va simţi valorizat, va face faţă presiunilor sociale etc.
Dezvoltarea personală este complementară cu dezvoltarea interpersonală şi, ca urmare, este imperios necesar să integrăm copilul în colectiv, să-i dezvoltăm comportamente socio-emoţionale. Abilitatea de a lucra împreună, prin cooperare, a devenit apanajul reformei în învăţământ. Copiii trebuie să înţeleagă că, lateral, competiţia poate exista şi în grup, din perspectivă câştig eu, câştigi şi tu, astfel educăm adversitatea competiţiei egoiste.
Prin cooperare se dezvoltă abilităţi sociale, respectul de sine, simţul identităţii, capacitatea de a rezista în condiţii de stres, se dezvoltă relaţii de colegialitate, de solidaritate, altruism, empatie, emulaţie, se dezvoltă mai multe idei, copiii învaţă unul de la altul. Stimulându-se interacţiunea, se generează sentimente de acceptare şi simpatie, se dezvoltă abilităţi de comunicare, se dezvoltă gândirea critică. Respectarea regulilor de comportament evită fenomenul de disrupere. Regulile au rolul de a preveni apariţia unor probleme de compor­tament. Focalizarea pe ceea ce face copilul bine este mult mai eficientă în dobândirea de comportamente socio-afective, în estom­parea comportamentelor problematice decât utilizarea pedepsei.
Inevitabil, vor apărea şi conflicte, situaţii extreme. Ştim să le prevenim şi, în ultimă instanţă, să le gestionăm?
Metode de prevenire: crearea unui climat psihoafectiv benefic pentru valorificarea lui, căci copilul tratat cu foarte multă afecţiune şi atenţie este la rândul lui afectuos cu ceilalţi din jur şi are mai puţine trăiri negative; crearea unui climat optim, o atmosferă caldă din punct de vedere emoţional; exemplul personal, un comportament calm care va tempera furtuna emoţională a copilului; dirijarea copilului hiperactiv către activităţi constructive, care necesită consum de energie; respectarea regimului unei zile, respectiv orarului, formează un copil ordonat, care va desfăşura constant un program adecvat vârstei lui; stabilirea unui timp destinat plimbărilor în aer liber îl va echilibra emoţional, îi va oxigena creierul şi-i va da o stare de bine; într-un cadru instituţionalizat, imperios necesară este consilierea părinţilor în vederea consideraţiei acestor paşi educativi, pentru a se plia cu institutorul.
Din perspectivă situaţională, conflictele pot fi gestionate prin aplicarea unui studiu de caz sau prin modificare de comportamente.
Pentru a realiza o modificare dezirabilă a unui comportament se pot aplica anumite metode, cum ar fi: întărirea comportamentelor pozitive în detrimentul celor negative, pornind de la cele mai mici reuşite ale copilului până la cele performante; penalizarea în limite rezonabile, cu scopul de a reduce comportamentul nedorit (copilul nu va mai primi pentru un timp jucăria preferată, programul de joc fiind modificat în defavoarea lui) – dacă comportamentul vizat nu se reduce, înseamnă că metoda nu a avut eficienţă; tehnica „time-aut” – scoaterea copilului din perimetrul de conflict şi trecerea lui într-un loc liniştit, cu scopul de a afla mobilul conflictului şi a găsi împreună soluţii de remediere, discutarea pe un ton adecvat, liniştitor, cu încărcătură emoţională, empatică, altruistă; extincţia constă în eliminarea factorilor de stres, în scopul reducerii compor­tamentului nedorit, integrarea copilului în alt grup de copii, eliminarea jucăriei dorite în acelaşi timp de toţi copiii etc.
Dacă conflictul implică numai două persoane, doi copii, vom pregăti metoda negocierii, dovedită a fi cea mai eficientă. Ea se construieşte cu argumente pertinente, cu transparenţă, imparţialitate, cu inducerea sinergiei, în defavoarea antagonismului (sinergie vs antagonism, câştig-câştig). Managementul constă în pregătirea negocierii, se fixează obiectivul, se deschide negocierea, se desfăşoară, apoi se încheie, în acord comun al părţilor conflictului.
Când dimensiunea conflictului implică mai multe persoane, copii-adulţi, se poate aplica un studiu de caz. Paşii acestui demers, în sistem algoritmic, se desfăşoară astfel: identificarea cazului; tabloul descriptiv al situaţiei, al cazului; sinteza cazului; stabilirea obiectivelor, alternativelor de rezolvare a cazului; optimizarea soluţiei finale adoptate pentru rezolvarea cazului, consiliere; concluzii;
Aceste comportamente reprezintă premise ale inteligenţei emoţionale, parte integrantă a inteligentelor multiple, din tabloul sinergic al celor opt inteligente. Apanaj al societăţii de astăzi, într-o continuă transformare, inteligenţa emoţională pierde teren în faţa inteligenţei cognitive, ca urmare, capacitatea de adaptare necesită competenţe socio-emoţionale. Un tablou succint al inteligenţei emoţio­nale se prezintă astfel: Competenţe personale: conştiinţa de sine – identificarea propriilor emoţii, simţ al valorii personale, cu puncte forte şi slabe; stăpânirea de sine – să fim capabili să ne controlăm emoţiile, să ne facem responsabili de faptele noastre, deschidere şi flexibilitate; automotivaţia – în ciuda obstacolelor, să perseverăm, să ne motivăm.
Competenţe sociale: empatia (conştiinţa socială) – să identi­ficăm emoţiile celorlalţi, să participăm emoţional la problemele lor; sociabilitate – să dezvoltăm relaţii prin comunicare, să fim persuasivi, să negociem, să influenţăm pozitiv, constructiv, în scopul obţinerii de rezultate în comun.
Dacă dorim să fim participanţi activi la calitatea vieţii, trebuie să ne asigurăm că am dobândit, că suntem alfabetizaţi emoţional, că avem capacitatea de a raţiona emoţional înainte de a reacţiona.
ABC-ul emoţional ne învaţă cum să ne simţim bine cu noi înşine. Un antrenament emoţional îl putem realiza prin transfer de personalitate, organizând dramatizări, jocuri de rol, diferite alte exerciţii de identificare a propriilor emoţii (ştiinţa sinelui) – furie, frică, dezgust, tristeţe, bucurie, surpriză.
Discriminarea emoţiilor şi monitorizarea lor desemnează o meta-abilitate în a-ţi mări şansele de a fi eficient şi mulţumit în viaţă, de a îmbunătăţi calitatea vieţii proprii şi a celor din jur.
O mare provocare a democraţiei!
 
Prof. înv. preșc. Elena BOLÂNU, Școala Gimnazială Ferdinand I, Movila, Ialomița