În fiecare an sărbătorim pe 1 iunie, în prima zi de vară calendaristică, Ziua Internațională a Copilului. O sărbătoare propusă pentru prima dată în 1925, de către Germania, la Conferința mondială pentru bunăstarea copiilor, de la Geneva. Dar decizia instituirii unei zile pentru protecția copiilor a fost adoptată de către Federația Democratică Internațională a Femeilor la câțiva ani de la încheierea celei mai sângeroase conflagrații din istorie, în 1949, în cadrul unei sesiuni special desfășurate la Moscova.
Ulterior acestui moment, la 14 decembrie 1954, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția nr. 836 referitoare la o Zi Mondială a Copilului. Motivația s-a bazat pe convingerea că trebuie acordată o atenție deosebită copiilor, care reprezintă generația de mâine, adică societatea de mâine a oricărui stat civilizat. Data zilei copilului variază foarte mult între țări. Aproximativ 30 de state au preluat însă 1 Iunie de la China și SUA.
Ziua Internațională a Copilului este sărbătorită la noi cu mult entuziasm prin spectacole și acțiuni în aer liber sau în săli de spectacol, pe posturile de radio și televiziune, prin serbări școlare organizate de inimoasele cadre didactice, al căror entuziasm depășește cu mult nivelul salarial. Sunt vernisate expoziții tematice. Pe 1 iunie se vorbește cu pasiune despre drepturile copiilor, despre faptul că ei reprezintă generația de mâine, viitorul. Pentru o zi, cei mai mici cetățeni ai noștri sunt în centrul atenției. Prima zi de vară calendaristică îmbracă totul în lumina tundră și delicată a celei mai frumoase vârste: copilăria.
Poezia acestei date din calendar nu trebuie însă să ne facă să uităm de realitate. Copilul în țara noastră, ca mai toate „lucrurile importante” existente pe mioriticul nostru plai, este o „prioritate” numai pe hârtie. Drepturile sale sunt încălcate frecvent. Dacă unul dintre ele este acela de a nu fi folosit de către părinte în interesul propriu al acestuia, de 26 de ani vedem copii trimiși la cerșit, fără ca poliția, organele abilitate să se întrebe de unde vin acești nefericiți ai sorții. Vedem „mame” cu prunci în brațe cerșind pe stradă, în fața bisericilor în timpul slujbelor duminicale, chinuindu-și copiii pe caniculă, pe ger, pe viscol fără ca nimeni din cei abilitați să ia vreo atitudine.
Suntem țara cu cea mai mică alocație pentru creșterea copilului din Uniunea Europeană
Se vorbește despre grija pentru copii, pentru viitorul lor, dar România este țara cu cea mai mică alocație din Uniunea Europeană. Țara noastră are una dintre cele mai lungi perioade de concediu pentru creșterea copilului, însă pruncii beneficiază de cel mai mic venit de la stat. Cinismul a atins cote de neimaginate în perioada 2009-2010 când, odată cu asumarea de către Guvernarea Boc a hulitului „pachet de măsuri anticriză”, alocația pentru creșterea copiilor a fost retezată cu 25%.
Avem cei mai săraci copii din UE
Suntem, de asemenea, țara cu cei mai săraci copii din Uniunea Europeană, jumătate dintre ei suferind de sărăcie și excluziune socială. Conform Euronews, România a înregistrat la sfârșitul anului 2015 cel mai ridicat procent de copii expuși săraci, studiile arătând că 51% dintre copiii României se aflau în 2014 în pragul sărăciei, iar procentul, poate cel mai îngrijorător lucru, depășindu-l pe cel din 2007, momentul aderării țării noastre la UE (50,5%). Ca să înțelegem mai bine cât de gravă și, de ce nu, de rușinoasă pentru statul român este situația, să mai adăugăm că și la acest capitol Bulgaria ne-a luat-o înainte, numărul copiilor săraci din țara vecină și prietenă scăzând de la 61% la 45%. Cu toate acestea, cinismul autorităților române continuă să se păstreze la cote din cele mai ridicate în Uniunea Europeană. Avem totuși o speranță, pentru că Guvernul Cioloș a promis că va remedia această situație în patru ani.
Peste un sfert dintre copiii României sunt expuși riscului de abandon școlar și excluziune socială
Pe acest fond de îngrijorare, se ridică problema educației. Unul din drepturile fundamentale ale copilului fiind acela la educație. Suntem poate țara în care se vorbește cel mai mult despre educație de calitate. Dar școala românească este atât de departe de acest concept, cam tot atât cât este de departe secolul XIX, de secolul XXI.
Educația în țara noastră este poate cel mai sărac domeniu bugetar. Este sistemul în care, din 1990 încoace, autoritățile statului investesc cel mai puțin. Este sistemul pe care politicienii români, indiferent de culoarea politică pe care au purtat-o la un moment dat, l-au folosit drept ring de box, rampă de lansare, spațiu pentru pomeni electorale. Același cinism al guvernărilor, indiferent de culoare politică, a numit educația priori­tate națională, în vreme ce peste un sfert dintre copiii României sunt expuși riscului de abandon școlar și excluziune socială din pricina sărăciei.
Procentul delincvenților minori crește, dar pe nimeni nu interesează acest lucru
Școala românească se adâncește încet, încet într-o mlaștină din care nimeni nu încearcă s-o salveze, iar ei, profesorii, nu pot face nimic în acest sens, din cauză că nu au nicio putere. Dar liderilor noștri politici nu le pasă. Și nu le pasă pentru că această clasă politică mediocră și pervertită este interesată de ea și numai de ea.
Cu toate că, pe hârtie, numărul copiilor înscriși în sistemul de educație românesc rămâne mare, în regiunile rurale și chiar în cele urbane dezavantajate există din ce în ce mai mulți copii provenind din familii sărace care nu merg la școală deloc sau care renunță la școală înainte de a fi terminat învățământul obligatoriu și se întorc în mediul în care s-au născut, îngroșând astfel numărul analfabeților din această țară. Se înmulțesc infracțiunile, pușcăriile sunt sufocate, procentul delincvenților minori crește, dar pe nimeni nu interesează acest lucru. Pentru politicienii români, toate acestea fac parte dintr-un alt film, din distribuția căruia ei nu fac parte.
„Educația e cea mai puternică armă pe care o poți folosi pentru a schimba lumea”
Alături de dreptul sacrosanct la viață, dreptul copilului la educație, la o edu­cație de calitate, este cea mai mare obli­gație a oricărui conducător, pentru că de calitatea acestui act depinde viitorul unei țări.
„Educația e cea mai puternică armă pe care o poți folosi pentru a schimba lumea”, a spus Nelson Mandela. Guver­nanții noștri nu vor însă acest lucru. Pe ei nu-i interesează cum va arăta această țară mâine, cine vor fi cetățenii care o vor locui. Laureatul Premiului Nobel pentru Pace a înțeles că numai Educația poate să emancipeze și să ridice poporul sud-african, poate să-l conștientizeze asupra propriilor drepturi. Politicienii noștri, mult prea mărunți pentru a putea fi comparați cu marele Mandela, nu vor să schimbe nimic. Pentru ei, copilul este o prioritate doar pe hârtie, în campaniile electorale, așa cum se întâmplă de o jumătate de secol cu mai toate „lucrurile” importante din această țară, și doar atunci când discuția despre copii, drepturile acestora și viitorul țării nu necesită bani.
Marcela GEORGHIU