Perspectiva asupra școlii și a țintelor strategice asumate de aceasta s-a modificat considerabil în ultimii ani. Legea Educației Naționale, Legea 1/2011, cu modificări și actualizări, promovează ca ideal educațional (art. 1, alin. 3) dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii. Alineatul 4 al aceluiași articol stipulează că statul asigură cetățenilor României drepturi egale de acces la toate nivelurile și formele de învățământ preuniversitar și superior, precum și la învățarea pe tot parcursul vieții, fără nicio formă de discriminare. Desigur, legea trebuie să se aplice unitar pe tot teritoriul României. Însă, poate mai mult ca niciodată, Educația și-a exprimat acut problemele și tarele, sesizabile de la o școală la alta, în mediul urban, evidente de la mediul rural la cel urban. Clivajele produse sunt simptomatice pentru evoluția paradigmei Educației în ultimii 20 de ani. România Educată este un titlu sonor, dar fără o acoperire în conținut, atât timp cât încă discutăm despre situații halucinante, în secolul al XXI-lea, prin care accesul la educație elementară, la nivelul rural, a fost blocat din lipsa mijloacelor digitale, necesare educației online. Cel mai cert indicator al realizării programului România Educată îl reprezintă capacitatea școlilor de-a asigura cadrelor didactice, în primul rând, accesul la dispozitive digitale care sprijină actul educațional. La o comparație între cadrele didactice din școli din mediul rural și urban apar diferențe semnificative în special în ce privește accesul la tehnologie – echipamente, internet, suport specializat în configurarea și utilizarea aplicațiilor și platformelor digitale. Deși proiectul a demarat în 2016 și a intrat în dezbatere publică, șocul pandemiei a fost unul resuscitant pentru educație, dar și pentru proiect, întrucât s-a dovedit a provoca o radiografie complexă și obiectivă (deși tristă) asupra educației, dar și o proiecție de design educațional, bazat pe o asumare coerentă a responsabilităților actorilor decizionali.
Multe schimbări descrise în documentele de politici pentru întreg sistemul de învățământ ori promovate prin emiterea unui ordin de ministru rămân doar pe hârtie, pentru o instituție de învățământ, chiar dacă sunt clare ca esență și acceptate ca fiind importante, deoarece managerii și cadrele didactice nu știu ce acțiuni să urmeze pentru ca politicile amintite să se transforme în realități școlare. Transpunerea unei idei necesită competențe specifice, iar aceștia nu au fost pregătiți la facultate să facă față unor atare situații. Iată cum educația online a extras din fiecare persoană implicată în procesul educațional, de la nivelul instituțiilor de învățământ până la cele mai înalte foruri, capacitățile de adaptabilitate și inovare, de comunicare verticală și orizontală, dar și de dorința fiecăruia de a produce propria schimbare. Profesorul a devenit agentul propriei sale dinamici de schimbare. „Schimbarea din dublu sens“ este o îmbinare armonioasă și dinamică a demersurilor de tipul top-down („de sus în jos“) și bottom-up („de jos în sus“), îmbinare pe deplin justificată de însăși natura forțelor de schimbare din sistem. Demonstrația că se poate a venit nu numai din partea eșaloanelor de bază ale sistemului de învățământ – instituțiile de învățământ – dar și din partea partenerilor educaționali: comunitatea locală, asociații și fundații, părinți, societăți cu activități specifice. Parteneriatul public-privat a devenit un exemplu de bună practică în această perioadă, sprijinind multe școli să treacă cu brio de șocul experimental al educației online exclusiviste.
Unitățile de învățământ preuniversitar practic sunt instanțele care ar putea alimenta dinspre practică, prin exemple și „bune practici“, procesul de generare a politicilor naționale. În acest fel, practicile și procesele de ameliorare a calității la „firul ierbii“, inițiativa locală, dezvoltările adaptate la o multitudine de nevoi pot deveni cea mai bună sursă pentru perfecționarea și dezvoltarea unor politici educaționale de nivel național realiste și coerente. Dacă dezvoltarea în educație este propulsată de schimbare, care poate fi gândită și implementată doar de cadre didactice profesioniste și optimiste, atunci calitatea educației presupune o armonizare cu realitățile școlare și o abordare de „jos în sus“, nu numai „de sus în jos“. Prin implicare zilnică, omul de la catedră este cel care poate influența viitorul educației prin practica sa la clasă, prin opinia profesionistă și expertiza profesională, prin starea de bine și de siguranță pe care i-o oferă elevului.
de Prof. dr. Nicoleta Zărnescu – director adjunct Colegiul Național Ferdinand I, Bacău
Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 20-21 / august-septembrie 2021
