Sfârşitul de an şcolar, generos luminat de premii, diplome de merit şi distincţii oferite de cadrele didactice elevilor, mi‑a oferit şansa de a mă deplasa cu firul minţii în lăuntrul patriei mele pentru a mai descifra ceva din strălucirea ei interioară…
Pornind la drum, se poate spune că fascinaţia pe care i‑o oferă România oricărui pelerin în căutare de senzaţional e fără cusur, de la reperele geografice şi până la componenta umană. Fireşte că turistul în cauză, dacă ignoră uşor infrastructura, cu autostrăzile ce şi‑au concentrat temeinic pe hârtie asfaltul, are deschisă calea spre un spaţiu garnisit cu păduri, care îşi contopesc aromele seculare cu izul cremos din civilizaţia grătarelor, cu ape învolburate, mustind generos de peturi şi doze de aluminiu, voluptuos mângâiate de razele soarelui.
La nivel uman, peisajul păstrează aceeaşi traiectorie, cu indivizi pendulând pasional între plus şi minus infinit, adesea într‑o singură viaţă. Doar în ceea ce‑i priveşte pe elevii din învăţământul primar lucrurile stau la soare doar pe piedestalul superlativului… E aproape uimitor să constaţi că, aproape fără excepţie, elevii din acest palier al Educaţiei primesc la sfârşit de an o sumedenie de distincţii, coroniţe şi medalii la care, pe vremuri, părinţii nici n‑au visat. Evident că totul ţine de măiestria cadrului didactic, care (şi aici!) îşi potenţează an de an ingeniozitatea…
O serie de întrebări îşi cer dreptul la timp: este justificat modul de a recompensa, la grămadă, pe toţi elevii? Eradicăm mai iute analfabetismul funcţional, unde suntem campionii Europei? În ce măsură motivăm elevul cu adevărat valoros, din moment ce generalizăm recompensa în rândul tuturor şcolarilor? Stimulăm astfel, pe termen mediu şi lung, calitatea învăţământului românesc?!
Pe coordonate similare, s‑a mai făcut vorbire în presă odată cu eliminarea notelor şi introducerea calificativelor în învăţământul primar. Nu reiau tema. Aspectul care mi se pare stupid e legat de măsurarea triumfalistă a rezultatelor elevilor, indiferent de nivelul la care au ajuns pe scara cunoaşterii, a dezvoltării şi afirmării şcolare. În timp am ajuns nu doar să rotunjim în roz realitatea evaluării de final a elevilor, ci să o contorsionăm până o golim de conţinut. Mai nou, în ultimii ani, au apărut şi medaliile. Oferite iniţial elevilor în urma unor costisitoare concursuri şcolare neacreditate, moda medaliilor a fulgerat conştiinţa cadrului didactic din învăţământul primar, care, pentru a fi în trend, s‑a văzut obligat să uzeze de o atare gratificaţie pentru elevii săi. ,,Cum să nu le dau medalii, dacă moda în cauză a prins în şcoala în care activez?!? Să se spună că sunt incapabil de a genera performanţă la clasă?!…“
Astfel, medaliile au ajuns să strălucească în egală măsură la gâtul elevilor eminenţi şi mediocri, livrând în acest mod părinţilor iluzia că geniul şi‑a lăsat slava peste ale lor progenituri. Nu întâmplător, în ultima vreme, mulţi dintre părinţii cu odrasle, care au trecut clasa fără prea mare indulgenţă din partea unor profesori, susţin apăsat că ai lor copii sunt… genii. Personal, deşi abordez cu oarecare mirare afirmaţiile pe această temă, nu‑i contrazic, deoarece nu se cade să desacralizăm legătura şcolii cu familia elevului…
Cum însă, alături de colegii mei din ţară, mă văd nevoit în prag de vară să inventez distincţii şcolare pentru merite adeseori fulgurante, n‑ar fi de mirare să ajung să cred cu toată fiinţa că demersul în sine ar fi pozitiv. Până atunci, de vreme ce la jumătatea lui iunie putem încă respira mireasma inefabilă a teilor, mi se pare firesc să‑l invocăm pe Grigore Vieru care‑i cerea Poetului Naţional ,,să ne judece“. Mizez pe obiectivitatea spiritului eminescian, câtă vreme Şcoala românească nu numai că a uitat să‑l comemoreze pe ,,Poetul nepereche“, dar, mai nou, a început să‑i paseze creaţia în debara…
Prof. Gruia COJOCARU