Scriitorul german Ștefan Zweig a lansat concepul de „ore astrale ale omenirii“. Păstrând, desigur, concepțiile în cazul românesc, actul unirii din 1859 a constituit piatra unghiulară a României moderne. Aniversarea Unirii celei mici, așa cum este marcată în calendarul istoric românesc, ne prilejuiește un respectuos remember al sentimentului de recunoștință datorat acestei „generații de aur“, care a marcat România Modernă și care n-a precupețit nimic, niciun efort, ba, mai mult, și-a înfrânt pe deplin desele porniri egoiste, dar, mai ales, și orgoliile personale pentru a concluziona la 24 ianuarie 1859 actul fondator al României moderne.
La moment de sărbătoare, dar și de bilanț peste veacuri, se impune să aducem aminte tinerilor, dar și tuturor oamenilor din această țară, că generația fondatorilor României moderne – domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Lascăr Catargiu, C.A. Rosetti, Vasile Alecsandri, Simion Bărnuțiu, Eudoxiu Hurmuzaki, Eftimie Murgu, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Magheru, Ion C. Brătianu, Principele, și apoi Regele, Carol I, și enumerarea poate continua cu mulți alții – n-a ținut seama niciodată de starea socială a fiecăruia dintre ei, nu o dată faptele lor, cu caracter profund înnoitor, aflându-se în contradicție cu privilegiile familiilor din care proveneau și a celor mulți alții de o seamă cu ei.
Toți aceștia, care au acționat pentru reforme, înnoiri, manifestări ale spiritului luminat și nu doar, și-au folosit la maximum abilitățile de oameni politici, artiști, economiști, scriitori, istorici, revoluționari ș.a. pentru demonstra Europei nevoia de Unire a românilor, preocuparea lor pentru a trăi înr-un corp unic, manifestându-se concomitent contra administrației abuzive, chiar reacționare, promovată cu insistență de regimul politic și administrativ girat de Poartă, Rusia Țaristă, Habsburgi.
La un moment în care aflată în cadrul Uniunii Europene România se află în căutarea unui drum propriu în care componenta națională coexistă în vâltoarea diversității formațiunii europene și avem nevoie să oferim tinerei generații modele umane, exemple de comportament particular, de curaj și de persevernță în realizarea unor țeluri care privesc țara și nu individul, acțiuni care au implicat chiar și jertfă și renunțări, generația fondatorilor României moderne este cea dintâi care poate răscoli conștiințele. Aceasta mai ales că membrii săi au întrevăzut foarte clar drumurile pe care trebuie să meargă țara noastră, pe drumul civilizației europene. Astfel, de exemplu, nu trebuie să uităm nicicând că domnia lui Alexandru Ioan Cuza, nelipsită de momente tensionate și continuând moștenirea pașoptistă, a marcat prima epocă a modernizării României în plan juridic, economic, al învățământului, practic în toate domeniile vieții naționale.
Parafrazându-l pe sfetnicul și tovarășul său de idei, Mihail Kogălniceanu, în discursul rostit la moartea domnitorului Cuza, nu defectele, ci calitățile lui au dus la rușinosul act al detronării de la 11 februarie 1866. Plecând în exil, cu un sentiment al demnității și mândriei naționale exemplar, Alexandru Ioan Cuza a lăsat o Românie pe cale de înnoire.
Unirea Principatelor Române – Moldova și Țara Românească –, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, a marcat fără tăgadă intrarea națiunii române în modernitatea politică europeană și a demonstrat forța istorică a solidarității unei națiuni aflată în plină devenire. S-au constituit premisele obținerii independenței de stat a României. Semnificația Unirii Principatelor Române, un ideal devenit realitate, contribuie la afirmarea forței de a aduce împreună pe români, un model în ceea ce privește afirmarea identității noastre în spiritul valorilor democratice.
de Mihai MANEA – Inspector școlar ISMB, Președinte APIR-CLIO
Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 25-26 / ianuarie-februarie 2022
