Pragmatismul, între prezent şi viitor

2

12-1E surprinzător când un elev din clasa a XII-a întreabă în ce constă deosebirea între o notă şi alta puţin mai mare la un examen, din moment ce şi cu una, şi cu alta, oricum obiectivul este atins şi examenul este promovat. La ce este de folos? De ce să fac asta? – sunt întrebări puse din ce în ce mai des de către elevi, la care noi, ca profesori, ne gândim cum să răspundem încă de acasă, intră cumva în pregătirea lecţiei curente. Planurile-cadru, programele, manualele nu ne ajută în acest sens, aşa cum nu putem face apel la temeiul autorităţii. Ceea ce contează este legătura directă între situaţia de învăţare configurată în şcoală şi viaţa concretă. Dacă tema, activitatea etc. sunt dovedite a fi utile, atunci atenţia are şanse bune să fie captată, dacă nu, surprindem din partea elevilor mai degrabă priviri îngăduitoare. Pare că ei ştiu că în multe situaţii concrete angajatorul îl testează pe candidat pe o anumită sarcină de lucru, iar dacă acesta îi face faţă, îl acceptă. Diplomele, CV-ul cosmetizat, conform cu ce se presupune că sunt aşteptările publice, intră pe circuitul birocratic al actelor care sunt duse la serviciul resurse umane…
Ne declarăm surprinşi şi chiar comentăm pe larg între noi, profesori şi părinţi, cât de pragmatici sunt copiii de astăzi. Ne amintim comparativ că noi nu eram aşa şi credem sincer că eram mai visători, idealişti, cumva romantici. În orice caz, nu ne drămuiam forţele cu atâta luciditate; mai făceam şi lucruri de amorul artei cum s-ar spune.
Cu ocazia simulărilor de anul acesta, am observat că pragmatismul, afişat uneori chiar ostentativ, al multora dintre elevi este subminat de alte aspecte devenite caracteristice ale adolescenţilor contemporani. De exemplu: nu poartă ceas la mână. În timpul probei scrise se simt pierduţi printre cerinţe, nu au repere temporale. Mulţi se comportă ca şi când, în fapt, nu corelează cerinţele din subiecte cu punctajele anunţate şi care se vor regăsi în baremele de corectare… cu un anume timp de lucru. Comportamentul frecvent este că abordează un subiect, scriu ce scriu, trec la următorul, iar când termină pleacă pur şi simplu, chiar dacă ar mai fi avut timp să revină, să corecteze, să dezvolte tema etc. Deşi cei mai mulţi par chiar miraţi de întrebările legate de managementul timpului, interogaţii, că-i surprind, şi nu plăcut, găsesc totuşi explicaţii, cumva onorabile, care, în general, sunt de tipul: era o limită de spaţiu (2-3 pagini) de respectat, am scris tot ce am ştiut, oricum nu mai aveam ce să scriu, este doar o simulare, dar la examenul popiru-zis o să stau trei ore etc.
Una dintre supoziţiile larg împărtăşite în educaţie este aceea a orientării către prezent, în urmărirea nemijlocită a unor rezultate concrete. De pildă, la examene. Considerăm, de obicei, că o notă mare la examenul de bacalaureat este un semn bun pentru reuşita ulterioară în viaţă. Dar ce ne face să fim încrezători că rezultatul bun de moment garantează pentru traiectoria de succes de peste timp? Desigur, nu există o relaţie strictă de tip cauză-efect între evaluarea şcolară şi aceea pe care viaţa o va face mai devreme sau mai târziu. Suntem obişnuiţi să constatăm că evaluarea practicată în şcoală măsoară cu bunăvoinţă mai cu seamă aspecte teoretice, în timp ce ştim din experienţa directă că la şcoala vieţii lucrurile stau adesea în mod diferit, iar uneori chiar abrupt.
Temerea îndreptăţită este legată de faptul că un anumit pragmatism prezent să nu se constituie ca un mecanism limitator pentru viitor, adică un exerciţiu intelectual restrâns, dar suficient pentru prezent, să se dovedească, în fapt, o lipsă de antrenament cognitiv pentru mai târziu. De aceea este importantă învăţarea care permite adaptare optimă în condiţii diverse de viaţă.
Sociologul american Alvin Toffler surprindea această idee într-o formulare de acum populară: „Analfabetul de mâine nu va fi cel care nu ştie să citească, ci cel care nu a învăţat cum să înveţe”.
Aceasta a devenit una dintre cele mai invocate competenţe – menţionată la loc de cinste în profilul de formare european. Suntem de acord că într-o societate în schimbare este absolut necesar pentru oricine să înveţe a învăţa. Ba mai mult, pentru că este o formă care se poate adapta pentru orice conţinut în funcţie de preferinţele personale şi/sau de cerinţele mediului social denotă şi o mare aplicabilitate la viaţa concretă, deţine o pondere semnificativă de pragmatism. O altă dimensiune importantă a acestei competenţe este deschiderea către viitor. Aşa putem spera ca pragmatismul de moment să nu fie constrângător, limitator pentru viitor, ci doar eficient, ţintit pe obţinerea de rezultate, ancorat pertinent în contextul de viaţă dat, dar şi anticipator al unei vieţi de calitate pentru viitor.
„Aceasta duce la o nevoie şi mai mare de educaţie pentru cercetare, pentru gândirea critică şi reflexivă asupra incertitudinilor şi dificultăţilor vieţii într-o societate globală cu o cerere constantă pentru receptivitate la schimbare. Aceasta înseamnă că trebuie mai degrabă să învăţăm să trăim decât să respectăm o curriculă rigidă” (p. 161), după cum susţine Benete Elkjaer în articolul său Pragmatismul. O teorie pentru viitor, în Knud Illeris (coord.), în Teorii contemporane ale învăţării, Autori de referinţă, Ed. TREI, 2014.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti