În Vechiul Testament Cincizecimea era (și este) o sărbătoare iudaică de comemorare a primirii de către Moise a „Legii”, a celor zece porunci de la Dumnezeu, pe muntele Sinai, după patruzeci de zile de post și la cincizeci de zile de la Pesah, adică de la trecerea evreilor prin Marea Roșie și eliberarea lor din robia egipteană.
Pogorârea Sfântului Duh (în Noul Testament), a uneia dintre persoanele Sfintei Treimi, a fost prevestită de proorocul Ioil cu nouă secole înainte: „Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, și fiii și fiicele voastre vor profeți, bătrânii voștri visuri vor visa, iar tinerii voștri vedenii vor vedea. Chiar și peste robi și peste roabe voi vărsa Duhul Meu…” (Ioil, 3, 172). Desigur, profetul Ioil a cunoscut acest adevăr prin revelație, prin descoperirea de către Dumnezeu. Scopul profeției era acela de a menține în poporul evreu conștiința venirii unui Izbăvitor.
Hristos a fost răstignit pe cruce, a murit și a fost îngropat vineri înainte de Paștile iudaice: „…fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia…” (In. 19, 31).
După Înviere Iisus S-a arătat ucenicilor, în multe rânduri, timp de patruzeci de zile, pentru a-i încredința de Învierea Lui. Hristos Însuși le-a prevestit acestora pogorârea Duhului Sfânt, atât înainte de Învierea Sa: „…dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. 16, 7), cât și după Înviere: „Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu; voi însă ședeți în cetate până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Lc. 24, 49).
Tot Mântuitorul ne arată și relația Duhului Sfânt cu Tatăl: „Duhul Adevărului care de la Tatăl purcede” (In. 15, 26); astfel știm, prin revelație, că Fiul Se naște din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din veci din Tatăl.
Așadar, în acest context – la cincizeci de zile de la sâmbăta sărbătorii Paștelui iudaic și de la Duminica Învierii lui Hristos (întrucât Cincizecimea cuprindea mai multe zile; cf In. 7, 37) și la zece zile de la Înălțarea cu trupul la cer a Mântuitorului – „din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (F. Ap. 2, 2-4).
Prima minune, consecință a pogorârii Duhului Sfânt a fost aceea prin care Apostolii, oameni simpli, pescari, au vorbit în limbi străine. O limbă străină se învață în timp. Ucenicii au învățat aceste limbi străine, ca urmare a pogorârii Duhului Sfânt peste ei, instan­taneu. Unul dintre motivele pentru care Mântuitorul și-a ales ucenici dintre cei neînvățați a fost, pe lângă curăția lor sufletească și sinceritatea lor („Iată israelit în care nu e vicleșug” – In. 1, 47), acela de a nu pune nimeni răspândirea rapidă a creștinismului în lume pe seama elocinței ucenicilor, ci pe seama lucrării Duhului Sfânt.
Mulțimea adunată la sărbătoarea Cincizecimii a vrut să vadă ce se întâmplă acolo unde s-a umplut casa de vuietul ca de suflare de vânt.
Și venind în acel loc, i-au auzit pe apostoli grăind „precum le dădea lor Duhul” (F. Ap. 2, 4).
Localnicii evrei, auzindu-i grăind în alte limbi, nu înțelegeau nimic și i-au acuzat de beție: „sunt plini de must” (F. Ap. 2, 13).
În schimb, la sărbătoare erau prezenți și iudei din diaspora care veniseră cu prozeliți ai lor. Aceștia erau: „parți, mezi, elamiți, mesopotamieni, capadocieni, pontici, asiatici, frigieni, pamfilieni, libieni, cireneni, romani, cretani și arabi” (cf. F. Ap. 2, 9-11).
Toți aceștia îi auzeau pe apostoli vorbind în limbile lor și astfel îi puteau înțelege ce spun: „îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu” (F. Ap. 2, 11).
Atunci Sfântul Apostol Petru le-a vorbit tuturor, spunând despre apostolii bănuiți a fi „plini de must” că nu sunt beți, întrucât era ceasul al 3-lea din zi, adică
9 dimineața.
Dar „suflarea ca de vuiet de vânt” și „șederea lim­bilor ca de foc pe fiecare dintre ei” constituie împlinirea profeției lui Ioil, pe care am amintit-o deja la începutul acestor rânduri. Profeția, care era bine cunoscută de iudei, se referă la pogorârea Duhului Sfânt și avea drept consecință faptul că „fiii voștri… vor proroci”.
Deci ascultătorii erau martori ai împlinirii profeției lui Ioil, respectiv ai pogorârii Duhului Sfânt.
Dar Sf. Apostol Petru face o precizare foarte importantă: Pogorârea Duhului Sfânt este consecința preamăririi, a Înălțării lui Iisus cu trupul la cer: „deci, înălțându-Se prin dreapta lui Dumnezeu și primind de la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt, L-a revărsat pe Acesta, cum vedeți și auziți voi” (F. Ap. 2, 33).
De asemenea, Înălțarea lui Hristos cu trupul la cer a fost posibilă doar pentru că El a Înviat în urma morții prin răstignire: „Pe Iisus Nazarineanul … voi L-ați luat și pironindu-L, prin mâinile celor fără de lege, L-ați omorât” (F. Ap. 2, 23), afirma Sfântul Apostol Petru.
Dar, deși ei L-au omorât, totuși Dumnezeu Tatăl L-a înviat: „Pe care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morții, întrucât nu era în putință ca El să fie ținut de ea” (2, 24), împlinindu-se astfel o altă profeție a Vechiului Testament: „…chiar și trupul meu se va odihni întru nădejde, căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciunea” (Ps. 15, 9-10).
Sf. Apostol Petru insistă, afirmând că el, împreună cu ceilalți, „au fost martori că Dumnezeu L-a înviat pe acest Iisus” (F. Ap. 2, 32).
Ca urmare a Învierii, Hristos S-a Înălțat la cer, iar urmarea Înălțării este Pogorârea Sfântului Duh; astfel, cei prezenți la sărbătoare erau martori ai împlinirii profeției.
În esență, mesajul Duhului Sfânt către Apostoli („Acela va mărturisi despre Mine” – In. 15, 26) și implicit al Apostolilor către popor (Nu vă îngrijiți cum sau ce veți răspunde, sau ce veți zice, că Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela ce trebuie să spuneți; Lc. 12, 11-12) a constat în vestirea lui Iisus cel răstignit și omorât, dar pe care Dumnezeu Tatăl l-a înviat a treia zi.
Dacă Iisus n-ar fi fost Fiul lui Dumnezeu Întrupat și dacă n-ar fi Înviat, atunci nici Duhul Sfânt nu s-ar fi pogorât. Or, voi sunteți martori – spune Sfântul Apostol Petru – ai împlinirii profeției lui Ioil că Duhul Sfânt s-a pogorât și deci Mesia a venit, a fost omorât, dar a Înviat, S-a Înălțat la cer, așezându-Se de-a dreapta Tatălui și astfel L-a trimis pe Duhul Sfânt.
La auzul acestor cuvinte mulți dintre cei care erau acolo „au fost pătrunși la inimă” pentru că Duhul Sfânt „a înmuiat inimile lor, de piatră până atunci” și pentru că mulți dintre cei care erau acolo ceruseră condamnarea lui Iisus la moarte și participaseră la răstignirea Lui: „Acest Iisus pe care voi L-ați răstignit și omorât” (cf. F. Ap. 2, 22-23).
Cei „Pătrunși la inimă” au întrebat: „Ce să facem?” (F. Ap. 2, 37).
„Iar Petru a zis către ei: Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Sfântului Duh” (F. Ap. 2, 38). Și astfel „cei ce au primit cuvântul lui (Petru) s-au botezat, și în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (2, 41) la trupul lui Hristos, care este Biserica, iar Hristos este capul acestui trup (cf.
Efes. 5, 23).
Deci la Cincizecime, prin „pogorârea Sfântului Duh” a fost înființată Biserica – Trupul lui Hristos.
Însă prima persoană asupra căreia S-a pogorât Sfântul Duh a fost Fecioara Maria. De aceea Sfinții Părinți ai Bisericii afirmă că Maica Domnului e chip al Bisericii. La momentul Bunei–Vestiri îngerul Gavriil i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Lc. 1, 35); astfel în pântecele Maicii Domnului s-a unit firea dumnezeiască cu firea omenească în persoana veșnică a Fiului lui Dumnezeu, în chip „neîmpărțit și nedespărțit, neamestecat și neschimbat” (cf. hotărârii de la Sinodul al IV-lea Ecumenic, de la Calcedon).
Hristos însă a murit nu doar pentru păcatele celor de atunci, ci și pentru păcatele tuturor oamenilor din toate timpurile; deci și pentru păcatele noastre.
Astfel „Pogorârea Sfântului Duh”, deși e un eveniment unic în istoria lumii, totuși ea a fost anticipată, în diferite grade de intensitate, în Vechiul Testament și reactualizată ulterior în Biserică, devenind o permanență:
– La facerea lumii „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”, pe când „pământul era netocmit și gol și întuneric era deasupra adâncului“ (cf. Fac. 1, 2).
– Duhul Sfânt a grăit către oameni, făcându-i astfel proroci; când Domnul grăia, profetul asculta: „vorbește, Doamne, robul Tău ascultă” (1 Sam. 3, 9); iar apoi profetul transmitea voia lui Dumnezeu către popor: „fost-a cuvântul lui Dumnezeu către…”; scopul pro­fețiilor era acela de a pregăti poporul pentru primirea lui Hristos.
– Tot prin Duhul Sfânt, Ioan Botezătorul l-a cunoscut pe Mesia pe care nu-l știa: „peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (In. 1, 33).
– La începutul propovăduirii, Hristos arată că în El se împlinesc prorociile lui Isaia și Zaharia: „Duhul Domnului este peste Mine pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați…” (Lc. 4, 18-19).
– Duhul Sfânt a fost prezent și S-a revelat la Botezul Mântuitorului în Iordan și apoi la Schimbarea la Față pe muntele Taborului.
– În Noul Testament, de la Hristos și până la sfârșitul veacurilor, deci și pentru noi cei de azi, „Pogorârea Duhului Sfânt” este actualizată și împărtășită omului prin Taina Mirungerii. Dacă în Taina Sfântului Botez omul (pruncul), prin întreita afundare, moare și Înviază împreună cu Hristos, prin Taina Mirungerii el primește și „pecetea darului Sfântului Duh”.
– Duhul Sfânt este Cel care ni-L face prezent astăzi pe Hristos în Sfânta Euharistie: „Doamne (Părinte, n.n.), Cel care ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al Treilea, Apostolilor Tăi, pe Acesta, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoiește nouă celor ce ne rugăm Ție”; și iarăși „Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte” (Liturghier).
Astfel Pâinea și Vinul se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos, prin pogorârea Duhului Sfânt, la rugăciunile preotului și ale credincioșilor; iar omul care se împărtășește cu Trupul și Sângele lui Hristos se face deopotrivă locaș al Tatălui și al Duhului Sfânt (cf. primei rugăciuni – a Sfântului Vasile cel Mare – din Rânduiala Sfintei Împărtășanii; Liturghier).
Dacă prin Taina Sfântului Botez omul devine mădular viu al Trupului lui Hristos, atunci prin Taina Sfintei Euharistii omul rămâne și se consolidează în unirea sa cu Hristos, prin Duhul Sfânt.
Așadar, Biserica, Trupul lui Hristos, este extensiunea în lume, în creație, prin Duhul Sfânt a umanității îndumnezeite a lui Hristos (cf. Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la Duminicile de peste an, Teofania, Sibiu, 2001, p. 50).
«Hristos deschide „în trupul Său”, pentru toți oamenii, „frații Săi” (Evr. 2, 11), „calea cea nouă și vie” (Evr. 10, 20) a unirii lor cu Dumnezeu. Iar această unire se face prin „ungerea” Aceluiași Duh Sfânt, Care I-a fost Lui Însuși ungere» (Ibidem, p. 51); întrucât însuși titlul de Mesia, din ebraică, tradus în grecește prin Hristos, înseamnă UNSUL DOMNULUI. Duhul Sfânt este per­manent prezent în Biserică, împărtășindu-L pe Hristos tuturor celor care doresc sa-l primească.
La „turnul Babel”, din cauza păcatelor oamenilor, Dumnezeu le-a amestecat limbile și oamenii nu s-au mai înțeles între ei; În urma jertfei de pe cruce, a morții și Învierii lui Hristos și a „Pogorârii Duhului Sfânt” a fost cu putință înțelegerea între oameni, prin vorbirea în limbi a apostolilor și astfel e posibilă împlinirea dorinței lui Hristos „ca toți să fie una”, după cum Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt una sunt.
În fine, Sfântul Serafim de Sarov afirma că scopul vieții creștine este „dobândirea Sfântului Duh”.
Una din consecințele lucrării Duhului Sfânt este aceea a sfințeniei. Cei care au ascultat și au împlinit voia lui Dumnezeu, au conlucrat cu Duhul Sfânt, deschi­zându-Se Acestuia pentru a fi „pătrunși la inimă” și prin inimă în tot sufletul și în tot trupul.
Așa se face că după moartea trupească a unor astfel de oameni, Duhul Sfânt, care pătrunsese și umpluse întreaga lor umanitate (trupul și sufletul), n-a părăsit trupurile lor; ci chiar dacă sufletul fiecăruia dintre aceia s-a despărțit de trup, totuși Duhul Sfânt a rămas în acele trupuri, făcându-le astfel nestricăcioase. S-a împlinit astfel profeția Vechiului Testament: „că nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciunea”.
Aceste trupuri neputrezite, nestricăcioase, frumos mirositoare se numesc moaște ale sfinților. Ele sunt dovada sfințeniei omului respectiv.
Acesta este unul dintre motivele pentru care Biserica Ortodoxă a rânduit ca după Duminica „Pogorârii Duhului Sfânt” să fie închinate două Duminici Sfinților: prima, tuturor Sfinților, iar a doua Sfinților locali; în situația noastră a Sfinților români.
Sfințenia este posibilă doar datorită Jertfei și Învierii lui Hristos și Pogorârii Duhului Sfânt. Iar la acestea, pentru a o dobândi, omul trebuie să-și aducă propria contribuție, aceea a conlucrării cu harul Duhului Sfânt.
Pr. Marian SAVA,
Biserica Adormirea Maicii Domnului,
Spitalul Universitar București