Ne-am învățat deja: se anunță rezultatele la testele PISA, se discută un pic, apar cei care se lamentează, lângă ei vin cei care acuză, toată lumea arată spre sistemul de învățământ după care se lasă un fel de liniște până la următorul moment în care sistemul de învățământ poate să fie arătat cu degetul.
Evident că testarea PISA și faptul că am rămas aproape în aceeași poziție codașă nu are cum să fie un lucru bun. Însă discuțiile pe care le provoacă tot acest proces, discuții care ridiculizează profesorii, modul în care se face școala și societatea în ansamblul ei, nu sunt cele potrivite. În loc de lamentări televizate ar trebui să ne punem la masa dialogului, să vedem ce probleme are sistemul de învățământ și – la fel cum am face când am repara o casă veche – să punem pe listă prioritățile, ceea ce este urgent și trebuie ACUM făcut, elementele de parcurs mediu și obiectivele pe termen lung. De obicei nu se întâmplă nimic pentru că sunt amestecate toate aceste elemente și nici nu mai ai idee cu ce ar trebui început.
Însă, înainte de a discuta despre viciile sistemului, ar trebui să ne uităm un pic și spre testarea PISA. Ori de câte ori ne stresăm că ni se întâmplă ceva, trebuie să investigăm și dacă cel care ne face măsurătoarea se potrivește cu tipul nostru de a înțelege lumea. Este ca și cum te-ai duce la un croitor care este de fapt inginer în domeniul ingineriei nucleare, dar tu ai nevoie de un simplu costum și s-ar putea ca să nu îți folosească prea tare concluziile la care el ajunge.
În primul rând, ar trebui să ne dăm seama că toată zarva din jurul rezultatelor PISA nu are cum să sprijine și să însănătoșească un sistem bolnav. Nu o spun doar eu, este o perspectivă mult mai larg împărtășită la nivel mondial. Spre exemplu, modul în care sunt abordate rezultatele PISA în mass-media este unul care este centrat pe a „învinovăți și a face rușine sistemele școlare“, spun Niyozov și Hughes într-un articol din 2019 intitulat Probleme cu PISA: de ce canadienii ar trebui să fie sceptici față de testul global.
Mai bine zis, ce facem când primim rezultate slabe la un test (ca și când am dat, ca persoană fizică, un examen și am primit o notă mică). Nu trebuie căutați vinovați, trebuie căutate soluții, soluții care pot să vină doar de la profesioniștii din sistem, nu din rândul societății largi, societate care se raliază, așa cum spuneam, acestui sport al „arătatului cu degetul“. De ce este nocivă o astfel de abordare? Pentru că, oricum, sistemul de învățământ se află, de ceva timp, într-un accentuat proces de decredibilizare și multe cadre didactice pleacă din sistem, iar o neîncredere a elevilor și părinților dublată de un exod al profesorilor poate să pună sub semnul întrebării orice reformă viitoare.
O perspectivă și mai valoroasă o întâlnim la ceea ce în 2014 a însemnat o scrisoare deschisă spre OECD. Semnatarii, cadre didactice și persoane implicate în politica educațională din întreaga lume (scrisoarea se regăsește publicată în Policy Futures in Education, Volume 12, Number 7/2014), își exprimau îngrijorarea în logica unor aspecte dintre care am reținut două.
Astfel, „politica educațională, Pisa, cu ciclul său de evaluare de trei ani, a provocat o schimbare a atenției către soluțiile pe termen scurt menite să ajute o țară să urce rapid în clasament, în ciuda cercetărilor care arată că schimbările durabile în practica educației durează decenii, pentru a se concretiza. De exemplu, știm că statutul profesorilor și prestigiul predării ca profesie au o influență puternică asupra calității instruirii, dar acest statut variază puternic între culturi și nu este ușor influențat de politicile pe termen scurt“.
Nu observăm aceste lucruri și în politicile educaționale de la noi? Nu se încearcă din ce în ce mai multe „soluții minune“ în detrimentul unor abordări mature, de lungă durată?
Mai mult, semnatarii scrisorii (peste 80 la număr, cercetători de anvergură din întreaga lume) vorbesc despre două concepte: statutul profesorilor și prestigiul predării ca profesie. Aceste două elemente (care sunt strâns legate unul de celălalt), nu doar că nu se pot schimba „peste noapte“, ci sunt rezultatul unor demersuri îndelungate de reformă la nivelul mentalității unui popor, dar, o anatemă pusă pe o situație negativă în testarea PISA duce la decredibilizare, la diminuarea statutului cadrelor didactice și la o scădere a prestigiului predării ca profesie. Deci?
O a doua idee desprinsă din această scrisoare deschisă spune: „Subliniind o gamă restrânsă de aspecte măsurabile ale educației, Pisa îndepărtează atenția de la obiectivele educaționale mai puțin măsurabile, cum ar fi dezvoltarea fizică, morală, civică și artistică, îngustând astfel în mod periculos imaginația noastră colectivă cu privire la ceea ce este și ar trebui să fie educația“.
Nu avem cum să nu aplaudăm această perspectivă. Din păcate, în ultimii ani am observat că voci (din interiorul sistemului de învățământ, dar mai ales din exteriorul acestuia) au vorbit, din ce în ce mai mult, despre educație din perspectiva cunoștințelor acumulate și mai puțin referitor la acele elemente de finețe derivate din dezvoltarea unor competențe și punerea bazelor pentru autoeducație. Am ajuns să vorbim mai des despre ce trebuie să știe elevii și mai puțin despre cum trebuie să fie elevii.
În sfârșit, mai adaug aici o perspectivă, extrasă dintr-o analiză mult mai laborioasă dezvoltată de către profesorul Yong Zhao de la Universitatea din Kansas (citat în The Washington Post în numărul din 3 decembrie 2019). Expertul afirmă tranșant: „Nu există nicio dovadă care să justifice, cu atât mai puțin să dovedească, afirmația că PISA măsoară într-adevăr abilitățile care sunt esențiale pentru viață în economiile moderne“. Autorul face apel și la alte contribuții, astfel că îl citează și pe Sjøberg (2015) când acesta afirmă: „Cadrul PISA și testul său sunt destinate țărilor OCDE relativ bogate și modernizate. Atunci când acest instrument este folosit ca standard de «referință» în cele peste 30 de țări non-OCDE care participă la PISA, nepotrivirea testului PISA cu nevoile națiunii și ale tinerilor acesteia poate deveni și mai evidentă“.
Am exprimat toate aceste opinii (și ele sunt multe la nivel mondial) pentru că la noi în țară nu s-a văzut decât vârful icebergului: „Avem rezultate slabe la PISA“. Această superficializare a înțelegerii unui fenomen nu are cum să ne ajute pe termen lung.
Sunt în măsură ca argumentele de mai sus să ne facă să ignorăm rezultatele de la PISA? Deloc, doar trebuie să ne învețe să fim analitici și să avem propria grilă prin care să ne dăm seama ce nu funcționează în „ograda noastră“. Sunt câteva aspecte asupra cărora de multă vreme atrag atenția (și nu ai nevoie de vreo testare națională sau internațională ca să observi aspectele pe care pun eu accentul):
- Programele (și, în consecință, manualele școlare în logica lor de instrument de lucru al elevului) trebuie regândite, decongestionate și redefinite să fie motivante, să dea voie profesorului să „se joace“ cu informația, să facă aplicații, să depășească cadrul formal, să trimită spre elemente de logică a domeniului, să fie o aventură a cunoașterii. Dar pentru toate aceste etape trebuie timp și resurse.
- Școlile aglomerate din mediul urban (unde profesorul nu are cum să facă prea mult o individualizare a instruirii) și cele cu WC în fundul curții în mediul rural (care nu au cum să ofere un mediu plăcut și o motivație pentru învățare)… când vom lămuri o dată pentru totdeauna problema aceasta pe care o știm cu toții, dar nu o rezolvă nimeni, niciodată?
- Studii asupra profilului de învățare a elevilor, sprijin pentru profesori, susținere în carieră (de la cea financiară la cea de dezvoltare personală și profesională), stare de bine în școli… mai trebuie să spun mai multe?
Prof. univ. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară – Universitatea din București
Articol publicat în nr. 49-50 al revistei Tribuna Învățământului
