Un sfert din tinerii de 15-18 ani de la noi au lăsat şcoala după opt sau zece clase; fac orice altceva, dar nu mai merg la şcoală. Sunt tot mai mulţi. Ponderea lor a crescut faţă de acum cinci ani şcolari cu aproape 10 puncte procentuale. O spune studiul „O privire asupra participării la educaţie folosind analiza pe cohortă“, realizat de Ministerul Educaţiei Naţionale – Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi de reprezentanţa UNICEF în România. Este un studiu neobişnuit pentru zona percepţiei largi, devenită impermeabilă la tot felul de proiecte şi „proiecte“ care, că există sau nu există nevoie şi pricepere, conţin „un studiu“, „o cercetare“ de felul „atâţia din atâţi“ ori „atâţi din atâţia“. Obosiţi de insistenţa la tot pasul cu procentele abandonului şcolar, ale „absenteismului“ (sic!), ale nereuşitelor la examenele naţionale, ale autorizării la incendiu (forma nouă a obsesiei pentru autorizaţie sanitară) şi, mai ales, preocupaţi de analfabetismul funcţional (ca tot omul care se consideră că nu e un oarecare), nu am băgat de seamă că studiul acesta îi urmăreşte şi-i caută pe cei care sunt de vârsta şi de datoria mersului la şcoală, adică se uită la ei ca la o generaţie care parcurge sau ar trebui să parcurgă un ciclu şcolar de la început până la sfârşit. Datele sunt multe, sucite pe toate feţele şi de luat în seamă, chiar dacă nu intră în categoria celor care de obicei satisfac reflexul raportărilor.
Un aspect care ar fi normal să pună pe gânduri tare de tot este acela că abandonarea şcolii s-a redus în ultimii ani la nivelurile tuturor ciclurilor de învăţământ, în timp ce a crescut proporţia celor care „nu participă la educaţie“. Cum ar veni, totul este pornirea spre şcoală, intrarea într-un ciclu, acel „să-l dăm la şcoală“, devenit la vârstă mai mare „să fac şi eu o şcoală“. Din această perspectivă, deschiderile cu necesare legături ar trebui să treacă de studiul în discuţie şi să fie orientate mai ales către condiţii de trai şi ţinere într-un anumit mediu, către un anume fel de folosire a minţii şi manipulare.
Studiul spune că, „dacă în anul şcolar 2010/2011 peste 95% din copiii de vârsta învăţământului primar erau înscrişi în sistemul de educaţie (în acest nivel sau în învăţământul preşcolar sau gimnazial), în anul şcolar 2015/2016, valoarea indicatorului scade cu aproximativ 5 p.p., până la 91,5%“. Între aceleaşi repere anuale, ponderea copiilor de vârsta gimnaziului înscrişi în sistemul de educaţie a scăzut cu mai mult de 4 p.p., rămânând 90% din ei în postura de elevi. Mai sus, la liceu sau la şcoala profesională, în anul 2015/2016 mai erau 75% din cei care ar fi fost normal să se găsească înscrişi acolo, de unde în 2010/2011 ponderea lor fusese de peste 83%. „Cu alte cuvinte, doar trei copii din patru din grupa de vârstă 15-18 ani sunt înscrişi în învăţământul liceal, profesional, gimnazial sau deja sunt în învăţământul terţiar“, scriu autorii studiului. Şi ei (nimic nou din punctul acesta de vedere) dau vina în principal pe desfiinţarea la un moment dat a şcolilor profesionale, numite la o vreme SAM-uri, pe linia diletantei credinţe că, lipind un nume găsit pe undeva, recuperăm tradiţii ale şcolii româneşti. De bine ce se făcuse ceva „recuperare“, a venit lichidarea, din 2009/2010 până în 2011/2012. Apoi, acţionând mintea de pe urmă sau cine ştie ce altceva, în anul şcolar 2014/2015, învăţământul profesional a fost reînfiinţat. Ceva semne se văd, constată studiul în discuţie, din moment ce „anii 2013-2015 evidenţiază o relativă stabilizare a ponderii copiilor din afara sistemului (creşteri de sub 2 p.p.), după ce în perioada anterioară creşterea a fost de aproximativ 7 p.p. (de la 7% în 2010/2011 la aproape 14% în 2012/2013)“.
Existând iar şcoli profesionale, se poate considera că se deschide o arie mai largă, mai rezonabilă, de conti­nuare după gimnaziu. Ce persistă este întrebarea ce rost are mersul mai departe. Pe undeva, întrebarea aceasta parcă se arată a fi mai apăsătoare decât clasica invocare a lipsei mijloacelor de întreţinere la şcoli care, privite de la un anumit nivel, par pretenţioase. Întrebarea este valabilă şi pentru liceu, cu momentul lui de vârf, baca­lau­reatul. Rămâne ignorată soluţia (sau ceva tentative în calea ei) privitoare la acceptarea economică şi socială a celor care urmează liceul, dar nu trec bacalaureatul ori se dezinteresează pur şi simplu de el. Intenţiile, din câte se pot înţelege, vizează creşterea procentajului de ansablu al reuşitei la bacalaureat. Constatarea de către tineri a unei uşurări a trecerii prin şcoală ceva mai înaltă şi printr-un examen îi va face pe mai mulţi să meargă mai departe? O fi considerată şi această uşurare un punct de atins în urmărirea dezideratului şcolii la care copilul „să vină cu drag, de plăcere“? Cert este că studiul privind participarea la educaţie, dincolo de analiza bazată pe cohortă, enunţă două teme de pus pe gânduri în sens larg: „Indiferent cât de eficiente sunt măsurile de creştere a calităţii, cât timp de acestea nu beneficiază toţi copiii care ar trebui să fie la şcoală, ele ajung să aibă un impact limitat“, şi „multe dintre programele privind îmbunătăţirea participării la educaţie continuă să fie puternic orientate de măsuri sociale şi au mai puţin în vedere intervenţiile cu impact direct asupra creşterii calităţii în educaţie“.
Florin ANTONESCU