Această formă de predare valorifică pedagogic paradigma psihologică a comunicării formal-tranzacţionale bazată pe „o strategie complexă folosită de subiect (n.n. – profesor) pentru a-şi ocroti fiinţa” printr-o poziţionare şi mobilizare specială a partenerului (clasa de elevi). Scopul principal constă în construirea unei „relaţii voite” cu clasa de elevi ca urmare a „rolului propus”, investit sau exersat pe parcursul acţiunii de predare, realizabilă la nivel de comunicare de apărare transpersonală şi de apărare socială (vezi Alex Mucchielli, op. cit., pp. 125-144).
Predarea realizabilă la nivel de comunicare de apărare transpersonală valorifică eul profesorului care „încearcă să dirijeze viaţa interioară a celuilalt (n.n. – a clasei de elevi) pentru a şi-o proteja pe a sa”. Un exemplu este cel al profesorului preocupat de poziţionarea şi mobilizarea specială a clasei de elevi prin utilizarea excesivă a tehnicilor computeriale pentru ca aceasta să înveţe autonom, „să fie stăpână pe ea însăşi”, dar şi pentru protejarea propriilor limite didactice întreţinute prin accentuarea statutului său de lider formal.
Predarea realizabilă la nivel de comunicare de apărare socială apelează la forme stereotipe de prezentare a mesajului didactic, preluând imperative de politică şcolară „cu scopul de a salva valoarea personală” a propriului discurs didactic. Este influenţată de respectul faţă de eticheta oficială (care creditează diferite strategii şi metode etc.), dar şi de „opinia celuilalt” (elevul) sau de grija de a fi judecat pozitiv de ceilalţi (de clasa de elevi). Acţionează în funcţie de „elementele situaţiei” care sugerează alegerea unor operaţii psihologice de comunicare bazate pe tehnici multiple de conformism, inhibare a exprimării spontane, seducţie afectivă, protecţie prin scuze sociale, dar şi prin raţionalizare, respingere, ajutorare, diminuare, neutralizare sau chiar „agresiune” verbală (sau paraverbală).
Alegerea mecanismelor psihologice de apărare socială generează o anumită tipologie a predării, condiţionată de tehnicile de comunicare adoptate la nivel de: 1) poziţionare distantă faţă de clasa de elevi realizată prin diferite operaţii/procedee de: a) agre­siune defensivă sau de respingere premeditată; b) intimidare (prin supraveghere excesivă); c) evitare (a contactelor pedagogice directe, mediate prin mijloacele didactice); 2) mobilizare/ imobilizare realizată prin diferite operaţii/procedee de: a) simulare (a sincerităţii, a discursului natural etc.); b) blocare (a conflictelor, a nevoii de opoziţie sau de contestaţie); c) retractare (a deciziilor care vizau autodiminuarea sau „punerea la adăpost”); 3) repozi­ţionare apropiată faţă de clasa de elevi, realizată prin operaţii/ procedee de: a) „supunere”, apelând la „credinţe şi apartenenţe afişate, conformări şi supraconformări, anulări ritualice”; b) justificare prin „raţionalizări, scuze sociale şi disculpări, paradă de virtute”; c) seducţie, obţinută prin „corupere” sau „victimizare”, cultivând excesiv nevoia de empatie afectivă.
Riscul pedagogic întreţinut în cazul formei de predare bazată pe „comunicare defensivă” este generat de tendinţa de „minimalizare” – „maximalizare” a implicării profesorului preocupat mereu să identifice distanţa relaţională optimă faţă de clasa de elevi în contexte didactice şi psihosociale extrem de diversificate.
Orientarea pozitivă a predării bazată pe comunicarea defensivă stimulează capacitatea profesorului de a promova o atitudine comprehensivă prin efort empatic (cognitiv, dar şi noncognitiv) şi prin reformulare a demersului didactic în raport de reacţiile clasei de elevi. O astfel de atitudine comprehensivă permite abordarea clasei de elevi ca partener acceptat, înţeles, capabil de autoreflecţie pedagogică prin faptul că neutralizează ameninţările externe şi induce încrederea în forţele proprii.
În plan metodologic, comunicarea de apărare transpersonală şi comunicarea de apărare socială pot evolua ca strategii de predare bazate pe un tip special de relaţionare, care asigură profesorului: a) protejarea propriei capacităţi de abordare a clasei de elevi; b) conservarea statutului său în orice situaţie care poate interveni în contextul clasei de elevi.
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA