Educația românească este bolnavă de „refor­mită cronică”, a afirmat pre­ședintele României într-o întâlnire cu 120 de elevi, la Cotroceni, prilejuită de aniversarea a
25 de ani de la sem­narea Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, punând astfel un diagnostic tranșant unui sistem aflat în suferință. Căutarea cauzelor acestei boli ciudate conduce la nenumărații miniștri ai Educației, care au început, fiecare, propria reformă. Plecând de la angajamentul solemn: „Educația este proiectul meu de țară”, președintele își dorește o dezbatere publică „de lungă durată”, care să conducă la o „reformă profundă”.
Mitul Meșterului Manole nu s-a născut întâmplător pe aceste meleaguri. În Educ­ație, el se aplică în combinație cu abordările de tip mioritic (alt mit fondator), într-un sincretism original și creativ: fiecare ministru a ignorat sau a demolat ceea ce a încropit ante­c­e­sorul său pentru: 1) a nu continua și a nu le­gitima astfel lucrarea celui dinainte și 2) a-și lega propriul nume de schimbare și a zâmbi astfel cu orgoliul fondatorului și vizionarului de pe pere­tele de la etajul întâi al Casei Școalelor, alături de mari vizionari precum Spiru Haret, Titu Maiorescu și alții. „Reforma” educației din acest sfert de veac este un șir incoerent de începuturi, experimente și eșecuri, care au generat situația actuală a învățământului românesc, definit de „creșteri” și „scăderi”, dar cu semnul minus, într-o dialectică bizară care, departe de a genera pro­gresul, adâncește regresul: creșterea dezin­teresului pentru școală, scăderea calității actului educațional. Cărora li se adaugă, augmentând criza: diminuarea progresivă a statutului școlii în societate, condiția umilitoare a cadrelor didac­tice („beneficiare” ale unor condiții salariale mizerabile, fără rival în Uniunea Europeană), confuzia curriculară, schimbările de formă, nu și de fond, generatoare de haos și de vraiște sistemică, ezitările, contradicțiile, tergiversările, erorile, unele foarte grave (vezi recenta criză a manualelor), ruptura și autizarea educației în raport cu societatea și realitatea, într-un cuvânt impasul „reformei”, împotmolită în politicia­nism, incompetență, diletantism și, nu de puține ori, iresponsabilitate.
Boala adevărată a Educației nu este „reformita”, ci politizarea. Reformita constituie simptomul, modul de manifestare a acestei afecțiuni grave, care, date fiind condițiile specifice de evoluție, în acest spațiu balcano-fanariot, s-a cronicizat. Iar boala educației este și boala clasei politice românești, o clasă, în multe părți ale ei, bolnavă, atinsă de morbul puterii, al ipocriziei și al minciunii. O clasă, departe de clasa politică a țărilor civilizate, de multe ori fără, chiar, prea multe clase, la propriu. Ea este vinovată de dezastrul educației din România, pentru că a transformat-o, încă de după căderea comunismului, într-un spațiu de manevră al intereselor politice. În această „filosofie”, nu interesele școlii au primat, ci acelea ale parti­dului, oricare ar fi fost ori ar fi el, nu moder­nizarea educației a contat, ci binele politrucilor și al activiștilor, de la vârf la bază, al lor și al neamurilor lor insațiabile, de acum în zece generații. De aceea, odată cu urmărirea fanatică și famelică a beneficiilor de clan politic, odată cu promovarea intereselor deghizate în frazeologii și programe mincinoase, tartorii politici, eminențele cenușii cărora niciodată nu le-a păsat decât de ei și de familiile lor (familia, famiglia) au promovat și incompetența, impostura, dile­tantismul și iresponsabilitatea în punctele-cheie ale educației. Politizarea, boala cea mai grea a acestei națiuni, aflată la răscrucea marilor puteri și a marilor neputințe, a generat o serie de efecte secundare, care interesează mai multe domenii ale medicinii morale și sociale. Și fiindcă toate acestea trebuia să poarte un nume, cum zice poetul, s-au numit simplu (președintele le-a numit) „reformită cronică”. Politizarea re­prezintă răul suprem al educației și al țării, care își face, în continuare, mendrele, fenomen nefast, care lucrează, eficient și tăcut, la distrugerea învățământului românesc.
Efectele se văd în realitatea imediată, în generațiile de elevi și studenți, în societatea românească. Elevii sunt tot mai puțin pregătiți, aria lor de cuprindere prin cunoaștere se restrânge progresiv. Liceul, placa turnantă a studiilor, devine, de la an la an, mai formal și mai lipsit de consistență. Au apărut și „soluții”, disperate, extreme. De pildă, „reforma” baca­laureatului, care, în realitate, nu rezolvă mai nimic, ci doar generează, în forma lui con­centraționară, cu supraveghere video, spaimă și teroare. Filtrul este însă iluzoriu, pentru că spiritul balcanic al supraviețuirii transcende orice obstacole. Boala – boala sistemului, boala educației – nu se vindecă sau ameliorează tratând simptomele, ci cauzele. Or, cauzele, pre­cizate mai sus, acuză dezinteresul sau neputința guvernelor și a clasei politice româ­nești de a administra un domeniu de importanță vitală pentru națiunea noastră.
Educația trece printr-un proces de mediocrizare, devenind un mediu care produce absolvenți din ce în ce mai slabi. Declinul calității se reflectă în nivelul scăzut al absolvenților de liceu și al studenților. Nu al tuturor, pentru că sunt și excepții, notabile, dar al multora. Din ce în ce mai mulți. Eșecul reformei și impasul actual al școlii sunt vizibile și în starea de dezorientare și confuzie a gene­rațiilor de tineri, care parcă nu au repere și idealuri în procesul devenirii personale, care parcă trăiesc întâmplător, plătind tribut clipei și hazardului. Așa cum sunt ei astăzi așa este și va fi societatea românească. O societate incoerentă, fără valori, fără țeluri comune, fără perspective.
Iată că lucrurile sunt mult mai grave decât par. „Reformita cronică”, boala de care suferă Educația, după diagnosticul pus de președinte, el însuși profesor, atacă nu numai sistemul, ci întregul organism social, societatea în prezentul și viitorul ei. A spune că Educația prezintă o importanță strategică pentru România este un adevăr simplu, elementar, din păcate neasumat și ignorat de clasa politică. Faptul că președintele asumă, el, Educația ca „proiect de țară” este un lucru, fără îndoială, bun și salutar. Dar au mai făcut-o și alții, antecesori ai domniei sale, care au croit un Pact Național pentru Educație, eșuat, începând cu a doua zi, în certuri și scandaluri ca la ușa cortului între politrucii și mamelucii scenei publice. Faptul că profesorul Iohannis vrea o „reformă profundă” este iarăși de apreciat și, cu siguranță, un semn bun. Dar drumul pe care îl prefigurează până la ea, „o dezbatere publică de lungă durată”, nu mai poate constitui o soluție astăzi. Un sfert de secol Educația a ținut-o în dezbateri, simulări și simulacre de dezbateri, în studii, diagnoze și prognoze, care nu au produs nimic, decât haos, confuzie și o criză cronică în care învățământul s-a cufundat ca într-o mlaștină. Educația nu mai poate să aștepte și nu mai are nevoie de dezbateri publice. Care oricum nu se fac și pe care, chiar de s-ar face, nu le ia nimeni în seamă. Dar are nevoie vitală de bani, de salarii, de reformă reală, de calitate, de o condiție demnă, europeană. Dacă nici acum nu se înțelege acest adevăr elementar, într-o Europă care își concepe dezvoltarea și viitorul pe educație, cercetare, inovare și cunoaștere, atunci suntem o țară care, prin chiar clasa ei politică, lucrează, metodic, la propria ei distrugere. Faptul că președintele este, la origine, profesor ar putea fi de bun augur. Dar angajamentele și asumările, de care istoria noastră recentă abundă, au nevoie de acțiune și de fapte. La capitolul vorbe și angajamente, suntem printre primele țări din Uniunea Europeană. La Educație, din păcate, printre ultimele, dacă nu chiar cea din urmă.
Sorin IVAN