S-a bătut multă monedă pe finanţarea şcolii pe cap de elev (per capita?!…). Opinii numeroase spun că o asemenea finanţare, obsedată de economisirea banului, ar fi contraproductivă. Nu ştiu cine are dreptate: ministerul, sindicatele, unii directori?! Cert este că noua abordare a generat efecte negative cu privire la numărul de elevi dintr-o clasă. Nu peste tot, desigur, dar există situaţii în zonele fierbinţi, urbane şi aglomerate ale şcolii, în Bucureşti de exemplu,  în care efectivul unor clase depăşeşte cu mult 30 de elevi (cifra maximă), ajungând uneori la 34-35. Curios rămâne faptul că nu prea am auzit pe cineva să protesteze, nici măcar pe profesorii care predau aici, fiindcă muncesc efectiv mai mult, iar salariul lor este egal cu cel al profesorului care predă într-o clasă cu 25-26 elevi. E adevărat, se mai revoltă uneori părinţii, dar şi ei o fac cu jumătate de gură, fiindcă ţin cu orice preţ ca fiii şi fiicele lor să înveţe cu anume profesori şi la anume clase ori şcoli „alese“… Că lucrurile stau aşa, nu e niciun secret, deşi istoria efectivelor unei clase, în condiţii normale de circumscipţie şcolară, pare atent reglementată.
Ne explică cu mai multe detalii cum stau lucrurile profesorul I. Banu, purtător de cuvânt al ISMB. După ce observă că, pe ansamblu, reglementările cu privire la efectivele de elevi dintr-o clasă se respectă în Bucureşti, Domnia Sa îmi enumără un număr de situaţii/ cauze care generează devieri de la această realitate. Şi aşa descoperim încă o dată – pentru a câta oară, oare?! – o impardonabilă lipsă de coerentă în politicile duse de guvernele, organele locale din România noastră dragă. Poate că, din acest punct de vedere, Bucureştiul este cel care ilustrează cel mai bine această lipsă de coerenţă a politicilor educaţionale, derivate din alte politici, cea mai evidentă fiindcă cea care marchează dezvoltarea urbană a capitalei. Ansambluri întregi de locuinţe nu se pot constitui în circumscripţii şcolare pentru motivul elementar că nimeni sau aproape nimeni nu a gândit planul urbanistic cu evidenţierea unei infrastructuri şcolare corespunzătoare. Zone precum Centrul Civic, Piaţa Unirii, Băneasa, Florească etc. sunt zone ale Bucureştiului care nu au dotările şcolare corespunzătoare sau le au insuficient dezvoltate. Aşa apare fenomenul de „navetă“ bucureşteană. Şi nimic nu pare să se fi schimbat în ultimii ani, necorelarea între dezvoltarea urbanistică şi reţeaua şcolară rămânând sub acelaşi semn al hazardului.
Întreb pe purtătorul de cuvânt al ISMB cum poate fi rezolvată această problemă şi mi se răspunde că actualul primar general al Capitalei, Gabriela Firea, pare a fi fost sensibilizată de această realitate care sugerează un gen de haos al dezvoltării, iar ISMB va fi de acum înainte consultat cu privire la nevoile de educaţie ale viitorilor locuitori ai ansamblurilor imobiliare. Dacă lucrurile stau chiar aşa, vom vedea!
Cam în aceeaşi zonă de cauzalităţi se înscrie şi dezvoltarea rapidă a unor cartiere mai vechi, precum Militari sau Drumul Taberei, sectorul 6 adică, acestea fiind cele mai bune exemple de dat pentru o dezvoltare fără perspectivă educaţională (în vreme ce sectoarele 2, 3 au o situaţie mai apropiată de normal!), căci în Bucureştiul acesta, aşa cum îl ştim noi, există încă șase şcoli care învaţă în trei schimburi. Şi nu cred că trebuie să mai convingem vreun ministru al educaţiei sau vreun primar general ce înseamnă pentru educaţia şi etosul dintr-o şcoală o asemenea stare de fapt. De altfel, în Bucureşti, în ultimii 25 de ani, a fost construită o singură şcoală, în rest având loc doar dezvoltări ale celor existente, ceea ce  nu poate rezolva întreaga şi complexa realitate a Bucureştiului. Sigur, e uşor de înţeles că pentru un mall (găsirea spaţiului, aprobările, infrastructură etc), aproape toată lumea se mobilizează, în vreme ce pentru o şcoală trebuie dezvoltat un adevărat scenariu, ne mai spune profesorul Banu, dar asta arată, observăm noi, încă o dată cum funcţionează retorica privind educaţia în România de azi: promisiuni, vorbe, campanii electorale şi cam atât.
Există, desigur, multe alte cauze, pe care purtătorul de cuvânt al ISMB mi le relevă sistematic: introducerea clasei pregătitoare, făcută fără ca să existe vreun  studiu de impact, şi care a însemnat apariţia în plus a unei serii de 13.000 de elevi, creşterea numerică a seriilor din ultimii ani, ajungându-se la cifra maximă de 17.000 de elevi pe serie, pe un curs în care media ultimilor ani era în jur de 12.000 de absolvenţi la clasa a VIII-a, mutări constante în București din alte zone ale ţării (în ultima perioadă se înregistrează anual circa 1.000 de elevi nou sosiţi!), apariţia categoriei „specifice“ a flotanţilor etc.
Reglementările actuale precizează faptul că depăşirile efectivelor maxime (30 de elevi într-o clasă!) sunt  aprobate de consiliul de administraţie ale ISMB. Cu alte cuvinte, pe un nivel de clase – admitând că ar exista într-o şcoală patru clase de a VI-a, de exemplu –, tot ceea ce trece peste 120 de elevi, cifra maximă, este aprobat, caz cu caz, de ISMB. Ai zice că „legiuitorul“, ministerul adică, a fost atent pentru ca fenomenul să nu poate fi scăpat de sub control. Dar de aici şi până la ce se întâmplă în clasele „reale“, distanţa este uneori mare şi scandaluri din ultimii ani au întărit existenţa acestui fenomen. Îi spun purtătorului de cuvânt al ISMB că nu e nevoie de nicio  aprobare (şi-l asigur că asemenea cazuri sunt destul de frecvente!) pentru a avea într-o clasă cu „profesori buni“ 34-35 elevi, fiindcă la celelalte clase de pe acelaşi nivel numărul elevilor este de 25-26. Iar în spatele unor asemenea situaţii, lucrurile sunt adesea tulburi. Poate face Inspectoratul ceva în această privinţă?!… Mi se spune că da, că uneori există asemenea sesizări, ale părinţilor în special, şi atunci se face o cercetare, fiindcă situaţia nu se înscrie în cadrul legalităţii. Profit de prilej şi îmi exprim încă o dată nedumerirea în legătură cu modul în care profesorii înşişi, reprezentanţii sindicali acceptă o asemenea situaţie… Uneori, mi se spune, avem însă şi un conflict între dreptul la educaţie şi constituirea circumscripţiei şcolare, părintele   „ocolind“ reglementările pentru a forţa şcolile să-i primească copilul…
Din discuţia cu purtătorul de cuvânt al ISMB ne dăm seama că există o explicaţie la fiecare stare de fapt constatată… În acelaşi timp, nu-mi imaginez că o şcoală este chiar atât de vulnerabilă în faţa presiunilor de tot felul. Şi nu-mi imaginez că asemenea presiuni n-au nicio legătură cu comportamentul directorului, al consiliului de administraţie etc. Şi chiar dacă uneori transferurile se fac cumva şi în interesul şcolii, adesea aceaste transferuri aduc în colectivele şcolare elevi „cu probleme“, care au reale dificultăţi de a ţine pasul cu ceilalţi. Şi totuşi, ei rămân în aceste colective, devin cumva o povară pentru grupul de profesori care predau la aceste clase „suprapopulate“, fiindcă, nu-i aşa, cineva a pus o vorbă bună şi dacă s-a pus o vorbă bună, românul nu-şi poate refuza emoţia firească de a o „rezolva“…
P.S. O să mă întrebaţi ce legătură au „politicile ministeriale“ cu efectivele de elevi sau ce legătură au strategiile privind dezvoltările urbanistice şi educaţia… Păi, cum se vede, au, fiindcă, la urma urmei, dacă reglementările ar fi mai bine gândite, iar politica privind circumscripţiile şcolare şi efectivele ar fi mai riguros aplicate, atunci nu s-ar fi favorizat acest gen de influenţe şi situaţii anormale, aşa cum nu s-ar  „favoriza“ şi un gen de a administra după ureche un oraş, o ţară chiar, în care cartiere întregi sunt văduvite de instituţia şcolii. E probabil că, prin comparaţie,  biserica şi-a rezolvat mai bine problemele de construcţii de biserici în cartiere. E ceea ce n-au reuşit, se pare, primarii Bucureştiului şi Ministerul Educaţiei în aceşti ultimii 25 de ani.
Adrian COSTACHE