În primele zile ale acestei toamne capricioase, un cotidian (re)cunoscut și prin subtitlul său drept „ziar vertical” (Jurnalul Național, 05.09, Carmen Anghel, informată telefonic) a dedicat o întreagă pagină relatării unui eveniment cultural remar­cabil, lansarea în prezența unui public avizat a volumului de versuri intitulat „Fluturi sărutându-se” (Ed. Curtea Veche), al poetei Carmen Sylva, nimeni alta decât principesa Elisabeta de Wied, devenită prin căsătoria cu Carol I (1869) prima regină a României (1881). Având în centru poezia care dă titlul cărții, reportajul, profesionist, elevat și consistent în informații, date, fotografii din diferite etape ale vieții și cugetări ale reginei-poete, reușește să amplifice interesul cititorului iubitor de poezie și istorie față de o personalitate complexă care, deși a marcat semnificativ istoria noastră modernă, îndeosebi culturală, a rămas decenii de-a rândul puțin cunoscută. Vorbitorii, poeți, istorici, alți oameni de cultură, s-au străduit și au reușit să suplinească, desigur adecvat momentului, neajunsul istorico-literar prin intervenții care au adus în atenție momente și aspecte relevante, adesea inedite, ale vieții și operei reginei-poete, educație, caracter, talent, prețuirea și atașamentul pentru cultura țării care a adoptat-o și unde își doarme somnul de veci. Unele pasaje, selectate din aceste expuneri, îi atribuie reginei-poete și o anumită prezență în viața politică și conducerea țării, „alături de soțul său, Carol I”, fiind de notorietate că acesta a interzis categoric orice ingerință a membrilor familiei în viața politică prin reguli și rigori, asociate severității, pe care nu a ezitat să le aplice inclusiv reginei, așa cum s-a întâmplat în cazul idilei, celebră în epocă. Aserțiunea unui distins membru al prezidiului, potrivit căreia prima regină a fost „unul dintre cei mai mari oameni de stat pe care i-a avut România”, nu se susține istoricește, în absența oricărei funcții sau rol al reginei în exercitarea puterii, alături de marii și autenticii oameni de stat ai epocii de sfârșit și început de veac, L. Catargiu, M. Kogălniceanu, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, D.A. Sturdza, Spiru Haret ș.a., cel mult poate fi înțeleasă până la un punct dacă luăm în seamă un anume statut al vorbitorului. În același discurs și în aceeași notă, dascălii, cititorii, iubitori de istorie, vor fi contrariați aflând că prima regină a țării și primul rege, soțul său, „au inventat totul în stat, noi nu mai avem ce inventa”, un merit pe care ilustrele personalități, din demnitate și respect, nu l-au asumat și nici nu-l revendică post mortem, fie și pentru faptul că societatea, economia, politica, statul sunt mecanisme dinamice și complexe ce nu pot progresa prin reguli și norme „inventate” cu un secol în urmă. Lansate în spațiul public, astfel de susțineri, aparent pretențioase, pe probleme importante ale istoriei neamului nu pot decât să genereze unele confuzii și derută.
Este cunoscut, iar relatarea de la eveni­mentul menționat confirmă adevărul că regina-poetă a scris cea mai mare parte a operei în limba maternă, germana, pe care o vorbea în familie, în timp însușindu-și limba și istoria țării de adopție, tradițiile, obiceiurile, portul popular și apropiin­du-se astfel de sufletul poporului. Pe acest fundal apare ca excesiv și „omagiul” adus reginei-poete și regelui, soțul său, care „ne-au învățat să fim buni români” cu atât mai mult cu cât afirmația aparține unui specialist înrudit al unei familii ilustre de istorici, care neîndoielnic cunoaște adevărul universal că românii, de milenii, au fost ceea ce sunt și așa vor rămâne.
Astfel, se poate concluziona, fără teama de a greși, că sensul generos, propriu unui act de cultură, poate fi afectat acolo și atunci când politica se strecoară discret între poezie și istorie, slujitorii Clio fiind cei care au îndatorirea sacră de a prezenta istoria neamului, sine ira et studio.
Prof. Constantin BĂRBUȚĂ