Preludii la un bacalaureat anunţat

Citesc cu surprindere detaliile unei propuneri de restruc­turare radicală (sintagma aparţine titularului) a bacalaureatului românesc. Tema este categoric generoasă şi fertilă, de vreme ce în ultimul deceniu s-au purtat discuţii aprinse cu privire la arhitectura internă a acestui examen important. Opinia curentă este că n-a fost găsită încă formula unanim acceptată, aşa încât orice punct de vedere este bine-venit într-o democraţie a vocilor. Autorul iniţiativei este un om al şcolii, priveşte, aşadar, lucrurile dinăuntru şi are – nu încape discuţie – competenţa derivată. El consideră că un bacalaureat serios presupune şapte-opt discipline de examen (sic!), grupate pe două secţiuni (real-uman), trei probe scrise eliminatorii, prealabile, urmate de probele orale; nota minimă de trecere să fie 5,00 (cinci), iar media de promovare finală tot 5,00 (cinci), şi nu 6,00 (şase), ca până acum. La profilul umanist, o probă obligatorie va fi la limba latină. Subiectele vor avea un grad sporit de dificultate; liceele industriale, tehnologice, agricole etc. nu vor avea dreptul să organizeze examene de bacalaureat şi, ca atare, absolvenţii nu vor avea acces la cursurile universitare. ~n mare, aceasta este schema propusă şi admitem că există o logică internă aici prin redimen­sionare şi apelul la exigenţă. Dar cu şapte-opt probe nu ne întoarcem oarecum la un timp revolut?
Cu exact 50 de ani în urmă, elevii profilului real, bunăoară, susţineau bacalaureatul (numit pe atunci examen de maturitate) la şapte discipline: Limba şi literatura română, Istoria României, Matematică, Fizică, Chimie, Biologie, Noţiuni de marxism-leninism. Cu excepţia ultimei discipline, care exprimă foarte bine politizarea şi dogmatismul epocii, toate celelalte erau/sunt esenţiale, ieri ca şi acum, pentru cultura generală a promoţiilor tinere. Prezenţa Istoriei României nu poate fi decât salutată ca argument al educaţiei moral-patriotice şi este regretabil şi păgubos că astăzi viziunea globalizant-postmodernă a marginalizat studiul istoriei naţionale, menţinând-o de ani buni la periferie. Este puţin probabilă revenirea la şapte-opt probe, care ar îngreuna peste măsură întregul mecanism de evaluare finală. Dezideratul modern este acela al flexibilizării structurii şi mai cu seamă al organizării pluri şi transdisciplinare. Proiectul colegului nostru ar avea parte, cu siguranţă, de reacţii vehemente din partea elevilor, părinţilor, psihopedagogilor. Ideea probelor scrise elimina­torii nu este deloc rea: asigură o selecţie a candidaţilor, o ierarhie valorică şi un excelent suport moral pentru ceea ce va urma. Trebuie să constatăm că actualele probe orale, uvertură la examenul propriu-zis, prin care se evaluează competenţele de comunicare în limba română, într-o limbă modernă şi abilităţile digitale, suferă de formalism şi suficienţă. Totul este previzibil, conformist, monoton, călduţ şi nestimulativ. Treptele valorice (mediu, avansat, experi­mentat la limba şi literatura română) sunt destul de opace, nu diferenţiază sensibil, nu nuanţează; nimeni nu cade, nimeni nu poate rata decât prin absenţă fizică, toată lumea este plasată automat la nivel mediu şi, desigur, mai sus. Prestaţia elevilor nu se notează şi probele orale n-au nicio consecinţă asupra mediei finale. O insatisfacţie mocnită a persistat în anii din urmă în această fază a examenului, dar ministerul încă nu s-a decis să schimbe ceva, deşi au existat luări de atitudine şi ecouri. Frumoasă şi utopică rămâne şi plasarea limbii latine în elita disciplinelor de examen. Cu vrea 10-15 ani în urmă s-a declanşat o dezbatere pornindu-se de la declinul studiului limbilor clasice în învăţământul preuniversitar şi universitar, semnalându-se dispariţia marilor specialişti şi penuria celor tineri, dar lucrurile au încremenit în acest punct, fără consecinţe semnificative. Este greu de crezut că elevii noştri îşi vor întoarce faţa către latină dacă adulţii înşişi sunt atât de refractari şi reticenţi şi probabil socotesc ideea un simplu moft simandicos.
Delimitarea netă a liceelor inapte să organizeze bacalaureat şi fără vocaţie în materie ar genera, probabil, o furtună naţională prin discriminarea pe care o implică. S-a propus în timp bacalaureatul în trepte, dar totul a rămas la nivelul de ipoteză de lucru. Sistemul educaţional este conservator (ceea ce nu este neapărat condamnabil) şi câteodată inerţial, iar schimbările prea dese nu sunt benefice. Cu o îndârjire incredibilă experimentăm formule novatoare de 24 de ani în spaţiul educaţiei, iar periodic avem iluminarea unor bilanţuri îndoielnice: reforma curriculară nu s-a încheiat şi n-a dat satisfacţie; manualele alternative au naufragiat în mâlul birocratic, iar calitativ s-au dovedit sub aşteptări; a lipsit proiecţia pe termen lung a unui învăţământ performant în toate articulaţiile lui; bugetul a fost mai mereu insuficient; politicul a confiscat multe energii, când nu le-a anihilat cinic prin intruziuni brutale şi „dirijism” obstinat; cadrele didactice s-au resemnat cu soarta lor şi au căutat adaptări conjuncturale pentru supravieţuire.
Se pot găsi oricând noi formule de bacalaureat: cu 3, 4, 5, 6, 7 şi chiar 8 probe, cu lucrări scrise anticipate şi cu evaluări orale pe bază de note etc. Problema de fond stă în altă parte. Care este substanţa bacalaureatului românesc? Răspunde el necesităţilor educaţionale obiective ale epocii noastre? Avem un ideal educa­ţional? Cum putem motiva elevii pentru a învăţa cu mai multă responsabilitate, conştient şi pasionat? Cum putem să potenţăm calitatea învăţării? Ce ar putea face România pentru ca generaţiile tinere de elită să nu mai plece în cele patru zări?
Nu putem concepe bacalaureatul în termenii artei pure: o finalitate fără scop. Ar fi tragic.
Teodor PRACSIU