Liviu PAPADIMA profesor universitar
De un an și mai bine mă strădui să pun cap la cap articolele publicate în Dilema veche în rubrica mea săptămânală despre educație, plus altele pe aceeași temă apărute prin diferite gazete, și să scot o carte. Material ar fi: vreme de patru ani, din 2014 în 2018, am trimis redacției Dilemei cu regularitate texte pentru „Învățătura de minte“, așa că să se fi tot strâns mai ceva decât 200. Nu mi-a fost greu să le pun într-o matrice tematică, să nu fie doar o însăilare cronologică de contribuții de presă. M-am temut că, după atâta timp, bună parte dintre articole își vor fi pierdut actualitate, chiar dacă am căutat din capul locului ca ele să nu se cantoneze în sfera prezentului imediat, în ciuda condiției lor gazetărești. Nu par însă să se fi învechit. Și totuși, eu înaintez cu viteza melcului în pregătirea volumului. Mai îndrept câte o propoziție pe ici, pe colo, mai notez pe manșeta paginii câte o nedumerire de verificat și abandonez iarăși lucrul pentru săptămâni. E clar că nu prea îmi dă inima ghes.
Am impresia că nu numai comentariile mele, ci și orice comentarii despre învățământul românesc din ultimii ani rămân cumva suspendate într-un soi de paradoxală actualitate vetustă. Ce se spunea sau scria prin 2015 pe această temă își are egală îndreptățire și azi, de parcă timpul ar fi trecut cu nonșalanță pe alături. Chiar dacă sistemul educațional a fost departe de a încremeni în letargie. Dimpotrivă. An de an a fost izbit și zgâlțâit cu cele mai excentrice inițiative de ameliorare – însoțite mai totdeauna de denunțarea vehementă a diverși țapi ispășitori.
Eschivare, dezmințire
Elevii nu învață, s-a spus, pentru că manualele școlare sunt proaste. Iar manualele sunt proaste pentru că editurile private care le produc sunt corupte și profitoare. O singură megaeditură de stat va înlătura și corupția, și goana după profit, și va reuși astfel să scoată manuale și mai bune, și mai ieftine. Experimentul, pus în faptă de ministrul Pop, a durat doi ani. Nimeni nu și-a asumat în vreun fel sau altul rezultatele previzibil catastrofale. Ne-am bucurat aflând că s-a renunțat la o atare nerozie și am uitat.
Tactica generală în rezolvarea unei probleme pare să fie plimbatul ei dintr-un loc în altul, până i se pierde urma. Eșecul revoluției manualului unic s-a soldat cu culpabilizarea curriculumului pentru rezultatele slabe la învățătură: programele sunt învechite și supraîncărcate. Trebuie schimbate de urgență. Cum? Descongestionându-le – ceea ce le face de regulă încă și mai ponosite, pentru că ce „se descarcă“ sunt noutățile mai puțin asimilate în sistem – sau actualizându-le, apropiindu-le de stadiul actual al cunoașterii în domeniul respectiv – ceea ce, evident, duce îndărăt către supraaglomerare. În această aporie fiecare programator se descurcă cum îl taie capul – sau cum îi tună inspectorului de specialitate. Șansa de a aspira la vreo coerență la nivelul ansamblului curricular, atât pe orizontală, între diversele discipline, cât și pe verticală, între ciclurile de învățământ, s-a dus pe apa Sâmbetei. Nici măcar firavele corelații care începuseră să se înfiripe la nivel de arii curriculare, între discipline „vecine și prietene“, nu-și mai găsesc locul.
Mai există o strategie încă și mai radicală decât plimbatul problemei: dezmințirea ei. De unde știm că avem rezultate slabe – jalnice, ar zice unii – la învățătură? Poate doar ni se pare. Poate de vină e presa cârcotașă, care refuză, tot din motive de profit și corupție, să trateze echitabil informația: 50% știri negative și 50% pozitive.
Avem și o serie de indicatori care, aparent, ar da credit opiniei vehiculate în spațiul public. De pildă, probele naționale. Fals. În realitate, rezultatele nesatisfăcătoare sunt induse de inadecvarea subiectelor de examen în raport cu pregătirea elevilor și de stresul pe care îl propagă camerele de luat vederi în rândul candidaților.
Se poate invoca, e drept, și rata mare de abandon școlar. Asta, însă, ni se explică, e o problemă socială. Nu are nimic de-a face cu ce simt elevii față de învățătura dobândită la clasă și șansele lor de a se alege cu ceva de pe urma ei. Ei toți s-ar descurca de minune și și-ar dori din suflet să continue învățătura, dacă le-ar permite buzunarul părinților. Cu alte cuvinte, învățătura merge strună, dar o copleșește sărăcia.
Mai poate fi adus în discuție și nivelul de promovabilitate la clasă, dar se știe deja de multă vreme că profesorii sunt subiectivi în acordarea notelor. În plus, încă de mai multe decenii, de prin anii ’80 ai veacului trecut, s-a stabilit că în caz de corijență sau repetenție responsabilitatea revine profesorului, nu elevului, iar situația se poate redresa prin ore suplimentare prestate pro bono de către cel dintâi în beneficiul celui din urmă. Am prestat și eu ore de ratrapaj ca profesor stagiar la Breaza în ultimul deceniu comunist, pentru elevi care nu veneau nicicum la școală în programul normal, ci doar la cel organizat expres pentru ei. Am primit în anii de stagiatură calificativul infamant „bine“, oferit doar dușmanilor declarați ai școlii, pentru două motive: mă încăpățânam să las corigenți elevi incorigibili, care nici măcar nu se osteneau să dea deloc pe la școală și eram „venetic“ din Capitală.
Ar mai rămâne, e drept, testările internaționale, precum PISA, unde ne batem vajnic pentru locul din coada Europei. Și ele însă se dovedesc irelevante, de vreme ce, așa cum a arătat actualul ministru al Educației, vizează capacitatea elevilor de a aplica ce au învățat, nu ce au învățat. Că însuși scopul educației ar fi să poți face ceva cu ce ai deprins de la alții, e cazul să uităm. Și, oricum, de ce să vină alții să nă arate cum suntem? Îmi amintesc că acum niște ani am fost invitat să particip la un proiect de lobby educațional, care se străduia să crească încrederea românilor în testările internaționale. Se pare că dna ministru nu a făcut parte din publicul-țintă. Ergo: nici măcar nu știm dacă absolvenții sunt sau nu bine pregătiți. Concluzia concluziei: și nici n-o să știm vreodată.
Lucrurile care contează
Faptul că, în ciuda atâtor zvârcoliri reformiste – zeci de miniștri perindați la timonă, zeci de modificări ale titulaturii ministerului, spre a-i putea modifica și organigrama și, astfel, împrospăta personalul, sute și sute de inițiative normative, legi, OUG-uri, HG-uri, OM-uri etc. – mai nimic nu pare a se urni din loc e, desigur, deprimant.
Dacă lași însă tristețea zilnică de o parte și aspiri către zonele mai aerate, de unde poți contempla din înalt peisajul educațional românesc, s-ar putea să te cuprindă o tristețe și mai mare. Pentru că de sus se vede încă și mai limpede cum, în trei decenii de la căderea comunismului, politicile publice din Educație fie au ignorat consecvent chestiunile majore, simple, de bun-simț, dar vitale pentru funcționarea eficientă a sistemului, fie le-au abordat tardiv și, chiar și atunci, doar în treacăt, cu jumătate de măsură.
Prima chestiune fundamentală, asupra căreia mă voi opri în acest articol, este, din punctul meu de vedere, cea a echității ofertei educaționale în raport cu beneficiarii. Mai pe șleau spus, flagranta și endemica inechitate a învățământului românesc.
România, nu e un secret pentru nimeni, e o țară săracă, cu enorme discrepanțe sociale. Ar fi de așteptat, în sensul ăsta, ca învățământul public să caute să le atenueze, nu să le adâncească – că de-aia e public.
Deci: cum putem face să omogenizăm șansele copiilor în privința accesului la educație?
Dat fiind că în România post-comunistă guvernarea a fost covârșitor în mâinile social-democraților, te întrebi cum chestiunea asta nu a ajuns să fie recunoscută drept prioritate absolută în învățământul nostru. Altminteri, când și când, guvernanții au cochetat cu soluții dintre cele mai trăznite în această privință.
Soluții pentru un învățământ echitabil?
Dna Andronescu, de pildă, a avut ideea de a omogeniza învățământul general scoțând faimoasele „meditații“ în afara legii. Soluția părea elegantă prin simplitatea ei și avea avantajul de a putea arăta cu degetul pretinșii vinovați: bogații, care își permit să le plătească, profesorii profitori – aceștia nu meritau titlul de „dascăli“, atât de drag buzelor ministeriale ale doamnei – intrați în cârdășie cu bogătanii. Exista totuși un handicap în aplicarea acestei terapii: era nu doar nerezonabilă, ci și flagrant neconstituțională. În zelul său justițiar îndreptat împotriva celor care își permit să investească în educația copiilor lor mai mult decât alții, doamna ministru preferase să nu înțeleagă că proliferarea instrucției paralele e un efect, nu o cauză a precarității cu care sistemul se achită de sarcinile care îi revin.
O altă idee, la care au subscris cel mai adesea tacit mai toate guvernările, este aceea că realizăm un acces echitabil la educație producând instrumente didactice – în primul rând manuale, dar și auxiliare – cât mai ieftine și, implicit, cât mai proaste, astfel încât nimeni să nu se poată plânge că e defavorizat. Dacă mai și recomandăm utilizarea acestor accesorii ca reper în construcția subiectelor de la probele naționale echitatea e garantată.
Cu adevărat ingenioasă a fost soluția adoptată în ministeriatul lui Hârdău, de democratizare a fraudei la bacalaureat. Pentru fiecare materie de examen se posta pe net un set de vreo 100 de subiecte, din timp, astfel încât candidații să aibă răgaz să învețe rezolvările pe de rost. La examen pica unul dintre acestea, selectat prin tragere la sorți. Cei fie incapabili, fie neinteresați de atâta toceală aveau la îndemână soluția toaletei, unde, cât își îndeplineau misia fiziologică, puteau răsfoi în tihnă un exemplar din teancurile cu broșuri cu rezolvări pentru fiecare subiect eligibil. Motivul invocat de autorități, reamintim, a fost combaterea frau – dei la probele naționale. În anul precedent, o ziaristă făcuse public un lucru știut altminteri de toată lumea: că pe „piața liberă“ subiectele care urmau să fie date la examen circulau nestingherit chiar cu câteva zile în avans. Cu alte cuvinte, ministerul de resort își asuma incapacitatea de a securiza probele naționale – cu toată colaborarea cu poliția, procuratura, DNA, jandarmeria, SRI, serviciul de comunicații speciale și mai cine vreți dvs. Bine măcar că nu s-a apucat și Banca Națională să facă un anunț similar în privința operațiunilor bancare. A trebuit să treacă doi sau trei ani până să se renunțe și la această inepție, unică, după știința mea, pe mapamond. Ca de obicei, ne-am bucurat și am uitat – mai puțin însă au fost dați uitării țapii ispășitori puși sub reflector: ziarista care stricase ploile, perturbând astfel „sistemul“, editurile care speculaseră oportunitatea de a scoate contra-cronometru și de a vinde apoi în tiraje exorbitante broșuri cu rezolvări. Din câte îmi aduc aminte, ministerul a vehiculat la un moment dat ideea și mai năstrușnică de a interzice publicarea acestor îndrumare, ignorând faptul că nu avea nicio bază legală pentru a exercita o astfel de cenzură și, chiar dacă ar fi izbutit, n-ar fi făcut altceva decât să crească masiv prețul râvnitelor produse pe piața neagră.
Despre bâlbele continue în atenuarea discrepanțelor dintre posibilitățile de instruire la îndemâna copiilor din mediul rural față de cei crescuți în mediul urban parcă nici n-aș mai vorbi. Ba îi facem navetiști, atunci când se ivește un contract profitabil de achiziționat microbuze, ba le promitem că le facem școală în sat, când vreun primar zelos promite și el că scoate sătenii la vot cu cățel și purcel.
În scurtul său mandat, ministrul Popa a avut două reușite majore. A izbutit să prejudicieze principalele universități din România în distribuirea resurselor și să instituie măsuri de sprijin inoperante pentru accesul la studii superioare al unor categorii defavorizate. Mai exact, a alocat universităților subvenții generoase cu destinație specială – de exemplu, pentru locuri rezervate candidaților proveniți din mediul rural. Subvențiile au fost în marea lor majoritate relocate sau returnate către minister. Secretul e simplu: ele veneau mult prea târziu în parcursul educațional al tinerilor. La 18 ani e deja foarte greu, aproape imposibil, să faci ce nu ai făcut la 6 sau la 14. Nici universitățile nu s-au bucurat unanim de acest cadou otrăvit. Chiar dacă și-ar fi găsit clienți din rural pentru ocuparea locurilor cu pricina, era întru totul previzibil ca aceștia să vină cu un nivel de pregătire și cu un grad de motivare încă și mai joase decât de obicei, forțând astfel, o dată în plus, coborârea ștachetei în studiile superioare.
Gama stratagemelor prostești și a prefăcătoriilor s-a îmbogățit și cu tertipuri de vădită mistificare. În 2000, de pildă, în mijlocul verii, a fost adoptată fără niciun fel de opoziție o lege care extindea obligativitatea învățământului la 10 clase. Inițiativa a fost prezentată public ca o șansă generoasă oferită tinerilor de a-și aprofunda studiile și de a amâna intrarea în câmpul muncii. Într-o țară în care se pune semnul egal între un drept și o obligație orice e posibil. Oricum, de atunci încoace perpetuăm performanța unei legiferări care face din liceu o bizară structură hibridă, jumătate obligatorie și jumătate facultativă.
Și în învățământul terțiar menținem, de decenii bune, o structură hibridă la fel de echivocă, de confuză: pentru aceleași „servicii“ educaționale, unii „clienți“ sunt taxați, alții nu. În aceeași instituție de învățământ, la același program de studii, unii învață gratis, alții pe bani.
Motivul invocat este următorul: statul nu are suficienți bani ca să acopere integral dorința de studii superioare a tinerilor, însă subvenționează o mare parte dintre locurile disponibile, ca măsură de protecție socială.
Așa să fie? Evident că nu. Locurile gratuite se ocupă prin concurs, pe baza performanțelor la învățare, nu în temeiul nevoii de protecție socială. Mai mult chiar: de regulă nu ajung la taxă studenții din familii bogate, ci, în cea mai mare parte, din cele nevoiașe, pentru că satisfacerea cerințelor de admitere, chiar și pe baza rezultatelor la Bac, nu depinde (doar) de calități native ale competitorilor ci, în mod covârșitor, de istoricul parcursului educațional al fiecăruia, vreme de cel puțin 15 ani. Un copil ai cărui părinți au avut în permanență dorința și posibilitatea de a supraveghea îndeaproape și de a sprijini constant evoluția sa la învățătură va fi clar avantajat față de un altul crescut într-o familie dezorganizată, fără cărți în casă, fără televizor, computer ș.a.m.d., fără pregătire suplimentară, fără… nimic altceva decât propria-i înzestrare cognitivă și volitivă. Cât am fost decan la Litere, poate cel mai peste mână mi-au venit „negocierile“ pe care trebuia să le improvizez cu studenți care solicitau amânarea taxei, adunând ban peste ban ca să o poată plăti.
Ignoranță, mistificare, ipocrizie, populism – ăsta e, cu firave excepții, arsenalul de politici publice din domeniul Educației de la căderea comunismului încoace.
Faptul că un program de protecție socială, construit pe ideea că pentru a-i da din partea statului unui copil sărac un corn și o cană cu lapte ca gustare școlară trebuie musai să dai și copilului lui Cataramă același lucru, faptul că un astfel de program a fost declarat aproape unanim un mare succes și nimeni nu a cutezat – și nici nu va cuteza prea curând – să îl pună pe făgașul cuvenit, spune cam totul despre populismul electoral și impotența administrativă ce cârmuiesc învățământul public din România.
Continuarea articolului poate fi citită în numarul doi, serie nouă, al revistei Tribuna Învăţământului, ediția tiparită. Revista poate fi achiziționată aici.
