Foto: dreamstime

„Carte frumoasă – cinste cui te-a scris!“ Aceasta este exprimarea fericită a marelui Arghezi! Cu umilință și cu plecăciune adaptăm zicerea marelui poet într-un context pedagogic de mare importanță și semnificație pentru învățământul românesc – publicarea „Cursului“ de față „dictat“ de Ștefan Velovan în 1893 și zicem: „Carte pedagogică – cinste cui te-a scris!“. Ne propunem să aducem în memoria specialiștilor în pedagogie și învățământ câteva lucrări de referință care fac parte, dintr-o perspectivă istorică, din fundamentul teoriei și al practicii pedagogice din România. Repre­zintă, în opinia noastră, SOCLUL pe care s-a construit întreaga pedagogie românească. Începem cu Ștefan Velovan – Curs de Pedagogie – 1893.

Să ne cunoaștem trecutul, să înțelegem prezentul, să construim viitorul!

Curs de Pedagogie de Ștefan Velovan, publicat sub antetul „Seminarului Central din București“, este o lucrare inedită, care nu a fost tipărită niciodată într-o ti­­pografie/editură. Este de fapt un curs universitar sub formă de manuscris conceput/„dictat“ de Ștefan Velovan pentru Seminarul Central din București în anul 1893 – anul venirii sale în București și numirea ca director al Școlii Normale și profesor de pedagogie.

Manuscrisul Curs de Pedagogie nu este menționat în nicio sursă bibliogra­fică pe care noi am consultat-o, ceea ce ne face să credem că este, așa cum afirmam mai sus, o apariție inedită. Am intrat în posesia acestui curs printr-o întâmplare fericită pe care o relatăm în Prefața cărții publicate la prestigioasa Editură Universitară din București.

Mi-am dat seama de importanța acestei lucrări când am început să studiez manuscrisul și să mă documentez mai temeinic despre personalitatea, opera și activitatea acestui mare pedagog, din păcate insuficient valorificat. Profesotul Ion Gh. Stanciu, cel mai autorizat specialist al nostru în istoria pedagogiei, când vorbește despre Ștefan Velovan, îl caracterizează astfel: „Un reputat profesor de pedagogie în învățământul normal“ (Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX, 1995, pag. 103).

Am decis că este de datoria mea să public acest curs/manuscris, având în vedere, pe de o parte, valoarea științifică a acestui document de o importanță re­marcabilă pentru pedagogia noastră, iar pe de altă parte, trebuia să perseverez în a valoriza pedagogia românească din secolul XIX.

Deviza sub care mi-am desfășurat activitatea publicistică și didactică din ultimul deceniu este următoarea: „Să ne cunoaștem trecutul, să înțelegem prezentul, să construim viitorul!“. Cartea pe care am publicat-o de curând, Exigențe meritocratice în școala românească, este o pledoarie puternică în sprijinul argumentului potrivit căruia școala românească are tradiții valoroase care trebuie cunoscute, apreciate ca atare și revalorizate în contexte noi, înainte de a apela la mimetisme mai mult sau mai puțin benefice școlii românești.

Identitatea pedagogică școlii românești trebuie reconsiderată.

Curs de Pedagogie
(de Ștefan Velovan)

Prezentare succintă

Analiza conținutului Cursului de Pedagogie ne determină să constatăm faptul că acesta are șase părți mari, fiecare dintre acestea tratând o problematică specifică, diferențiată de noi pe următoarele coordonate:

I. Somatologie;

II. Psihologie generală, psihologia educației și psihologia copilului; logică și psihologie;

III. Educație și Pedagogie;

IV. Didactica generală;

V. Calitățile învățătorului;

VI. Metodica specială sau Didacticile disciplinelor.

Prefața cărții de față detaliază fiecare dintre aceste părți.

Considerăm că atributele care definesc Cursul de Pedagogie al lui Ștefan Velovan sunt rigoare științifică, profesionalism, respect față de învățământ și față de profesia didactică. În același timp, Cursul reprezintă un exemplu de carte/lucrare coerentă, logică, metodică, un model demn de urmat de către toți cei care au deprinderea de a scrie cărți sau intenționează să se dedice acestui „meșteșug“.

Ștefan Velovan – viața și activitatea științifică

Viața lui Ștefan Velovan

Ștefan Velovan a trăit între anii 1852- 1932. S-a născut în Comuna Rusca Montană din Județul Caraș-Severin la 22 septembrie 1852. A făcut școala primară în comuna natală. Între anii 1860 și 1872 urmează Școala Primară Românească la Rusca și Școala Primară Superioară „Oberschule“ la Timișoara. Tot la Timișoara a urmat și cursul secundar, după absolvirea căruia a depus examenul de maturitate, la cele mai multe examene obținând calificativul maxim și anume, „laudabiles“ (Adrian Michiduță, Ștefan Velovan: filosof și pedagog, Editura AIUS, Craiova, 2017).

Între anii 1872-1875 urmează cursurile Facultății de Filosofie din Viena. A studiat apoi la Universitatea din Gotha, Germania, unde s-a specializat în pedagogie (19 octombrie 1876-4 iulie 1877). Aici a beneficiat de prestația unor discipoli va­­loroși ai lui Herbart. A dovedit interes pentru problemele metodice și de organizare a școlii primare. A funcționat câtva timp ca profesor la „Școala de Aplicație“ a Universității Gotha.

În 1877, la vârsta de 25 de ani, se în­toarce în țară și i se încredințează catedra de pedagogie de la „Preparandia“ din Ca­­ransebeș – adică de la „Școala Normală“. A funcționat ca director al acestei instituții timp de 16 ani. Datorită activității sale publicistice și activității de cadru didactic, Titu Maiorescu îl apreciază și încearcă să-l convingă, fără succes, să vină în Regat în calitate de profesor de pedagogie. În 1883 este ales președintele „Reuniunii Învățătorilor Diocezei Caransebeșene“ (Adrian Michiduță, op. cit., pag. 11).

În 1893 se împlinește dezideratul de a veni în Regat. Ministrul Instrucțiunii Publice de la acea vreme, Tache Ionescu, îi încredințează lui Ștefan Velovan conducerea Școlii Normale din București și a Catedrei de Pedagogie. În 1895, Școala Normală Carol I se mută la Câmpulung Muscel. Ștefan Velovan se mută și el acolo. În anul 1896 se transferă la „Școala Normală de băieți“ din Craiova. A fost numit director și șeful Catedrei de Pedagogie. Va profesa timp de 30 de ani, până la ieșirea sa la pensie (1926).

La Craiova înființează, în timp foarte scurt, „Școala de aplicație“, unde elevii normaliști făceau practică. Aplică de asemenea rigoarea teoretică, practică și ma­nagerială de sorginte herbartiană prin implementarea planului de lecție „velovanist“ ce avea să-i poarte numele. Aici a dat măsura valorii sale, activând pe multiple planuri: managerial, al teoriei pedagogice, al practicii școlare, al formării inițiale și continue a învățătorilor, al relațiilor cu comunitatea, al promovării demnității profesiei didactice. A generat „cu­­rentul velovanist“ în formarea cadrelor didactice.

Traseul normalist al lui Ștefan Velovan

Ștefan Velovan a funcționat la mai multe școli normale, fie în calitatea sa de elev, fie în cea de dascăl sau director. Pu­­tem afirma fără teama de a greși că s-a identificat cu această valoroasă instituție care a reprezentat prima afirmare viguroasă a pedagogiei românești și care și-a pus amprenta asupra devenirii învățământului nostru aproape două secole.

Prima instituție unde a activat, după terminarea studiilor, a fost Școala Normală din Caransebeș. În decursul existenței sale, Școala românească din Caransebeș a îndeplinit un rol esențial în promovarea conștiinței naționale, în păstrarea limbii poporului nostru, a idealurilor de libertate și unitate.

Era anul 1877, Ștefan Velovan revenea de la studii de la Viena și Dresda. Episcopul Ioan Popasu, mentorul său, îl trimi­sese la studii în străinătate împreună cu alți tineri valoroși care, atunci când au revenit pe meleagurile natale, au dat mă­sura valorii lor. La întoarcerea din Germania, Ioan Popasu l-a numit profesor de pedagogie și director al acestei prestigioase instituții. De fapt, cu acest scop îl trimisese la studii în străinătate: era un angajament mai vechi între cei doi.

Ștefan Velovan a funcționat ca profesor și director al acestei prestigioase instituții timp de 16 ani, până în 1893, când este adus la București la Școala Normală Carol I, unde va ocupa funcția de profesor de pedagogie și director timp de doi ani. În 1895 se mută la Câmpulung Muscel, odată cu transferarea întregii instituții. Va activa la Câmpulung Muscel timp de un an, după care, în 1896, va merge la Școala Normală de Băieți din Craiova, înființată în 1870, ca profesor de pedagogie și director. În Bănie a ocupat aceste funcții până la pensionarea sa, în 1926. La Craiova, Ștefan Velovan a dat măsura personalității sale. A ridicat această instituție la un nivel profesional comparabil cu cele mai performante școli normale din țară și cu alte instituții similare din Europa. În plus, și-a pus amprenta sa de constructor, cel puțin prin două realizări, la care ne raportăm și astăzi în învățământul românesc: este vorba de „Școlile de aplicație“ pentru școlile normale și de „Planul de lecție“, pe care îl găsim statuat în Legea lui Spiru Haret din 1898 sub titulatura de „Planul scris al lecției“.

Prin urmare, avem de-a face cu un traseu profesional sinuos, marcat însă de solicitări prestigioase și decizii îndrăz­nețe, am putea spune de asumare a unor funcții cu mare responsabilitate. Ne vine în minte un citat din Vasile Pârvan care spunea, citez din memorie: „Este important ce a făcut istoria din tine, dar mai important este ceea ce ai făcut tu din ceea ce a făcut istoria din tine“. În cazul lui Ștefan Velovan avem de-a face cu o valorizare la cote maxime a ceea ce a făcut istoria din el, de fructificare în cunoștință de cauză a oportunităților pe care i le-a oferit viața.

Ștefan Velovan – pedagog și practician. Vocația de constructor

Sursele bibliografice existente și/sau consultate de noi, dezbaterile, opiniile celor care au avut privilegiul să-i cunoască mai bine activitatea profesională și opera științifică, ne permit să tragem câteva concluzii importante despre personalitatea marelui pedagog Ștefan Velovan. Domeniile în care Domnia Sa și-a pus amprenta sunt diverse, abordările sunt multiple și profunde, iar impactul asupra teoriei și a practicii școlare românești este considerabil.

În ceea ce privește domeniul Pedagogiei, în plan publicistic Ștefan Velovan a acoperit aspecte diverse privind Teoria și practica pedagogică, Psihologia educației și a copilului, Didactica generală și didacticile/metodicile disciplinelor de învățământ etc. În plan acțional a fost motorul înființării, pe modelul școlilor de la Dresda, al „Școlilor de aplicație“ ale școlilor normale și al introducerii în practica școlară românească a „Planurilor de lecție“. A experimentat chiar „modelul velovanist“ al planurilor de lecție. Acestea încă sunt o realitate a zilelor noastre în practica școlară românească. Astăzi, universitățile din România care au departamente pentru formarea cadrelor didactice au și „școli de aplicație“. Pe de altă parte, orice activitate metodică sau inspecție școlară solicită astăzi cadrelor didactice implicate, debutanților îndeosebi, să conceapă „Proiecte de lecție“ înainte de a intra în activitatea propriu-zisă. Considerăm că statuarea înființării „școlilor de aplicație“, precum și obligativitatea cadrelor didactice de a elabora „Planuri de lecție“ tre­buie asociate cu personalitatea pedagogului Ștefan Ve­­lovan. Prevederile privind înființarea școlilor de aplicație, elaborarea planurilor de lecție sunt statuate prin legile lui Spiru Haret din 1898 și 1900 cu care a fost contemporan. Nu avem dovezi clare, dar considerăm că Ștefan Velovan a avut o înrâurire considerabilă asupra marelui om de școală Spiru Haret în ceea ce privește școlile de aplicație, dar și cu privire la proiectarea activității cadrului didactic. De altfel, în legislația din jurul anului 1900 găsim trimiteri exacte la promovarea în carieră a cadrelor didactice. Ca și astăzi erau prevăzute câteva etape/trepte configurate, în succesiunea lor, astfel: susținerea definitivatului în învățământ; examenul pentru gradul II – denumit la vremea respectivă „examenul pentru înaintarea pe loc“ (învățătorii aceștia se numeau „în­­vățători înaintați de gradul II“); examenul pentru gradul I (învățătorii aceștia se nu­meau „învățători înaintați de gradul I“). Pentru fiecare dintre aceste examene, în­vățătorii trebuiau să susțină lecții pe baza „planurilor de lecție“. În Legea lui Spiru Haret din 1900 găsim referiri la „competența pedagogică a cadrelor didactice“.

Ștefan Velovan și construcția pedagogică identitară numită „școala normală“

Viața și activitatea lui Ștefan Velovan sunt intim asociate de fenomenul reprezentat de construcția pedagogică identitară numită „școala normală“. Când spui Ștefan Velovan spui „școala normală“. Ion Gh. Stanciu, cel mai autorizat expert în istoria învățământului românesc, îl carac­terizează pe Velovan ca fiind „un reputat profesor de pedagogie în învățământul normal“ (I.Gh. Stanciu, Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX, pag. 103).

Școlile normale au reprezentat prima afirmare viguroasă a pedagogiei în învățământul românesc (M. Manolescu, Tribuna învățământului; M. Manolescu, 2019, Exigențe meritocratice în școala românească, Editura Universitară, București). Au contribuit fundamental, începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, la formarea și perfecționarea cadrelor didactice.

Ștefan Velovan și contemporanii săi

Coincidențe fericite

Putem afirma, fără teama de a greși, că Ștefan Velovan a avut privilegiul de a trăi și a activa într-o perioadă de maximă dezvoltare a învățământului românesc, de căutări, de clarificări structurale și conceptuale, de opțiuni care au marcat profund școala românească. Avem argumente să credem că Ștefan Velovan a fost influențat în activitatea sa de realitățile pedagogice ale anilor 1870-1930 și de marile personalități ale vremii. La rândul său, apreciem că prin personalitatea sa, prin cultura pedagogică, prin deschiderea spre pedagogiile avansate, din vestul Europei unde s-a format, și-a pus amprenta asupra învățământului românesc. Vocația de constructor a lui Ștefan Velovan s-a manifestat în deplinătatea valențelor sale.

Ștefan Velovan a fost contemporan cu o pleiadă de mari personalități ale vremii sale. Pe unii știm că i-a cunoscut personal: pe Titu Maiorescu, cu siguranță, pe Take Ionescu de asemenea, poate și pe Spiru Haret, cu alții a fost contemporan și putem presupune că s-au întâlnit la studii în străinătate; este posibil, de asemenea, să se fi intersectat pe tărâmul științei pedagogice și al practicii educaționale, să fi împărtășit, probabil, idei și cu Constantin Dimitrescu Iași, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ioan Slavici.

Mai trebuie adăugat faptul că, în perioada în care Ștefan Velovan se afla la Viena sau la Dresda, erau la studii în vestul Europei mulți studenți români, care ulterior au devenit mari personalități ale României. Presupunerea noastră, dacă nu chiar certitudinea, este că aceștia se cunoșteau, colaborau, împărtășeau valori și atitudini specific vârstei și preocupărilor în diverse structuri instituționale, pu­­blicistice, culturale ale vremii etc.

Ștefan Velovan contemporan cu Spiru Haret

Unele dintre ideile și acțiunile întreprinse de Ștefan Velovan sunt foarte prezente în concepția și opera pedagogică a lui Spiru Haret, cu care a fost contemporan. Ne referim în principal la importanța acordată înființării și dezvoltării școlilor normale, la înființarea școlilor de aplicație pe lângă școlile normale precum și la introducerea obligativității întocmirii de către debutanți, dar și a elevilor școlilor normale, a planurilor de lecții. Să ne reamintim faptul că Ștefan Velovan a revenit de la Gotha în anul 1877, când în Principatele Unite școlile normale deveniseră o realitate instituțională de mare valoare și cu impact puternic asupra învățământului românesc. Dorim să subliniem faptul că revenirea lui Velovan în țară a avut loc într-o perioadă de efervescență, pe terenul formării învățătorilor și „învățătoarelor pentru școalele de copii mici (a educatoarelor – n.n.)“ prin școlile normale. Un merit remarcabil în această direcție revine ministrului de la acea vreme al Instrucțiunii Publice, Gheorghe Chițu.

În plus, trebuie accentuat faptul că Ștefan Velovan a fost identificat ca o mare personalitate pedagogică de către mai-marii vremii. Titu Maiorescu, spre exemplu, îl recomandă revistei România Jună de la Viena, în 1887, pentru a colabora alături de V. Alecsandri, I. Slavici, M. Eminescu, D. Onciul, I. Creangă și Al. Vlahuță (Adrian Michiduță, pag. 13-14). La rândul său, Take Ionescu, ministrul Instrucțiunii Publice în 1893, „reia tratativele cu Ștefan Velovan și izbutește să-l determine să vină în Regat“ (idem, pag. 14). Și, mai mult, „la venirea în Capitală, Ministerul Instrucțiunii îi încredințează lui Velovan Catedra de Pedagogie de la Școala Normală Carol I din București și-i dă și conducerea școlii“ (idem).

Ștefan Velovan și conferințele învățătorești

Perfecționarea învățătorilor a fost o preocupare constantă și dominantă a epocii în care a trăit Ștefan Velovan. Pe lângă reperele reprezentate de examenele de definitivat, de gradul II și de gradul I, istoria învățământului românesc ne prezintă și preocupările pentru perfecționarea cadrelor didactice prin alte modalități. Este vorba de conferințe, cercuri pe­dagogice, comisii metodice, seminarii, simpozioane etc., mai mult sau mai puțin structurate de-a lungul timpului. Asemenea preocupări sunt întâlnite încă din perioadele de început ale organizării în­vățământului românesc, au însoțit procesul de formare a cadrelor didactice. Spre exemplu, Legea lui Cuza adoptată în 1864 prevedea/stabilea organizarea unor forme de perfecționare a cadrelor didactice, autoritățile fiind conștiente de faptul că absolvenții instituțiilor care formau învățătorii nu erau pregătiți suficient.

Activitatea lui Ștefan Velovan ca profesor și director al diverselor instituții se suprapune peste o perioadă caracterizată de intense preocupări pentru creșterea nivelului de pregătire a cadrelor didactice. În ceea ce privește activitatea acestuia, putem spune că se identifică cu evoluția școlilor normale, dar și cu interesul pentru creșterea nivelului de pregătire a învățătorilor. În 1877, când a revenit în țară după studiile la Dresda în domeniul Pedagogiei, a fost numit, după cum am mai afirmat, ca profesor la Școala Normală din Caransebeș și director al acesteia. În paralel, a fost preocupat de perfecționarea învățătorilor, implicându-se cu prestigiu și autoritate în viața „Reuniunii învățătorilor Diocezei Caransebeșului“, probabil „cea mai puternică asociație de profil ce a ființat în spațiul spiritual românesc până la 1918“. Această asociație a fost organizată în 1869 de către Ioan Popasu, Episcop al Episcopiei Caransebeșului. „Reuniunea în cauză s-a preocupat de perfecționarea metodelor didactice, pedagogice, de obiectele de învățământ, de îmbogățirea cunoștințelor profesionale și științifice ale dascălilor de promovarea limbii române“. În 1883, Ștefan Velovan este numit/ales președinte al Reuniunii Învățătorilor Diocezei Caransebeșului. Este cu siguranță o recunoaștere a valorii sale și a potențialului profesional pe care îl va valorifica și mai mult în perioada următoare.

Reuniunile în cadrul acestei asociații învățătorești se desfășurau cu o anumită periodicitate (cel puțin două pe an), în localități diferite, „cu o tematică prestabilită, unde se țineau prelegeri, conferințe, aveau loc dezbateri și schimburi de experiență“ (pag. 303). Spre exemplu, în 1904, la adunarea generală de la Biserica Albă, pe lângă probleme specifice care vizau pregătirea învățătorilor s-au prezentat două referate a căror problematică este și azi de foarte mare actualitate; și anume: 1) În ce chip își poate câștiga și susține învățătorul autoritatea și respectul în afară de școală? (învățător Mihai G. Crăciun); și 2) În ce măsură poate contribui casa părintească la educațiunea școlară?

În aceeași perioadă în care Ștefan Velovan era președintele acestei asociații învățătorești, un mare specialist și cunoscător al vieții și activității școlii românești semnalează într-un raport înaintat Ministerului Instrucțiunii Publice o seamă de carențe în pregătirea metodică a învățătorilor (Al. Vitzu, op. cit., pag. 151). Din Raport rezultă că pregătirea metodică a cadrelor didactice era în mare suferință. Pe de o parte, clasele au fost de-a lungul timpului supra-aglomerate, iar pe de altă parte, pregătirea metodică a învățătorilor și profesorilor era precară. În documentul respectiv elaborat la 1885 de către Al. Vitzu pentru Ministerul Instrucțiunii Pu­­blice de la acea vreme găsim următoarea remarcă: „Profesorul, în loc să lucreze îm­­preună cu elevii, de cele mai multe ori se mulțumește a face un curs ex-catedră fără a se ocupa dacă este înțeles sau urmărit de școlari – și acesta este cazul cel mai fericit; fiindcă se întâmplă și cazuri din acelea unde profesorul se mulțumește să spună elevilor ce să învețe mai departe 3, 4 sau 10 pagini“.

Preocupările pentru pregătirea metodico-științifică și pentru perfecționarea cadrelor didactice erau la ordinea zilei în a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX. În Legea asupra învățământului primar și normal primar/ 1900 găsim, spre exemplu, trimiteri exprese la formele de perfecționare a învățătorilor și institutorilor, precum și la obligativitatea acestora:

Art. 70. „Mijloacele pentru perfecționarea învățătorilor și institutorilor sunt: Cursurile de repetițiune, ce se vor putea înființa la școlele normale; conferințele școlare în cari, sub președinția reviziorului sau inspectorului școlar, membrii corpului didactic se vor ocupa cu cestiunile ameliorarei metodelor de învățământ. Toate conferințele școlare, convocate din ordinul inspectorilor, sunt obligatorii; absentarea nemotivată de la conferințe atrage după sine reținerea corespunzătoare a lefei“.

După Unirea Principatelor din 1859, foarte importante s-au dovedit „Conferințele învățătorești“. În conferințe se făcea un schimb de păreri între învățători asupra unor probleme metodice, pe baza unui referat prezentat de unul dintre ei. Apoi se țineau lecții practice demonstrative (Anghel Manolache&Gheorghe Pârnuță, Istoria învățământului din România, vol. II, pag. 407-408). Asemenea „conferințe învățătorești“ se organizau în toate provinciile românești, atât în Țara Românească și Moldova, dar și în provinciile aflate sub dominație străină. Aceste conferințe învățătorești erau destul de active inclusiv în perioada dintre cele Două Războaie Mondiale. Documentele vremii demonstrează cu prisosință interesul cadrelor didactice de a fi la curent cu aparițiile editoriale, cu doctrinele pe­dagogice care au marcat educația și învățământul la nivel mondial. Spre exemplu, în 1925, la o activitate metodică zonală ținută la Școala din Comuna Bobicești, Județul Olt, s-a discutat bine cunoscuta operă a lui Jean-Jacques Rousseau Emil sau despre educație. În aceeași comisie metodică zonală (pe mai multe școli din comunele învecinate), în 1936 s-a prezentat cartea lui Iosif Gabrea – Școala creiatoare.

Un tablou cuprinzător privind conferințele învățătorești în cea de-a doua jumătate a secolului XIX este dificil de realizat, deși considerăm că ar reprezenta o temă interesantă. Aducem însă în discuție contribuțiile remarcabile ale marilor personalități ale culturii românești Ion Creangă și Mihai Eminescu, cu care Ștefan Velovan a fost contemporan, și putem presupune că s-a intersectat pe terenul formării inițiale și al perfecționării învățătorilor.

Preoții și învățătorii – principalii luminatori ai românilor

Preoții – primii vectori ai culturii și educației poporului român

Până la înființarea școlilor normale preoții au reprezentat principalii vectori ai culturii și educației poporului român. La începutul secolului XIX însă, lucrurile s-au schimbat considerabil. Au apărut o seamă de personalități precum Gheorghe Lazăr, Gheorghe Asachi, Ion Heliade Ră­­dulescu, Petrache Poenaru … etc., care au militat cu insistență pentru reorganizarea învățământului românesc.

Seminariile teologice au continuat să-și exercite funcțiile consacrate de propovăduire a credinței, dar și de educație și cultură a poporului.

Au avut loc, în același timp, câteva evenimente istorice remarcabile, precum Revoluția lui Tudor Vladimirescu, Revoluțiile de la 1848, care au obligat societatea să genereze concepții, să creeze structuri care să conducă la dezvoltarea și modernizarea învățământului românesc.

S-a adăugat și șansa de a avea domnitori luminați, tineri dotați intelectual și patrioți adevărați școliți în marile capitale și orașe din vestul Europei. Este vorba despre Alexandru Dimitrie Ghica în Muntenia (1834–1842) și Alexandru Ghica în Moldova (…..), precum și de generația pașoptistă.

Învățătorii – continuatorii operei pedagogice și culturale de luminare a poporului român

Învățătorii au continuat procesul de luminare a românilor alături sau împreună cu preoții satelor. Școlile normale au fost pepinierele care i-au format pe învățători.

Instituțional, rolul de formare inițială și continuă a cadrelor didactice în România a fost revendicat cronologic sau alternativ de școlile normale și de universități. Stanciu Stoian subliniază cu putere, și pe bună dreptate, „rolul important pe care l-au jucat școlile normale de învățători și profesorii lor de pedagogie în dezvoltarea pedagogiei în țara noastră, în ultimele de­­cenii ale secolului trecut (era vorba de sec. XIX – n.n.) și primele două din secolul nostru (sec. XX – n.n.). Prin aceste școli și aceste cadre s-a creat, am putea spune, obiectul – s-au elaborat primele manuale, adaptate la nevoile noastre, s-au format din punct de vedere pedagogic cadre. Pe­dagogia – vrem să spunem concepția – care s-a conturat și și-a croit drum a fost concepția herbartiană, în primul rând…“. După momentul Unirii din 1918 însă, lucrurile au început să se schimbe. „După desăvârșirea statului național unitar român din 1918, școlile normale au continuat să joace un rol însemnat, pedagogic; nu însă în aceeași măsură ca mai înainte. Conducerea mișcării pedagogice revine acum ferm universităților, unde catedrele de pedagogie se organizează mai temeinic, seminariile pedagogice de asemenea. Ceva mai mult, toți sau aproape toți profesorii școlilor normale din perioada interbelică sunt formați de universitățile noastre, ceea ce conferă acestora (catedrelor de pedagogie) un rol oarecum diriguitor“ (Stanciu Stoian, Pedagogia română modernă și contemporană, București, EDP, pag. 235).

Seminarul Teologic Central din București

„Seminarul Central din București“ și-a deschis cursurile la 2 februarie 1836. Primul profesor a fost Nicolae Bălășescu, călugărit mai târziu sub numele de Nifon. Între 1837-1843 a funcționat la Seminarul din București un al doilea profesor, Zaharia Boerescu (1809-1884), cu studii de teologie la Vârșeț. În 1843 a fost chemat ca profesor și director Dionisie Romano (1806-1873) – care funcționase până atunci ca „profesor național“ la Buzău (a fost primul director al Școlii Naționale din Buzău în 1831 – n.n.), iar mai târziu va ajunge episcop tot aici. Câțiva ani mai târziu, au fost numiți Ioan Ghermănescu, fost bursier al mitropolitului Neofit în Rusia, care a funcționat peste 30 de ani, Ilie Benescu, fost bursier la Atena și alții. Ca profesor de Muzică bisericească a funcționat un timp marele psalt Anton Pann.

Seminarul a fost găzduit pe rând de mănăstirile Antim (1836-1862) și Văcărești (1863-1864) sau casele închiriate de la boierul Bălăceanu din Calea Șerban Vodă (1865-1872). În 1883, se încearcă punerea în aplicare a unui proiect de ridicare a seminarului la Mănăstirea Radu-­Vodă, dar statul nu a asigurat fondurile necesare. Pe la 1900, Seminarul Central avea sălile de curs, internatul și cabine­tele de specialitate în patru locații diferite din București.

În 1901, Seminarul Central a primit clădirea construită pentru Școala normală de institutori, la intersecția străzii Viilor cu bulevardul Regina Maria. Noua clădire avea o suprafață de 4.500 m² într-o incintă de două hectare. Clădirea avea săli de curs mari și luminate, săli de gimnastică și muzică, internat, iar în fostul amfiteatru a fost amenajat paraclisul se­­minarului, a cărui catapeteasmă era do­nată de mitropolitul primat Iosif Gheorghian. În 1901, erau opt clase cu 376 elevi. În această instituție au funcționat profesori și clerici de prestigiu, cu studii în străinătate, dintre care s-au evidențiat Teoctist Scriban, Barbu Constantinescu, Iosif Naniescu, Silvestru Bălănescu, Ion Popescu-Pasărea, Pimen Georgescu, Ghenadie Enăceanu sau Constantin Na­zarie, unii ajungând episcopi, mitropoliți sau profesori la nou-înființata facultate de Teologie din București.

Seminarul Teologic Central din București a funcționat până în 1948, când autoritățile comuniste au dispus desființarea acestuia. În prezent, în clădirea fostului seminar funcționează Academia Tehnică Militară.

Mari școli – mari valori umane! Seminariile teologice și școlile normale

Nichifor Crainic – exponent de marcă al Seminarului Central din București

Seminariile teologice au reprezentat o tradiție glorioasă a unui tip de învățământ care a dat României mari personalități laice, dar și mii de absolvenți preoți, care au lucrat cu devotament la ridicarea spirituală și la educarea neamului nostru. Paleta disciplinelor care se studiau era destul de largă, nu a fost orientată în mod exclusiv spre teologie. Pe lângă teologie, se studiau gramatica și limba română, latina, greaca, aritmetica, logica, istoria universală, filosofia, retorica și altele. ­Prestigiul seminariilor teologice a crescut foarte mult, rolul educativ al acestora era foarte mare. Preoții care învățau aici au fost principalii luminători ai românilor în secolul al XIX-lea până la apariția școlilor normale. Corpul profesoral al semina­riilor teologice s-a bucurat în secolul al XIX-lea de prezența unor mari personalități, care considerau drept o cinste predarea în aceste școli.

Importanța Seminarului Central din București în cultura națională este covârșitoare. Cuvintele noastre ar fi de prisos. De aceea, vom lăsa o mare personalitate a culturii românești să vorbească despre semnificația acestei mari instituții asupra destinului său, asupra generațiilor de adolescenți care i-au trecut pragul, au studiat acolo și au dus mai departe spiritul și valorile naționale.

Este vorba despre Nichifor Crainic.

„Seminarul Central… Școala aceasta a fost miracolul vieții mele. Eram copil când i-am văzut întâia oară vasta clădire roșie așezată pe dealul Filaretului, ca o cetate dominând Capitala, ca un avant-post al lumii rurale în năzuința de a cuceri orașul prin puterea spiritului. Tata mă adusese să văd târgul Moșilor și cum, la întoarcere spre sat, urcam pe bulevardul Maria, el înălță codia biciului spre palatul imens ce strălucea în apusul soarelui de Mai: – Aici vreau să te dau eu la învățătură. Suntem săraci lipiți pământului, dar nu face nimic. Cine știe carte dă concurs și capătă bursă de stat. M-am uitat după codia biciului și mi s-a făcut părul măciucă. Seminarul Central mi se părea de mii de ori mai mare decât sărmana noastră căsuță de la Bulbucata. Gândul că aș putea eu vreodată să intru în palatul acesta, mă amețea. Și-mi plăcea să cred mai degrabă că bietul tata a fost păcălit de vreun coțcar de la oraș. Și totuși așa era să fie. În 1904, când am fost adus să-mi încerc norocul, eram unul dîntre cei șapte sute cincizeci de copii concurenți adunați din Muntenia, Oltenia și Macedonia să luăm cu asalt cele 45 de locuri ale clasei întâia, dîntre care numai 17 burse. Oricine își poate închipui din aceste cifre prestigiul și puterea de atracție a școlii acesteia în suflarea țărănească. Nu cred să fie alta mai populară în toată România. Din respect pentru ea m-am încălțat întâia oară cu ghete încă de la bariera Rahovei“ (Nichifor Crainic, Amintiri din Seminarul Central din București – 1904–1912, Editura Floare Albă de Colț, 2017).

Prof. univ. dr. Marin MANOLESCU – Universitatea din București

Articol publicat în nr. 55-56-57 al revistei Tribuna Învățământului