Predictibil, dar relativ
„Deşi învăţarea a fost înţeleasă în mod tradiţional în principal ca achiziţie de cunoştinţe şi deprinderi, astăzi conceptul acoperă un câmp mult mai larg, care include dimensiunile emoţionale, sociale şi societale. De exemplu, uneori învăţarea este legată de dezvoltarea competenţelor, având de-a face cu abilitatea de a gestiona diferite provocări prezente şi viitoare din viaţa profesională şi din multe alte domenii practice.” (Knud Illeris (coord.), Teorii contemporane ale învăţării. Autori de referinţă, 2014, Ed. Trei, Bucureşti, p. 11)
A învăţa înseamnă deci a dezvolta elevilor acele abilităţi care să le permită să se comporte adecvat nu doar în situaţiile prezente, ci şi în cele viitoare.
Pentru a răspunde cu bine provocărilor, o atitudine prudentă ar fi să ne plasăm cumva în gardă, să le putem presupune ca fiind posibile, şi nu de a ne lăsa surprinşi, cu mai mult sau mai puţin justificată inocenţă.
Predictibilitatea trimite la posibilitatea de a anticipa un eventual comportament, care, realizându-se în parametrii cunoscuţi, poate fi prevăzut, chiar aşteptat.
În educaţie, funcţionăm pe baza planificărilor calendaristice, ştim din timp care este structura anului şcolar, când avem cursuri ori luăm vacanţă. Apoi, avem disponibile toate informaţiile pentru a ne desfăşura în mod adecvat activitatea de fiecare zi, ştim ce lecţie urmează să facem, ce conţinuturi implică, despre mijloacele didactice necesare pentru a ne atinge obiectivele, ce competenţe intenţionăm să formăm, când şi cum facem evaluarea cunoştinţelor şi aşa mai departe. Ba mai mult, anunţăm din timp teza, extemporalul, termenele pentru finalizarea portofoliilor, a proiectelor, datele până la care ne propunem să desfăşurăm anumite activităţi.
La fiecare început de an şcolar, suntem obişnuiţi să dăm bine-cunoscutele teste predictive şi apoi să discutăm rezultatele cu elevii. Nevoia de a şti cum stau lucrurile, de unde pornim în fapt în demersul de învăţare este recunoscută tacit de toată lumea: elevi, profesori, părinţi. Predictibilitatea ne serveşte gratificării trebuinţei de a ne şti în siguranţă. Deşi se poate ca pe parcursul anului şcolar să revenim la estimările făcute iniţial, eventual să le mai ajustăm, nu putem stabili unde ne situăm din perspectiva progresului dacă nu luăm puncte de reper sigure. Şcoala, în general, şi familia, desigur, sunt instituţiile sociale menite să asigure în viaţa copiilor, a adolescenţilor şi a tinerilor linia de stabilitate, continuitate şi de încredere. Aşa se acreditează convingerea că, deşi se va produce inevitabil, schimbarea va avea un sens pozitiv, un curs dezirabil.
Elevii pun de multe ori întrebări în direcţia viitorului pe care vor să-l poată anticipa în termeni cât mai realişti. De pildă, ne întreabă ce vor putea deveni dacă urmează o anumită facultate, ce implică participarea la un proiect, ce să facă pentru a putea ajunge la o anumită stare apreciată ca optimă, cum este independenţa financiară, înţeleasă în mod frecvent ca pârghie de emancipare de sub tutela adulţilor. De exemplu, pentru a răspunde la o astfel de întrebare pot fi invocate datele din anul 2014, aşa cum se desprind din Raportul de cercetare realizat de către Cult Research şi 1424.ro (1424 este un instrument online specializat în măsurarea atitudinilor, opiniilor şi obiceiurilor Digital Natives, adică a tinerilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 24 de ani, activi în mediul online), primul din seria Digital Natives Report, numit Financial Behaviour: Bugetul de venituri şi cheltuieli al nativilor digitali (http://dnr.iqads.ro/financial-behaviour), având ca temă structura cheltuielilor şi a surselor de venit ale nativilor digitali din România, pentru adolescenţi (14-18 ani) şi pentru tineri adulţi (19-24 de ani), arată că venitul mediu lunar al unui adolescent provine în proporţie de 42% de la părinţi, 16% din ajutoare sociale, iar 12% sunt venituri din muncă. Pentru tineri: 54% din venitul mediu lunar al unui tânăr provine din salariu, în timp ce 21% din sumă este primită de la părinţi, iar 4% poate proveni din burse. Sugestia generală este aceea că, până în jurul vârstei de 25 de ani, cei mai mulţi dintre tineri nu ajung la o autonomie financiară mult dorită.
Pentru o parte dintre tineri însă situaţia veniturilor poate fi mai grea. Conform Raportului de ţară al României pentru 2016, realizat de Comisia Europeană, se menţionează că şomajul în rândul tinerilor era de 22% în anul 2015 (în scădere de la 24%), iar ponderea tinerilor care nu sunt încadraţi profesional şi nu urmează niciun program de formare era de 17% (media UE este de 12%), (ec.europa.eu/ europe2020/pdf/csr2016/cr2016_romania_ro.pdf).
Din acest context se deduce faptul că predictibilitatea despre care putem vorbi de la nivelul şcolii are anumite limite impuse de modul în care funcţionează societatea în general, iar piaţa muncii în special. Este cel mult un mod binevoitor de a vorbi despre viitor, binevoitor, dar relativ. De fapt, în unele cazuri, la capătul tuturor întrebărilor adresate de către elevi ne aşteaptă o întrebare foarte concretă: Credeţi că o să-mi găsesc un loc de muncă? Imaginaţi-vă deci o situaţie interogativă mai mult sau mai puţin explicită, dar care în esenţă spune: Dacă sunt cuminte şi îmi fac temele, răspund la lecţie, iau note mari ori de câte ori pot, dar mă străduiesc în mod constant să răspund cât mai bine cerinţelor şcolii, atunci când o să termin cursurile o să-mi pot găsi de muncă?
Ce să răspundem unei astfel de întrebări? Ne putem eschiva, remarcând că este o întrebare reală, una bine pusă, fiind despre viaţa nemijlocit trăită. Apoi putem specula despre importanţa predictibilităţii în integrarea activă în viaţa socială cu toate dimensiunile ei…
Dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti
Tribuna Învățământului