În primele zilele ale noului an școlar ne aducem aminte cum s-au desfășurat evenimentele în anul trecut, dar, mai important, motivați de bucuria revederii cu elevii și cu colegii, facem predicții referitoare la in­tervalul temporal pe care tocmai îl începem. Primele fapte ale unui nou început sunt pline de speranță. Avem o mulțime de așteptări și ne gândim cu luare aminte la importanța activităților pe care urmează să le desfășurăm, ne propunem o or­dine în abordarea acestora, ne stabilim prioritățile.

La nivel macrosocial, decidenții politici precum și cei de execuție, preocupați de dimensiunea administrativ-organizatorică, realizează proiecții ample, în planuri de activitate, foi de parcurs, trasează direcțiile de acțiune pe termen mediu și pe termen lung. Aceștia selectează și promovează prioritățile de care trebuie să ținem cont în noul an școlar, dar și pe cele care asigură atingerea obiectivelor dezvoltării durabile, vizează ținte strategice cuprinse, de exemplu, în Agenda 2030, adoptată sub egida ONU. Primul an după publicarea în Monitorul oficial al pachetului de legi România Educată (Legea Învățământului Preuniversitar nr. 198/2023 și Legea Învățământului Superior nr. 199/2023) ar trebui să fie unul de referință: la legi noi, fapte noi, relevante prin semnificații socio-culturale.

La nivel microsocial, fiecare dintre noi va considera drept prioritate ceea ce facilitează progresul său în plan profesional, îl sprijină pentru nuanțarea performanțelor în carieră, precum și toate acele aspecte care se referă la dezvoltarea personală și la creșterea calității vieții private. Situațiile sunt dintre cele mai diverse. Pentru familiile tinere cu copii, abia începe lungul drum al educației formale; mulți părinți caută o grădiniță unde, așa cum se spune popular, să își dea copilul din toamnă, alții au înscris deja copilul în clasa pregătitoare, sunt în etapa școlii gimnaziale. Unele familii se mobilizează pentru că urmează un an în care copilul lor susține Evaluarea Națională, altele pentru că se va încheia un ciclu de învățământ, iar elevul din ciclul superior al liceului urmează să susțină examenul maturității, va da Bacalaureatul și admiterea la o facultate. Pentru tineri poate fi vorba de primul an de activitate în învățământ sau este un an școlar cu inspecții pentru susținerea gradelor didactice. Concluzia generală este: dacă în acel an se va susține un examen, atunci obținerea unor rezultate cât mai bune în trecerea acestuia constituie o prioritate atât pentru cel în cauză, cât și pentru profesorii și părinții săi.

Dar nu la tipul acesta de priorități vreau să mă refer.

Să ne imaginăm că ne aflăm nu la în­ceputul anului școlar, ci la sfârșitul acestuia. Poate chiar într-un timp mai îndepărtat, după ce anul școlar respectiv a trecut de mult. Ce s-a decantat din tot ce ne-am propus în entuziasmul primelor zile de școală? Care este relevanța pentru viitor a ceea ce am întreprins pe parcurs cu cele mai bune intenții? Ce am mai găsi dacă ne-am uita peste timp înapoi? O astfel de retrospectivă este proprie po­veștilor; acestea dau ocazia unei narațiuni despre ceea ce a avut loc deja, propun o posibilă interpretare despre ce credem s-a întâmplat de fapt. Așadar, am avea un temei de reflecție asupra corelației între ceea ce am considerat prioritar, ce eforturi am făcut pentru a ne atinge obiectivele asumate și rezultatele obținute. Oare au satisfăcut acestea așteptările, au onorat prioritățile?

Anul școlar care tocmai începe va avea, de bună seamă, o poveste a lui. Una care va face poate diferența față de alți ani tocmai pentru că este primul dintr-o serie nouă, sub o legislație în acord cu tendințele digitale ale societății informaționale.

Știm că poveștile au în viața noastră un loc aparte, unele la nivelul simțului comun și a învățăturilor populare desprinse din experiența de viață, altele ca povești culte, încărcate de semnificații simbolice. De la poveștile care popularizează descoperirile științifice, la poveștile ca studiu de caz semnificativ pentru prezentarea unei personalități considerată un model de succes, demn de urmat pentru tinerele generații, narațiunile construiesc o lume în care ordinea faptelor, a evenimentelor este una culturală.

Poveștile instituționale

Instituțiile au un mod aparte de a scrie poveștile despre activitățile pe care le desfășoară. Acestea au un specific al lor care ține de obiectivitate, analize cantitative, statistici. În mod curent, poartă numele de rapoarte.

De exemplu, referitor la anul școlar trecut, pentru cadrele didactice din învățământul preuniversitar este realizat Raportul de autoevaluare care însoțește Fișa-cadru de autoevaluare în vederea acordării calificativului anual. Fiecare angajat consemnează datele relevante din activitatea sa printr-un raport înaintat forului ierarhic superior. Unitățile școlare întocmesc, la rândul lor, rapoarte de activitate. În sfârșit, la nivelul sistemului de învățământ se întocmesc tipuri diferite de rapoarte.

De exemplu, de la Ministerul Educației, din Raportul privind modul de organizare și desfășurare a examenelor na­­ționale în sesiunea iunie-iulie 2023, (Ionel-Florian Lixandru, București 2023, file:///C:/Date%20transfer%202021/CATEDRA%202024/RAPORT-1-EN-BAC-Lixandru-12-07.pdf) putem afla că la Evaluarea Națională pentru elevii clasei a VIII-a, 76,40% dintre elevii înscriși la examen au obținut medii peste 5, iar 23,60% au medii sub 5 (p. 3). La examenul național de Bacalaureat, în sesiunea iunie-iulie, rata de promovare după contestații a fost de 80,50%, dar și că un număr de 33.929 de elevi nu s-au înscris la examen, iar 27 de candidați din seria curentă, precum și 43 din seriile anterioare au fost eliminați (p. 7).

Aceste rapoarte intră într-un circuit, astfel încât alte instituții își alcătuiesc, la rândul lor, propriile rapoarte de rapoarte, dacă se poate spune așa.

Așa cum știm, la nivelul Uniunii Europene, documentul Monitorul educației și formării, pentru anul 2022 (https://op.europa.eu/webpub/eac/education-and-training-monitor-2022/ro/), prezintă analiza anuală a Comisiei Europene cu privire la modul în care evoluează sistemele de educație și formare la nivel UE. De exemplu, pentru țara noastră, o problemă care continuă să fie una încă departe de a fi rezolvată vizează părăsirea timpurie a școlii. Astfel, în anul 2021, rata persoanelor cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani, care nu absolviseră ciclul de învățământ secundar superior și care nu urmau niciun program educațional sau de formare este de 15,3%, un procent ri­dicat față de media UE, care este de 9,7%.

Tot în raportul citat se menționează că din testarea națională care evaluează copii cu vârste cuprinse între 6 și 14 ani, pentru anul 2022, a rezultat că doar 11% dintre elevii din România pot citi fluent. În contextul dat, 42% dintre elevi sunt semnalați ca fiind „nefuncționali“, categorie apropiată de analfabetism (https://op.europa.eu/webpub/eac/education-and-training-monitor-2022/ro/country-reports/romania.html).

Aceste date sunt puse pe seama dificultăților întâmpinate de sistemul de educație în perioada de pandemie. Așa arată și un raport UNICEF 2021, conform căruia aproape 70% din totalul copiilor din România nu au putut avea acces la un învățământ online de calitate în timpul în care școlile au fost închise (­UNICEF, 2021, https://www.unicef.org/romania/ro/comunicate-de-pres%C4%83/covid-19-nivelul-pierderilor-de-%C3%AEnv%C4%83%C8%9Bare-este-aproape-insurmontabil-avertizeaz%C4%83).

Parcurgând datele diferitelor rapoarte care surprind rezultatele activităților desfășurate în organizații, putem avea senzația unei constrângeri din care am vrea să evadăm. Folosind o expresie consacrată de către sociologul Max Weber, putem considera că ne aflăm în ceea el numea cușca de fier a raționalității. Mai exact, este vorba despre birocratizarea instituțională ca efect al pragmatismului menit să crească eficiența muncii. Activitățile trec printr-un proces de raționalizare excesivă, ceea ce duce, printre altele, la dezvrăjirea lumii. Implicarea personală, subiectivă, valențele spirituale sunt reprimate cu severitate. Contemporanii observă că trăiesc într-o lume din ce în ce mai rațională, mai rece și mai calculată, dar, totodată, într-o lume în care înstrăinarea oamenilor a devenit o realitate ușor de recunoscut. Desigur, starea respectivă nu este una dezirabilă. Ca să revenim în dimensiunea umană a existenței ar fi necesară o intrare într-o nouă stare spirituală, o vrăjire de tip cultural. Dacă admitem că poveștile, narațiunile cu valențe simbolice ar putea fi de ajutor, atunci o metaprioritate pentru noul an școlar ar fi revalorizarea poveștilor în înțelesul clasic al termenului.

Povestirile absolvenților

Dacă veți avea ocazia să treceți în ul­­tima zi de școală prin Sinaia o să fiți surprinși de un mod aparte de a marca serbarea care anunță încheierea anului școlar și începutul vacanței de vară.

Premianții ies de la festivitățile desfășurate în curtea școlii pe stradă, cu coronițele pe cap, cu diplomele și cărțile pe care le-au primit ca recunoaștere publică pentru performanțele lor la învățătură, dar nu se îndreaptă către acasă, ci se plimbă agale ca la paradă, se duc la cofetărie, intră la terase, se răcoresc la umbra copacilor din parcul orașului. Surprinzător este că nu-și dau coronițele jos, ci le poartă cu un aer victorios, chiar cu o anu­me mândrie asumată. Pe unde trec strada se înveselește, localnicii, dar și turiștii, le zâmbesc, starea de spirit se îmbunătățește, viața pare să fie tratată cu blândețe.

Elevii mai mici sunt însoțiți de părinți, care îi observă cu admirație; toți sunt bu­­curoși savurând ocazia de a fi împreună într-un ritual așteptat. Cei mai mari pot fi văzuți în grupuri de egali, asemenea stolurilor de păsări gata să își ia zborul. Între ei se remarcă perechi mai timide sau mai îndrăznețe. Unii doar se privesc intens, alții se țin de mână, iar alții nu știu unde să se uite ca să nu-și intersecteze căutările stinghere.

Serbarea școlară se revarsă pe stradă, devine o sărbătoare a comunității.

Dacă ar fi întrebați, în acele momente, probabil că premianții ar răspunde că cea mai frumoasă poveste este propria poveste de viață.

Poveștile de succes aduc un plus de optimism și întemeiază un tip de normalitate plină de vitalitate, care face posibilă dezvoltarea. Așa este firesc să fie… Cum altfel?

Olimpicii, cei care trec cu ușurință examenele, absolvenții admiși la facultăți de prestigiu, oriunde în lume, conturează o imagine binevoitoare asupra învățământului. Unii dintre absolvenți, mai ales cei care au dezvoltat cariere de succes, își aduc aminte cu nostalgie despre școala lor.

De exemplu, Andrei Pleșu consemna: „Am avut norocul să avem profesori de nivel universitar. Nu simpli funcționari școlari, ci personalități profilate excepțional, naturi puternice, caractere exemplare. Suntem ceea ce suntem datorită lor, datorită consistenței lor intelectuale, dar și tactului și talentului lor pedagogic. Nu e vorba însă numai de ei. E vorba și de raportul dintre ei și noi. Educația este tocmai acest raport: profesori marcanți pe de o parte, elevi absorbanți, consimțitori, pe de alta. (…) E un raport care valorifică o instituție erodată: instituția respectului“ (Pleșu Andrei, Cuvânt însoțitor, în Lerescu N.M., Vasilescu M., 2011, Amintiri din școală, Promoția Spiru ’66, Ed. Național, București, p. 10).

În procesul educativ, calitatea relațiilor interumane este determinantă. Dacă aceasta nu este posibilă, atunci efectul educativ nu se produce. Iar o relație bună înseamnă, în primul rând, respect reciproc. Despre respect în raportul dintre cei care muncesc în sistemul de învățământ și beneficiarii direcți și indirecți sunt multe de relatat, multe de povestit. Deficitul de respect, dacă îl numim așa, conduce la multe consecințe negative.

Cum sunt poveștile de viață ale celor care nici măcar nu s-au înscris la Evaluarea Națională sau la Bacalaureat, ale ce­­lor care au fost eliminați din examen sau a celor care nu au putut promova? Cum este oare viața celor etichetați drept analfabeți funcționali?

Marketing prin storytelling

Cele mai reușite campanii de marketing valorifică forța de expresie a po­veștilor. Un produs este promovat cu un set de emoții la purtător. Miza este să atragă atenția, să păstreze atenția și să coreleze produsul cu satisfacerea unei nevoi. Povestea declanșează emoții, re­­sorturi motivaționale, umanizează vânzarea-cumpărarea, integrează produsul în obișnuitul vieții cotidiene. Dar, mai cu seamă, transmite mesajul că produsul contează, că el este valoros în felul său specific. În același timp, o poveste bună netezește calea relațiilor interumane: există un povestitor abil și un public dispus să îl asculte. Atunci când multitudinea de alegeri posibile îl poate bloca pe consumator, povestea îi deschide calea, îi arată direcția considerată cea mai bună. Povestea simplifică, esențializează, trans­mite pe scurt o multitudine de informații. Într-un fel, suspendă gândirea critică, nici măcar nu i se adresează. Povestea este acceptată, ca atare, în sfera subiectivului și a emoționalului, provoacă imaginația ascultătorului/cititorului. Multe povești folosite inițial ca resurse de marketing constituie în prezent un adevărat folclor urban.

Din perspectivă pedagogică știm deja ce eforturi se fac pentru popularizarea teoriilor din științe, chiar pentru a crea un plus de familiaritate conceptelor, ideilor, pentru facilitarea învățării cognitive.

O lecție bună se bazează pe o poveste inspirată. Elevii așteaptă să fie surprinși, mișcați cumva nu atât din zona de confort, cât să fie salvați de plictiseală, să aibă ocazia de a depăși banalul activităților repetitive, a locuri comune.

Un profesor bun este un povestitor iscusit. Pe măsură ce are o experiență din ce în ce mai semnificativă în învățământ capitalizează un portofoliu mai bogat de povești. Știe ce povești produc efectele scontate, a renunțat la altele și așa mai departe. Cei mai mulți profesori utilizează poveștile în sens pedagogic. Prin po­­veste se creează contextul de idei din care elevii pot deprinde învățăminte re­­levante pentru viață.

Postmodernism, relativism

Uneori constatăm, cu părere de rău, că previziunea după care în postmodernism se pierde forța marilor narațiuni se adeverește pe timp ce trece, ba mai mult, chiar micile narațiuni par că se disipează, la rândul lor. La limită, în lumea contemporană întâlnim și opinii după care narațiunea nu mai este considerată interesantă. Oricât ar fi de scurtă povestea, impresia este că durează prea mult parcurgerea ei. Cine să mai aibă răbdare când sunt atâtea de făcut într-un timp care trece din ce în ce mai repede?

Încurajarea gândirii de tip analitic, configurarea tipurilor de itemi din evaluare ca grile (mai cu seamă a evaluării din examene, cum sunt cele de la admiterea la facultate), accentul pus doar pe recunoașterea informației – sunt consecințe parcă inevitabile ale culturii digitale. Realitatea socială apare ca o combinație stranie între eficiență, libertate de tip democratic și o însingurare relațională nesfârșită.

Cum ne reprezentăm absolventul ­viitorului? Poate fi acesta un tânăr care nu face diferența între examenele școlare și cele de la școala de șoferi? Și într-un caz și în celălalt, candidatul se așază la un computer, bifează răspunsul considerat corect într-o grilă, primește imediat scorul obținut etc. Astfel, știe dacă a promovat examenul cu bine sau îl va da din nou.

Digitalizarea activităților uniformizează. Iată un efect neașteptat. Deși trăim într-o lume care are o mare deschidere față de diferențe, prețuiește tot ce este altfel, pe zi ce trece căutăm informația urmând rutine consacrate de motoarele de navigare. Avem chiar profil de consumator și suntem captivi în bula căutărilor pe care le facem pe internet. Școala altfel este doar un program educativ, care se desfășoară pe parcursul unei săptămâni, din calendarul anului școlar. Prioritar ar fi însă ca la școală chiar să fie altfel decât așa cum se desfășoară lucrurile la nivelul vieții cotidiene. Devine important ca sistemul de învățământ să se impună în mentalul colectiv printr-un tip de reprezentare marcată de rigurozitate în gândire, rafinament cultural, o dimensiune clasică a modului uman de existență.

Nicolae Manolescu consemna ­într-un editorial recent în care se referea la clasicism ca la o stare de spirit: „Experiența se opune experimentării, care este o caracteristică a spiritului inovator. Este motivul pentru care modernitatea mi se pare, într-o bună parte a ei, o impostură datorată libertății fără limite. (…) Ordinea lu­­crurilor mă liniștește și îmi dă sentimentul confortabil că lumea în care trăiesc este, încă, lumea mea“ (România literară nr. 26/23 iunie 2023, p. 3).

Cu acest prilej criticul literar observa că într-o viziune anticlasică relevantă este libertatea, iar nu disciplina.

Oare din punct de vedere pedagogic se poate acredita această idee? În postmodernismul democratic nu poate fi negată importanța libertății. Totuși, din perspectivă pedagogică, pentru elevii aflați în plin proces de formare este foarte necesară disciplina. Pentru ca atunci când ajung persoane adulte, majori responsabili, să-și permită să facă alegeri consistente, pline de sens, elevii trebuie să înțeleagă că dezvoltarea se bazează pe muncă serioasă, disciplinată.

Orientarea spre acele activități educative care permit formarea de competențe utile într-o lume află în schimbare ar însemna și părăsirea imperativelor dispoziționale (a devenit o modă în aș­teptările părinților după care copilul este bine să fie lăsat să facă doar ceea ce îi place). Dispozițiile sunt variabile, stau sub semnul întâmplărilor, au o desfășura­re spontană în prezentul imediat. Într-o deosebire evidentă, munca teoretizată în științele educației are ținte configurate pe termen lung, construiește treptat ca­pacități, precum și caractere umane.

Combaterea relativismului prin promovarea culturii clasice ar putea fi un obiectiv de profunzime al școlii. Mai mult, ar putea fi o metaprioritate.

Poveștile fac visarea posibilă

Numesc metaprioritate acel tip de prioritate care se află dincolo de modul curent în care gândim prioritățile. Sensul este unul apropiat celui în care profesorul Mircea Miclea se referea la metacompetențele necesare tinerilor pentru a face față unor cerințe imprevizibile, ale unui viitor ce se configurează într-un mod pe care nu-l putem anticipa. O astfel de competență dispune de un potențial de generare a altor competențe într-un efort adaptativ. Având o astfel de competență, dacă este nevoie, oricând aceasta permite formarea unei alte noi competențe, potrivite într-o solicitare diferită. Mircea Miclea identifica patru astfel de metacompetențe: autonomia, disciplina („Co­­relația dintre autodisciplină și reușita în viață este de 0,67, iar relația între IQ și reușită este de 0,32, adică de la nivelul inteligenței medii în sus contează mult mai mult autodisciplina decât inteligența în reușita profesională“), capacitatea de a identifica oportunități și gândirea de designer (https://www.edupedu.ro/analiza-cele-patru-metacompetente-de-care-un-elev-are-nevoie-in-viitor-pentru-a-face-fata-unei-lumi-volatile-mircea-miclea/).

Una dintre metaprioritățile noului an școlar face trimitere la încurajarea creativității, ca un mod de dezvoltare al ­gândirii, principial vorbind. Mă refer la creativitatea elevilor, dar și a profesorilor lor. Creativitatea valorifică gândirea de tip sintetic, constructivismul. De aici se impune ca alături de gândirea analitică să fie acordată o atenție deosebită demersului de tip sintetic. Pentru cei care acceptă această ipoteză de lucru va fi o provocare cum se va putea realiza acest fapt în mod concret. Cum se vor face, de pildă, evaluările astfel încât elevii să aibă ocazia de a formula fraze, de a scrie texte coerente, folosind cu stil un anumit limbaj academic? Vom prefera și în anul școlar care tocmai începe grilele pe care elevii le rezolvă repede, iar profesorul le corectează ușor? Asta dacă le mai citește profesorul, iar notarea nu este făcută direct prin programul informatic.

O altă metaprioritate vizează redescoperirea farmecului relațiilor interumane directe, ceea ce a fost pierdut prin adoptarea pe scară socială largă a tehnologiei informației și a fost accentuat prin desfășurarea orelor în sistem online, prin telemuncă și izolare socială în perioada de pandemie. Mai departe, adoptarea pe scară largă a unei forme a muncii relevante nu doar pentru rezultatele obținute, ci și pentru capacitatea sa de a răspunde trebuințelor asociative, a celor de recunoaștere socială, a celor de integrare funcțională în diferite comunități. Mă refer la munca în sistem colaborativ. Competiția, concurența, întrecerea în atingerea țintelor propuse sunt modalități de a stimula creșterea competențelor, de a fortifica voința, de a mări ambiția în confruntarea cu diferitele obstacole. Dar aceste modalități se dovedesc a fi limitate în a răspunde unor nevoi psihologice specific umane. Munca prin co­­operare, întrajutorarea colegială, cultivarea practicilor corecte au efecte benefice în creșterea coeziunii grupurilor sociale, a încrederii în bunul mers al lucrurilor.

Grija în a cultiva relații umane de calitate, relații interpersonale semnificative poate fi un ideal urmărit de-a lungul întregii vieți.

Un obiectiv specific educației este cultivarea respectului față de oameni, în general, dar mai cu seamă față de părinți și de profesori. La fel cum, aflat la medic, un pacient nu negociază diagnosticul, cel mult poate consulta o altă opinie, tot așa, în educație, anumite aspecte didactice nu pot fi obiectul unor negocieri. De pildă, într-un act de evaluare nu pot fi negociate notele, ci doar explicat baremul. Respectul și încrederea acordată profesorului fa­cilitează învățarea. Lipsa de respect, pu­nerea sub semnul întrebării a unor metode și strategii didactice fac mai anevoios procesul de învățare, subminează încrederea, uneori conduc la eșec.

Școala ca un centru activ de resurse simbolice în comunitate poate oferi un cadru instituțional care să încurajeze re­zistența culturală în fața relativismului, a consumerismului, cât și a pragmatismului superficial.

Promovarea respectului față de valori, stabilirea unor relații bune cu oamenii, raportarea creativă la problemele vieții, prin valorificarea gândii sintetice – iată câteva din prioritățile noului an școlar.

Un an școlar care va avea, cu siguranță, o poveste a lui.

În acest sens, amintesc o idee a lui Octavian Paler: „O viață mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră. Dar mediocritatea iluziilor n-are nicio scuză. Nimic nu ne oprește să visăm fără măsură“ (Paler Octavian, 2004, Autoportret într-o oglindă spartă, Ed. Al­­batros, București, p. 144).

Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret, București

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 44-45