Profesoara Lorena Teodora Radu face un gest temerar alegându-și drept țintă a analizei critice opera celui mai important prozator român postbelic, Marin Preda. Bibliografia critică ce i-a fost consacrată scriitorului, născut în Siliștea-Gumești cu 96 de ani în urmă, este impresionantă și ar putea umple o bibliotecă voluminoasă. Toți marii critici români notorii în ultimii
60-70 de ani s-au aplecat asupra operei prediste, începând cu volumul de debut, Întâlnirea din pământuri (1948), și culminând cu trilogia lui romanescă, adevărat „cântec de lebădă“ al autorului, Cel mai iubit dintre pământeni.
Dificultatea firească a exegetului vine din faptul că merge pe cărări străbătute de alții înaintea lui, iar puncte de vedere noi sunt greu de cristalizat în masa enormă de aprecieri critice și judecăți de valoare. Tot ceea ce a fost important s-a spus până acum. Singura soluție viabilă este să schimbăm unghiul de vedere, să căutăm o perspectivă critică inedită și să restrângem aria cercetării la o anumită zonă și la un anumit aspect relevant al operei.
Este exact ceea ce face Lorena Teodora Radu în cartea de față, intitulată sugestiv Personajele lui Marin Preda între istorie și ficțiunea istoriei (Editura Pim, Iași, 2018). Autoarea socotește nimerit să fixeze contextul social, politic și cultural în care apar cărțile de referință ale scriitorului analizat. Debutul acestuia se produce în epoca totalitară, în perioada paroxistică a stalinismului românesc, în condițiile încorsetărilor dogmatice de ordin politico-ideologic și estetic. Întreaga literatură română a avut de suferit: „Până la finalul anului 1948 au fost aruncate în neant scrieri privind identitatea națională a românilor, scrieri ale autorilor români care s-au expatriat după instaurarea comunismului, cărți și atlase cu frontierele de după 1918, abecedare, almanahuri, cărți cu caracter religios, lucrări științifice derivând din alte concepții asupra lumii decât cea marxist-leninistă“. Corelativ fac mențiunea că un cititor interesat de proporțiile acestui fenomen, echivalent cu un „masacru“ asupra culturii române, poate găsi liste enorme de cărți interzise în perioada stalinistă în Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa (Editura SemnE, București, 2009, I, II). Literatura devine un instrument de propagandă și mulți scriitori, unii de primă mână, au colaborat cu autoritățile politice ale vremii, altfel spus, „au semnat pactul cu diavolul“, cum s-a afirmat ritos după revoluția din decembrie 1989. Practic, se ciocnesc două orientări diametral opuse în epoca de tranziție spre realismul socialist: literatura nouă și literatura neangajată politic.
Autoarea reliefează cu pertinență îngrădirile și servituțile pe care le-a cunoscut literatura română, conchizând apodictic: „Nu era deloc ușor a fi scriitor în acel teribil deceniu“. În același timp, face o constatare surprinzătoare și paradoxală: „Totuși, realismul socialist este o apariție novatoare în literatura noastră“. Or, este cazul să ne amintim că metoda realist-socialistă a fost impusă drept singura valabilă pentru prima dată de către un funcționar de rang înalt din ierarhia politică, Andrei Jdanov, la Congresul scriitorilor sovietici din 1934, și a devenit dogma sacrosanctă și pentru scriitorimea din România. Experiența istorică a demonstrat că realismul socialist a eșuat ca estetică a creației ficționale și este elocvent faptul că Marin Preda însuși – spune legenda – l-ar fi avertizat pe Nicolae Ceaușescu, în anii ʼ70, asupra unei eventualități tragice: dacă reintroduce în literatură realismul socialist, el, Marin Preda, se sinucide.
Autoarea pune în relație, într-un capitol distinct, pe Marin Preda cu prozatorii generației sale, stabilind riguros genul proxim și diferențele specifice, care-i unicizează. Sunt amintiți, între alții, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Titus Popovici și – ciudat – Francisc Munteanu, acest din urmă autor nefiind, după opinia noastră, de prima linie. Se fac aprecieri judicioase asupra operelor de referință (Cronică de familie, Groapa, respectiv, Străinul), iar o serie de considerații pertinente vizează o instituție finalmente malefică, cenzura.
Lorena Teodora Radu nu și-a propus să redeschidă dosarul complex al acestei perioade, numită, cu o metaforă ce a făcut epocă, „obsedantul deceniu“. Poate o va face într-o altă carte. Ar fi instructiv cu deosebire pentru generațiile tinere să afle care a fost destinul literar netrucat al lui Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Hortensia Papadat-Bengescu, Vasile Voiculescu, Ion Negoițescu, Al. Paleologu, Ion Caraion, Ștefan Augustin Doinaș ș.a. Unii scriitori au fost închiși, alții scoși din viața literară, marginalizați și izolați, având interdicția de a publica. Alții au făcut concesii regimului politic și au primit eticheta infamantă de „colaboraționiști“, de autori ai compromisurilor morale.
Substanța legitimă a cărții este detectabilă în cele trei capitole din partea a doua, referitoare la moromețianism și personaje moromețiene în istorie, fețele erosului și un moromețian autentic – Victor Petrini – la răspântiile destinului istoric. Aici, autoarea dă măsura capacităților sale analitice, demonstrând că l-a citit cu atenție pe Marin Preda și a identificat dominantele estetice ale operei. Toată creația predistă stă sub semnul unei suprateme fundamentale: omul, față în față cu Istoria. Cu precizarea esențială că această istorie a fost cel mai adesea vicleană, traumatizantă, tragică, strivind destine asemenea unui tăvălug implacabil. Omul predist a găsit însă un răspuns: „Marin Preda are un mod particular de a gândi omul și relațiile lui în Univers: acest mod particular este dat tocmai de lumina aruncată asupra dimensiunii istorice a ființei umane. Personajele lui Preda reprezintă diferite ipostaze ale etern-umanului, care opun absurdului istoriei echilibrul rațiunii, coerența logicii incompatibile cu arbitratrul forțelor dezlănțuite“.
Analiza este focalizată pe trei romane esențiale din punct de vedere ontologic: Moromeții, I, II, Marele singuratic și Cel mai iubit dintre pământeni. Judecățile critice au câteodată un aer sentențios: „Cu Ilie Moromete moare o lume…“; „Marele singuratic este un roman al fiului…“; „Prin intermediul Siminei, Niculae reușește să vadă, să pătrundă sensurile lumii exterioare, și privindu-se reflectat în celălalt, în creația animată de iubire, să se regăsească“.
Cele mai izbutite pagini sunt cele consacrate ipostazelor feminității, în care descoperim multe intuiții critice subtile și exacte. Sunt definite caracterologic, subliniindu-se trăsăturile lor particularizante, în corelație cu alte personaje, Polina, Catrina, Simina, Rădița, Nineta, Căprioara, Matilda, Suzy ș.a. Câteva formulări fericite merită a fi reținute: „Considerațiile lui Petrini pe marginea iubirii au valoarea gnoseologică a unui adevăr fundamental al existenței: erosul devine astfel o treaptă formativă“; „Matilda pare a fi conștiința duală, de tip dostoievskian, opusă unicității și integrității lui Petrini“; „…Matilda reprezintă – pentru erou – universul concentraționar al formulei sartriene «infernul este celălalt»“; „Feminitatea ei (a lui Suzy, n.n.) se bazează pe o continuă fugă de identitate“; „Aspirația spre femeie este aspirația spre ficțiune. Eroul iubește femeia pe care și-a construit-o în spirit“.
Ni s-au părut, de asemenea, interesante considerațiile privind sensul măștii: „La Preda, masca nu este numai urmarea reducerii ființei umane la automatism prin identificarea cu sistemul, ca la Kafka, ci și a decăderii până la nivelul biologicului. În universul celular (v. Cel mai iubit dintre pământeni, n.n.), masca reprezintă o nouă ipostază a umanului degradat: cea a instinctelor primare“.
Fidelă bibliografiei critice consultate (din care nu lipsesc numele de prima mână: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Alex. Ștefănescu), atentă la ideile de adâncime ale operei, utilizând un stil elevat și expresiv, Lorena Teodora Radu ne propune o carte incitantă, unitară ca viziune și convingătoare ca substanță hermeneutică.
Teodor PRACSIU