Alegerile din 2011/2012 au fost primele alegeri desfăşurate în conformitate cu dispoziţiile Legii 1/2011, mai toate universităţile resimţind şocul electoral generator de fracturi şi atomizări repetate. Dimensiunile faliei au fost cu atât mai amplificate şi profunde ca intensitate, cu cât comunităţile academice erau mai vulnerabile şi predispuse la agresivitatea îndărătnică a externalităţilor negative. Cultivând cu perfidie darwinismul social desuet, demn de recesivitatea secolului al XIX-lea, Legea 1/2011 a slăbit mai toate resorturile capitalului educaţional al universităţilor. Fenomenul a indus consecinţe aproape dramatice în universităţile tinere, aflate în plin proces de dezvoltare instituţională, atrăgând atenţia asupra unui domeniu de maximă importanţă: acela al calităţii resursei umane din instituţiile de învăţământ superior. Calitate exprimată în toate dimensiunile şi privită atât ca proces, cât şi ca produs, calitate prezumată şi, destul de des, clamată, dar, în frecvente situaţii, dovedită a fi… irelevantă.
Dominaţia ingineriilor mecaniciste în elaborarea şi aplicarea criteriilor de evaluare a generat şocul iremediabil involutiv al calităţii în universităţi, indicatorii superficiali şi excesiv cantitativi substituind însăşi calitatea. Întrucât, numărând spre a răspunde la întrebări de tipul „cât?” sau „câte?”, persoane care nu contează în spaţiul ştiinţific şi educaţional au obţinut titlurile maxime. Şi ceea ce este şi mai grav este faptul că multe dintre aceste persoane ajung să şi creadă că sunt în avangarda domeniului lor. Supralicitându-se şi minimalizându-i pe alţii – îndeosebi mai tineri şi cu ranguri profesionale oficiale inferioare –, contribuie la construcţii fondate în false ierarhii.
Nici Universitatea Constantin Brâncuşi, din Tg.-Jiu, nu face excepţie, ierarhiile fiind şi aici, în parte, artificiale. Avem pripăşiţi prin universitate – încă de prin anii ’90 – unii profesori universitari care „excelează” printr-o „operă”, dar şi prin activitate care se situează sub nivelul lectorilor/şefilor de lucrări. Ceea ce poate fi observat şi în alte universităţi. Dacă fiecare dintre noi şi-ar pune întrebarea: Cât contez în specializarea mea? (ca recunoaştere, ca prestigiu), atunci poate s-ar produce o relativă însănătoşire a culturii noastre organizaţionale. Căci, într-o universitate, singurele tipuri de autoritate legitimate sunt autoritatea epistemică şi autoritatea legii. Doar acestea legitimează, celelalte reprezentând paliative care conduc la forme de alienare, conştiinţa de sine a comunităţii putându-se cantona în procese specifice decadenţei ştiinţifice, profesionale, morale.
Trecerea de urgenţă la o reevaluare a resursei umane prin utilizarea criteriilor circumscrise relevanţei individuale, cu toate carenţele Legii 1/2011, este un imperativ de prim rang al senatelor care-şi încep în această perioadă mandatele, pornind de la premisa incontestabilă că profesorii universitari trebuie să fie întemeietori de şcoală, nu simpli funcţionari. O însănătoşire a comunităţii academice atât din punct de vedere profesional, cât şi moral trebuie să reprezinte imperativul numărul unu în anii următori. Şi nu doar aşteptând părăsirea „scenei” pe cale naturală.
Una din problemele care trebuie clarificate, după patru ani de aplicare a prevederilor Legii 1/2011, este cea a raporturilor dintre senat şi executiv. În termeni de necesitate, funcţionalitate, eficacitate.
Fiind ales de comunitatea academică, Senatul răspunde exclusiv în faţa acesteia, cu condiţia, bineînţeles, de a respecta legea în acţiunile, strategiile şi hotărârile sale. Fiind ales exclusiv de Senat, preşedintele răspunde numai în faţa Senatului, fără a fi constrâns la dependenţe de persoane, funcţii, resorturi politice, administrative etc. Prin urmare, un ministru nu are nicio putere în a destitui (revoca) preşedintele Senatului sau orice membru al acestui organism colegial. El are la îndemână o singură pârghie: presiune asupra rectorului.
O presiune pe care o poate exercita în virtutea dependenţei – ce-i drept formale – a rectorului de ordinul de confirmare (eventual, revocare). De aceea, senatul, ca organism colegial cu cea mai mare reprezentativitate, este garantul autonomiei universitare şi cenzorul tutelei administrative.
Poziţia rectorului este una specială, în condiţiile Legii 1/2011: el este dependent de ministru (şi de ierarhia ministerială) prin ordinul de confirmare, dependent şi de membrii comunităţii universitare dacă modalitatea de desemnare o reprezintă alegerile. De aceea, considerând că rectorul trebuie scos măcar din sfera acestor dependenţe, comunitatea Universităţii Constantin Brâncuşi a optat la referendumul organizat în luna iunie 2015, pentru varianta desemnării lui prin concurs. În acest caz, Senatul şi-a sporit responsabilităţile, dar nu a cedat din autonomia universitară, menţinând echilibrul sub toate formele sale. Prin funcţiile sale – funcţia formativ-pedagogică, funcţia de proiectare şi promovare a strategiilor, funcţia de reglementare şi comunicare şi funcţia de coordonare şi control –, ca şi prin atribuţiile fixate prin Cartă, Senatul nu-şi propune decât obiective strategice, corelate dezvoltării instituţionale durabile. Conturate, structurate şi transpuse în strategii, obiectivele devin funcţionale numai prin punerea lor în executare de către organismele colegiale şi funcţiile unipersonale în intervale de timp prestabilite.
Rezultă un dublu feedback: un feedback de tip acţional, în care input-urile sunt generate de comunitatea academică, executivul şi deliberativul de rang inferior preluând output-urile rezultate din hotărârile Senatului şi un feedback informaţional, în baza căruia Senatul realizează controlul, valorificând semnalele şi intervenind pentru eventualele corecţii. Prin urmare, pentru asigurarea obiectivităţii în acest proces, este util şi corect ca Senatul să nu devină actor în privinţa punerii în executare a propriilor hotărâri, echipa constituită în executiv având acest rol. Tocmai de aceea, rectorul, prorectorii, decanii, prodecanii, directorii structurilor departamentale şi directorii de departamente trebuie să fie vectori, dar şi etalon în evaluare. De profesionalismul, autoritatea ştiinţifică şi didactică şi fermitatea implicării lor depinde mersul universităţii.
Am fost Universitatea care, criticând public multe din prevederile Legii1/2011, am remarcat încă din acel an reglementarea privitoare la aplicarea principiului separării şi ponderării puterilor de decizie în instituţiile de învăţământ superior, cunoscând că prin concentrarea puterii doar în jurul unei singure persoane – în speţă, rectorul – se ajunge la excesul de putere, la elaborarea, exercitarea şi finalizarea deciziilor în mod unilateral, chiar discreţionar. S-a dovedit că unicitatea puterii de decizie în universităţi, unicitate care personaliza autoritatea la nivelul rectorului – care era şi preşedintele Senatului, atrofia controlul de oportunitate şi legalitate, Senatul acţionând prin răspundere la comenzi. Legea 1/2011 şi, în baza ei, Carta pe care am elaborat-o au schimbat radical mecanismele şi resorturile procesului decizional, Senatul ca organism colegial suprem, cu cea mai mare putere deliberativă şi decizională, acţionând, atât în integralitatea lui, cât şi prin comisiile de specialitate, pe linia stopării excesului de autoritate. Nu este o conducere bicefală (nici la nivelul organismelor colegiale: Senat – Consiliu de Administraţie, nici la nivelul funcţiilor unipersonale: preşedinte Senat – rector), ci o conducere complementară în care, prin competenţele fixate prin lege, Senatul – în virtutea prerogativelor de organism colegial cu cea mai mare reprezentativitate – exercită controlul cvasigeneral asupra activităţilor executivului. Ceea ce face ca tutela administrativă exercitată de minister, precum şi tutela politic-partinică să fie aproape inexistente.
Senatul, atât în integralitatea lui, cât şi în componenţa individuală (ca însumare a senatorilor), nu este ţinut de imperativitatea mandatului, înţeleasă ca dependenţe grupale. Fiecare senator se bucură de legitimitate universală, în sensul că este votat de întreaga comunitate academică, şi nu doar de componenta din partea căreia a candidat.
În acest temei, gradul de reprezentativitate este maxim, aşa cum şi responsabilitatea este certă şi maximă în domeniul reprezentării intereselor întregii comunităţi academice a universităţii ca entitate instituţională.
Aceeaşi arhitectură a fost proiectată prin Cartă şi la nivelul facultăţilor, departamentelor, structurilor departamentale. Procedurile şi principiile sunt democratice, asigurând exercitarea autonomiei universitare prin asumarea răspunderii colegiale şi individuale. Iar arhitectura pe care am proiectat-o cu patru ani în urmă a ţinut Universitatea Constantin Brâncuşi, din Tg.-Jiu, departe de politicile şi imixtiunile administrative, punând în valoare principiul subsidiarităţii.
Alegerile pentru directorii de departamente, consiliile facultăţilor, Senat şi conducerea Senatului s-au încheiat încă din 27 noiembrie 2015 la Universitatea Constantin Brâncuşi, din Tg.-Jiu. Rămâne deschisă problema rectorului, funcţie ce va fi ocupată prin concurs. Numai că aici încep problemele generate de carenţele Legii 1/2011.
Despre ce este vorba?
În conformitate cu prevederile art. 210 (4) din Legea educaţiei naţionale, la concursul de ocupare a funcţiei de rector pot participa personalităţi ştiinţifice sau academice din ţară şi din străinătate care, pe baza audierii în plenul Senatului, au obţinut avizul de participare la concurs din partea acestuia. Senatul universitar are obligaţia de a aviza minimum doi candidaţi. Candidaţii avizaţi de Senatul universitar participă apoi la concursul organizat.
La prima vedere, textul legii nu ridică probleme, însă, luând în calcul prevederea imperativă expresă referitoare la avizarea a minimum doi candidaţi, atunci lucrurile se complică. Potenţial, dar şi virtual, lucrurile îmbracă mai multe modalităţi de realizare:

1. a) luând în calcul cerinţele pe care le presupune sintagma personalitate ştiinţifică/academică, la concurs se înscrie un singur candidat, funcţia de rector la o universitate din provincie nefiind atât de râvnită de personalităţi din ţară/străinătate, situaţie în care concursul nu se poate organiza, întrucât Senatul este ţinut de prevederea imperativă referitoare la validarea a minimum doi candidaţi;
2. b) luând în calcul aceleaşi cerinţe, de care Senatul este obligat să ţină cont atunci când avizează candidaturile, la concurs se prezintă doi sau mai mulţi candidaţi, însă doar unul – în baza criteriilor adoptate pentru evaluarea candidaturilor – este validat, situaţie în care concursul nu poate fi organizat, neîndeplinindu-se condiţia legală obligatorie (validarea a minimum doi candidaţi);
3. c) în fine, la concurs se înscriu mai multe personalităţi ştiinţifice/academice, Senatul având posibilitatea de a aviza doi sau mai mulţi candidaţi, situaţie în care concursul se poate organiza.

Dacă pentru varianta indicată la lit. c) nu se ridică probleme, concursul ierarhizând candidaţii, variantele de la lit. a) şi b) – foarte probabile – pot pune Universitatea în situaţia de a nu putea învesti un rector. Chiar repetând de câteva ori procedura.
Ieşirea din situaţia indicată la lit. a) este aproape imposibilă, fiind greu de presupus că personalităţile ştiinţifice/academice vor fi atrase de mirajul unei funcţii care nu aduce prea mari beneficii, dar care implică responsabilitate majoră.
Ieşirea din situaţia indicată la lit. b) se poate face printr-un compromis. Un compromis care pune Senatul în situaţia jenantă de a mima exigenţa în acordarea prin vot a avizului, indiferent de prestaţia candidaţilor. În acelaşi timp, persoana care, prin prestaţia sa, obţine avizul de participare la concurs este vădit lezată, fiind pusă pe poziţii egale cu candidaţii irelevanţi.
Ridic aceste probleme pentru că, din câte cunosc, Universitatea Constantin Brâncuşi, din Tg.- Jiu, este singura universitate din România care a optat pentru desemnarea rectorului prin concurs. Iar paliativele sunt inacceptabile.
Prof. univ. Adrian GORUN, Preşedintele Senatului Universităţii Constantin Brâncuşi, din Tg.-Jiu