În mod normal, democraţiile reprezentative funcţionează în baza unui contract încheiat între cetăţeni şi guvernanţi. Nu este nevoie de semnături şi de înregistrare la notar. Angajamentele se fac în campanii electorale şi se decontează la încheierea mandatelor. Din când în când, în probleme de importanţă capitală, se organizează şi referendumuri.
Se întâmplă însă ca România să aibă contribuţii extrem de originale şi la acest capitol.
Promisiunile din campaniile electorale au foarte puţin de-a face cu ceea ce se întâmplă după. Şi oamenii par să accepte acest lucru cu resemnare. Se face decontul cu ocazia alegerilor, numai că nu se mai ştie cine achită nota de plată. Cu câteva excepţii, determinate de momente în care exagerările au fost monstruoase, reorganizarea scenei politice a lăsat electoratul cu ochii în soare. Adică ce au votat azi s-a anulat mâine. Partidele au fuzionat, s-au aliat, au fost absorbite şi diluate, în aşa fel încât cei cărora li s-a cerut să plece au revenit pe poziţii mai importante. „Pleacă ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii.” Adică în originala noastră democraţie, părţile din contract sunt puse pe păcăleli.
Electoratul nu poate păcăli guvernanţii. Nu s-a întâmplat! Se mai revoltă. Rar! Sătui de păcălelile care le-au fost administrate, oamenii îi privesc pe cei care le solicită voturile şi se mai amăgesc că pot alege „răul cel mai mic”.
De cealaltă parte, lucrurile stau cu totul altfel. Guvernele îi păcălesc frecvent pe cei care i-au votat. Nu numai la noi! Dar există semnale că o cercetare serioasă ar putea conduce la concluzia că apogeul acestui fenomen se înregistrează pe malurile Dâmboviţei. Cu acordul şi instigarea aliaţilor noştri de acum şi de altă dată.
După ce au sesizat dumnealor că cetăţenii sunt din ce în ce mai greu de prostit, au lansat pe piaţă o formulă inedită. Au pregătit terenul, au ocupat mediul virtual, au spălat creiere şi au indus nesiguranţa. După care au venit cu formula salvatoare: tehnocraţii. Populaţia, care între timp a aflat că trebuie să fie dezamăgită de întreaga clasă politică, i-a primit cu braţele deschise şi cu lacrimi de bucurie.
Aşa că tehnocraţii au venit, s-au instalat şi după şase luni se pregătesc să se apuce de lucru… Păi, nu e chiar aşa de simplu! Succesul oricărei activităţi depinde de temeinicia cu care a fost pregătită! Au doar un an la dispoziţie, aşa că nu au timp de populisme. De dat socoteală nu au cui, pentru că nu i-a votat nimeni şi nu au promis nimic. Nu a fost nevoie! Interesant, nu?
Nu au atras fonduri europene, nu au pus în aplicare legi aproape finalizate, se zbârlesc atunci când trebuie să aplice decizii ale Parlamentului în favoare cetăţenilor.
Ştiu ei mai bine… Confruntaţi însă cu valuri succesive de nemulţumiri populare, s-au gândit cum să mai tragă de timp. Cum să-şi spele imaginea? Şi au găsit.
S-au decis să vină în întâmpinarea cetăţenilor şi să-şi demonstreze bunăvoinţa şi preocuparea pentru nivelul de trai al românilor. Aşa că au decis să vândă pielea ursului din pădure.
După ce au măcelărit copios o lege iniţiată de fostul guvern şi după ce au mimat interesul pentru părerea sindicatelor, au promovat o ordonanţă de urgenţă care să reglementeze salarizarea în sistemul public.
Au „consultat” cetăţenii şi au decis. Au identificat sistemul de sănătate ca prioritatea priorităţilor, au atribuit educaţiei rolul Cenuşăresei şi au trecut la treabă.
Ne-au explicat că ar fi făcut mai mult, dar nu s-a putut din cauza constrângerilor bugetare. Şi pentru ca lucrurile să aibă o doză relativă de credibilitate, s-au arătat dispuşi să reducă salariul ditamai preşedintelui şi salariile miniştrilor! Păi!
Ne-au mai spus că ordonanţa face corecţii, strict necesare (unele salarii cresc cu 10 lei), şi că bunăstarea nu vine dintr-odată, ci trebuie eşalonată în timp. Adică ordonanţa emisă de guvernul care mai are maxim şase luni de mandat prevede rectificări salariale şi în ianuarie 2017, august 2017 etc. Dacă nu ar fi vorba de viaţa a sute de mii de salariaţi, am putea spune că asistăm la o comedie reuşită. Din păcate, şmecheria miniştrilor afectează grav sistemul naţional de educaţie. Pentru că salariile neatractive vor ţine departe cei mai competenţi absolvenţi ai universităţilor. Pentru că profesorii vor fi obligaţi în continuare să caute surse alternative de venituri (vor avea un al doilea job sau îşi vor petrece vara lucrând în fermele din Spania sau în hotelurile din Italia), neglijând pregătirea lor profesională.
După care ne vom întreba de ce nu avem performanţă, de ce candidaţii obţin note mici la concursurile de titularizare, de ce mai e loc în sistem pentru cadre didactice necalificate.
Dar putem spera că cel puţin un serviciu de interes public a ajuns la o finanţare adecvată.
Putem presupune că din august (a.c.!!!) sistemul de sănătate va fi la înălţimea aşteptărilor. Dacă tot suntem obligaţi să plătim asigurări de sănătate fără să putem opta pentru un anumit pachet de servicii… Dezinfectarea se va face numai cu produse de calitate, va fi redus semnificativ numărul de infecţii nosocomiale. Pacienţii nu vor mai fi obligaţi să cumpere materiale sanitare, iar medicii vor refuza cu vehemenţă să primească orice „atenţie” venită din partea pacienţilor… sau aparţinătorilor.
Doamne ajută!
Ioan ARDFELEANU