Revenim cu o nouă ipostază a implicațiilor etice în formarea viitorilor specialiști în domenii aflate la granița dintre cunoașterea teoretică și cea aplicată, dintre reflecție și praxis, dintre științific și vocațional.
Asupra arhitecților apasă, fără îndoială, multiple poveri etice, înscrise, de altminteri, în codurile deontologice ale profesiunii. Acestea conțin o sumedenie de obligații, care traduc, în esență, o atitudine de grijă multiplu ramificată: față de rezistența edificiului, față de funcționalitatea lui, față de beneficiar, dar și față de comunitatea căreia acesta îi aparține, față de util, dar și față de frumos. Adesea – cu atât mai frecvent într-o lume atât de mișcătoare cum e cea a prezentului – aceste responsabilități intră în interacțiuni paradoxale, oximoronice chiar.
Manevrarea cărților are și ea propria încărcătură etică, la fel ca manevrarea planșetei, a mortarului și a cărămizii. Accesul la informație, o chestiune vitală a zilelor noastre, a suscitat întrebări de natură etică încă de la înființarea celor dintâi biblioteci în Antichitate. Tot așa cum „manevrarea“ sensului în lectură, fie aceasta a cititorului „profan“ sau a specialistului, debușează într-o etică a alegerii și a interpretării, a grijii pe care o suscită efectuarea acestor operațiuni esențiale pentru edificarea unei culturi.
Prof. dr. Liviu PAPADIMA – Facultatea de Litere, Universitatea din București
Articol publicat în nr. 51-52 al revistei Tribuna Învățământului
